Search Box

marți, 29 decembrie 2009

Epilogul anului 2009

Acum simţi...
Lacrimi? Nu. 
Zâmbete? Nici. 
Amintiri? Poate. 
Regrete? Întodeauna. 
Iubire?Nu ştiu.

Dar atunci erau...
Lacrimi? Multe.
Zâmbete? Da.
Amintiri? Întodeauna.
Regrete? Nu ştiu.
Iubire? Mai multă ca niciodată. 

Ce uremează? Nu ştiu. Poate nimic. Poate asta a fost tot. 
Tot? Da, tot. Toată iubirea, toată prietenia, toate amintirile...
Plângi? Nu. Cum să plâng? Am plâns destul.
Râzi? Da. Adică am râs... ironic. Nu mai râd acum. 
Ce ai de gând? Să nu dorm. Am de gând să stau trează şi să mă uit pe geam şi să ascult muzică până dimineaţă... şi să mănânc bomboanele şi ciocolatele din pom... vreau să uit tot.
Cum? Nu ştiu. Mă gândesc că dacă vine primăvara cu ploile ei şi o să stau sub picături să simt cum... hm, iar aberez. Ok, lasă-mă. Habar n-am cum. E destul de greu.
Ce vrei să uiţi de fapt? Tot ce înseamnă amintiri. 
Crezi că o să poţi? Nu. Ştiu că nu o să pot... bine!?!
Dacă ţi-aş cere să-mi descrii stările pe care le-ai simţit ai putea? Mă torturezi să ştii... dar da, aş putea.
Cum e să iubeşti? E greu. Adică n-am ştiut dacă iubesc sau doar vreau să iubesc atunci când ar fi trebuit să ştiu.  După ce am pierdut, mi-am dat seama că iubeam nebuneşte. Şi momentul în care mi-am dat seama a fost... un şoc. Dar mă rog, vorbeam de iubire, de sentiment. Este cel mai frumos sentiment. Nu ştiu cum să spun acum pentru că am cam uitat cum e.... din păcate. Dar îmi amintesc că devii aiurit şi nu mai ştii pe unde calci şi stai în pat ore întregi şi te gândeşti la "el" sau la "ea" şi îţi dai seama din când în când că zâmbeşti până la urechi pentru că ţi-ai amintit cine ştie ce cuvânt frumos ţi-a spus nu ştiu când. Şi apoi mai sunt momentele în care te gândeşti cum ar fi să "îl" sau să "o" săruţi. E cu adevărat plăcut... Adică totul e foarte simplu. Faci tot felul de nebunii şi pretextul e simplu: "sunt îndrăgostit(ă)."... nu că n-ai fi.
Dar să pierzi pe cineva cum e? Oribil. La început eu nu conştientizam că am pierdut. Credeam că jucam bambilici... Şi apoi... "Hopa." E dureros. Încerci să faci tot felul de lucruri ca să nu te uite respectivul sau respectiva. Şi când te respinge, înnebuneşti până ajungi să plângi. Cert e că în misiunea de "recuperare a persoanei iubite" nu e loc de orgoliu. Cine e în situaţia asta şi-şi spune "da ce mai vrea să mai fac... să mă mai scutească.." ăla pierde sigur. Mda. După ce eşti respins de câteva ori, rămâi un pic pe gânduri şi te faci în toate felurile şi îţi spui că n-ai ştiut să apreciezi ce aveai şi aşa mai departe... depresie totală. Dar dacă ar fi să mai trec prin aşa ceva, ştiu ce aş face... aş trece peste trucurile minore, aş vorbi direct despre ce mă presează, ceea ce n-am făcut înaine. Cazurile fericite sunt să te vrea înapoi sau să-ţi spună să te mai chinui un pic. Când ţi se spune clar că nu mai ai ce face, că ce faci, faci degeaba, că sentimentele nu mai sunt reciproce... doare... dar e mai bine să ţi se spună ca să uiţi, decât să nu ţi se spună ca să speri degeaba... eu le doresc celor care trec prin asta... succes şi să treacă cu bine peste asta... poate chiar vor reuşi să fie iertaţi.

Dar tu cum ai trecut peste asta? Suferind. E mult de suportat, ăsta e în principal sentimentul.. de tristeţe.  Ţin minte că a fost un moment de sinceritate din partea mea şi de respingere din partea lui. După ce am vorbit, am zis de vreo 10 ori "gata" cu ochii închişi. Apoi am ascultat "freedom" şi am dansat şi m-am culcat ascultând muzică indiană, pe care o ador şi asta pentru că mi-am propus să nu plâng şi am reuşit. Dar următoarele două săptămâni a fost tortură.... apoi încet încet mi-a trecut... mă obişnuisem cu ideea.

Dar gelozia cum e? Ăsta cred că e cel mai mare defect al meu. Deci eu când vedeam pe cineva apropiindu-se de "ce e al meu" făceam spume. Cred că gândesc prea posesiv cu "e al meu şi numai al meu si al nimănui altcuiva"... sper să mă mai calmez de anul viitor. De obicei cam asociez gelozia (exagerată, recunosc) cu trădarea şi minciuna... şi deobicei sfârşesc plângând tot eu... că doar de aia e defect, nu?

Ce vrei în anul viitor? Un prieten cu ochii negri, să nu pot să-i văd pupila şi să mă uit în ochii lui căutând pupila neagră care e pe undeva în ochii negri, deci cam greu de găsit:))...şi mai îmi propun să nu mai greşesc ca să nu mai sufăr...

La mulţi ani... vine 2010!!!
Mă duc să-mi fac o ciocolată caldă ca să nu adorm :))

miercuri, 23 decembrie 2009

Viciu



          Nu. Aşa ceva nu se mai poate întâmpla. Nu din nou. Nu acum. Nu trebuie să mă mai întorc. Nu mai am nevoie de alte lacrimi ca să-mi dau seama că nu mai vreau. Nu mai vreau...nu mai vreau... Nu mai am nevoie de dozele astea amare, reci. Nu mai am nevoie de drogul ăsta. Credeam că am scăpat de el, dar a început să mă urmărească iarăşi patima acestei inhalări puternice a sentimentului... Nu poate să revină, nu trebuie. Pot să-l alung. L-am înfruntat când a încercat să mă distrugă, deci pot să-l înfrunt şi când mă cheamă înapoi... pot să renunţ... ar trebui să fie mult mai uşor să refuz, odată ce încep să-mi revină în minte suferinţele din cauza lui. Dacă eu simt că se apropie un moment greu, înseamnă că el vrea sigur să mă întoarcă la el. Nu mai vreau, pot şi eu să resping. Nu mai vreau...nu mai vreau. Viciile sunt puternice, dar mai puternici suntem noi dacă vrem. Viciul meu eşti tu...hmm...ai fost. 

duminică, 20 decembrie 2009

Vreau să fie altfel...


















          E ciudat... n-am mai scris demult şi în ultimul timp parcă am înnebunit. Nici nu mai ştiu să scriu, cum să scriu şi despre ce să scriu. În viaţa mea e o vraişte şi nu pot să fac curat. E ca într-o cameră cu haine aruncate peste tot... pe jos, pe dulap, pe pat... prafuită, cu lucruri sparte, cu poze rupte şi scrisori arse, cu jurnale pline de amintiri inutile. Aş face curat, dar e greu din moment ce nu ştiu ce să arunc şi ce să păstrez. Aş arunca totul, aş începe o viaţă nouă, dar... de unde şi cum şi cel mai important cu cine...? Singură... nu pot să spun că mă mai simt singură. M-am simţit abandonată, distrusă, dar acum... nu mai e aşa. S-au shimbat multe. Nu ştiu dacă în bine sau în rău. Unii îmi spun că pentru prima oară fac ceea ce trebuie, alţii îmi spun să mă întorc. Nu m-aş mai întoarce pentru că ştiu cum a fost şi ar putea fi, în schimb aş merge mai departe pentru că nu pot să ştiu ce mă aşteaptă. M-am săturat de toţi... de toţi oamenii care mă înconjoară: de prietenii mei, de colegii mei, de absolut toţi. Vreau să mă lase toată lumea în pace... şi vreau să cunosc şi eu nişte persoane noi, diferite... nu-i mai vreau pe ei, dar nici nu vreau să-i pierd... însă le ştiu pe de rost reacţiile şi orice aş face ştiu ce ar urma să spună ei şi e... plictisitor, enervant, stresant...oribil... vreau să mă schimb şi eu într-un fel... pentru că nu numai că m-am săturat de toţi, dar m-am săturat inclusiv şi de mine. Nu suport să rămână totul la fel, nu mai vreau. Vreau să fie altfel... şi sper că la liceu o să fie totul altfel. Toţi colegii mei se duc împreună la acelaşi liceu, eu la altul şi mă bucur enorm. Nu vreau să depind de nimeni. E jalnic sentimentul ăsta, să fii dependent de cei din jur. O să fiu singură, n-o să mai fiu lângă ei... o să fiu lângă nişte persoane despre care nu ştiu nimic şi în sfârşit o să aud altfel de sfaturi, altfel de păreri şi poate o să cunosc o altfel de iubire, pentru că până acum am fost în două şcoli şi în fiecare am cunoscut câte o persoană... au fost două iubiri diferite de care îmi făcea plăcere să aud, dar acum... nici nu vreau să mă mai gândesc... nu mai am nicio tragere de inimă să mă gândesc şi cel mai important: nu mai am timp să mă gândesc. Vreau să fie altfel...

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Oare...?



          Îmi tot pun insistent, în minte, aceeaşi întrebare: oare care vis e mai mare, visul unei muşte sau visul unui păianjen? Evident că sunt vise diferite. Probabil că visul păianjenului e să prindă în pânza lui musca, care îşi doreşte simplul fapt de a scăpa de această capcană. Care vis ar putea fi mai mare? Cel al unui suflet care vrea să-i fie servită cina sau cel a unei fiinţe care nu vrea decât să trăiască?  Eu, personal, ţin cu musca. E ca şi în viaţa noastră, însă există diferenţe. Noi suntem pe rând muşte, apoi păianjeni şi tot aşa. Adică suntem şi vânători, dar şi vânatul. O muscă poate să sfârşească o singură dată la cina unui păianjen,  Noi? Noi murim în viaţa asta de mii şi mii de ori, de fiecare dată când ne moare inima de tristeţe...moare o parte din noi.  Apoi înviem, când ne regăsim forţele necesare. Unii vor doar să  îşi continuie viaţa în mod normal, iar alţii vor răzbunare pentru suferinţa provocoată şi astfel devin vânători, iar fostul vânător se va transforma în vânatul noului păianjen şi nu poate decât să-şi facă rugăciunea. Probabil aţi mai auzit că durerea sufletească este mult mai îngrozitoare decât cea fizică. Să ne gândim un pic... animalele pot provoca doar durere fizică, iar acest lucru este foarte important pentru ele ca să trăiască.Noi... de foarte multe ori provocăm durere sufletească şi uneori chiar cu intenţie, să gustăm o răzbunare, să simţim o satisfacţie. Noi, poate suntem cele mai evoluate fiinţe de pe pământ, dar suntem cele mai rele. Peretele vieţii animalelor este murdărit doar cu câteva resturi de la masă, pe când peretele nostru este pătat cu lacrimi, cuvinte jalnice şi aproape înecat în sânge. Noi suntem adevăratele animale, iar visele noastre sunt jalnice , pe lângă visul imens al unei fiinţe atât de mici: să trăiască măcar cu un minut decât îi este scris. Oare nu suntem noi greşeala Creaţiei, sau mai bine zis o eroare scăpată de sub control?

Mă gândeam aşa.

          Mă gândeam că începusem să-mi fac un obicei din a-mi întoarce şuviţele de păr. Mă gândeam că încep să exagerez cu exagerările. Mă gândeam că dacă chem, cel chemat o să vină să-mi spună ce ar trebui să fac ca să mă trezesc. Apoi mi-am amintit ceva.  De oamenii capabili să schimbe...dar nu pe ei, ci pe alţii. Mă gândeam la aceşti "manipulatori" şi mă gândeam ce norocoasă sunt că am puterea să nu-i las să se bage în personalitatea mea sau mai bine zis că am nesimţirea să le zic "marş"... Nu îi înţeleg pe unii. Cum poate un om să asculte o persoană care îi spune ce să facă, cum şi când ca să devină nu ştiu cum sau nu ştiu ce? Nu poţi deveni nimic. Eşti ceea ce eşti. Tot ce se poate întâmpla cu tine este doar, când într-un moment nepotrivit îţi iese în cale una sau unul cu tupeu să-ţi arate un drum, care evident poate fi mai bun, dar nu pentru tine. Iar cel mai adesea îţi arată un drum mai rău, care pe deasupra nu e pentru tine. Şi tu asculţi. Şi mergi neştiutor pe un drum despre care nu ştii nimic, apoi pe la jumătatea vieţii realizezi că înloc să fii în America eşti în Australia, asta dacă nu şi mai târziu.
Apoi m-am gândit că am luat-o razna, dacă în timpul tezei mâ gândesc la aşa ceva. :)

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Secunde


          Un moment ciudat va fi atunci cand iti vei da seama ca nu mai esti tu, ca traiesti in trupul tau, dar nu mai simti si nu mai gandesti ceea ce gandeai de mult. Nu stii daca reflexia din oglinda esti cu adevarat tu, sau daca trebuie sa faci o schimbare majora pentru a arata cum te simti in interior. E simplu: te poti simti implinit, o persoana deosebita, demna de toate laudele, sau te poti simti ca dracu' in mijlocul unei multimi care te desconsidera si iti "freaca" palme peste cap... si tot ce poti tu sa spui este "auci" si chiar si asta o spui in gand pentru ca esti total lipsit de increderea in tine. Sunt doua stari pe care toti, fara nicio exceptie, intr-un timp foarte scurt, sau foarte lung, le veti simti pe rand. Si asta pentru ca facem alegeri exceptionale pentru viata noastra, sau dimpotriva, greseli fatale, care ne costa cu dobanda inzecita.
Secundele sunt cele mai lungi... mai lungi decat anii, lunile, zilele, orele sau minutele. Nu sunt durabile, nu la asta ma refeream. Dar intr-o secunda ti se implineste un vis, la fel cum intr-o secunda poti sa pierzi persoane dragi. Asa cum in ani intregi nu iubesti, asa intr-o secunda poti sa intri pe usa unui liceu (eu abia astept sa ajung acolo) si sa dai nas in nas cu "cineva".
Ma simt de parca mi-am pierdut "harul" de a face pe inocenta. Ma simt de parca... am anumite obligatii... fata de mine. Imi place, dar parca uneori imi doresc doar o cana cu lapte si sa merg pe aleea marginita de stejari, prin ploaia de frunze, spre foisorul in care visam la ce as putea trai... Acum realizez ca desi credeam ca voi ramane mereu o copila, intr-o secunda dorul acestei imaturitati s-a asternut in mine, parca intr-un suflet nou... N-ar fi trebuit sa transform secundele in ore in care am pierdut toate sa
nsele de a ma bucura... de sentimente copilaresti.

joi, 5 noiembrie 2009

Gânduri de noiembrie


          Aş putea să jur că n-am mai simţit un sentiment mai puternic de libertate ca acesta. A patra zi de noiembrie e înzăpezită aici... azi noapte mă trezeam din două în două ore doar ca să deschid geamul şi să simt din nou aerul curat, rece. Şi mă uitam la cer şi mi-am dat seama că nimic nu mă conduce, că hotărârile mele vor fi doar ale mele şi că nu depind de nimeni.
Mi se întâmplă foarte des, în ultimul timp, când merg singură pe stradă, să simt în paşii mei dorinţa de a arăta siguranţă. Uneori, când  trec pe lângă cineva, instinctul de a-l fixa cu privirea îmi dă senzaţia că am început să înţeleg care este frontul meu şi frontul celorlalţi şi că e foarte uşor să ajungi de partea cealaltă din naivitate.
De câteva săptămni bune, mai precis de la "evenimentul" care m-a marcat şi m-a făcut să vreau (v-am mai povestit câte ceva în octombrie despre asta), nu-mi mai pot găsi cuvintele şi azi mi-am dat seama de ce. Pentru că înăuntrul meu, răspunsul la întrebarea "What's next?" încă nu a venit. Nu am o claritate a ceea ce ar trebui să fac mai departe. Să aştept mi se pare cel mai comod lucru şi totuşi este cel mai bun. Este foarte uşor ca viitorul tău să ţi-l construiască timpul, dar de data asta nu o să las o întâmplare să meargă prea departe. Cred că de data asta o să fiu mai selectivă ca niciodată şi asta doar pentru binele meu. Şi nu e egoism. Adevărul e că la mine m-am gândit cel mai puţin în zilele cu pricina.
Orice ar spune lumea despre cutare sau cutare, ştiu sigur că oamenii perfecţi nu există. Mi-am dat seama că uneori persoanele pe care le crezi perfecte sunt doar încărcate de calităţi din imaginaţia ta, pentru că asa vrei tu să fie, ori din cauză că optimismul te face să vezi o persoană cu mult mai multe aspecte "drăguţe" decât are în realitate.
Eu mereu m-am considerat o persoană deschisă care spune cu toată sinceritatea totul. Aş fi în stare să povestesc şi unei persoane străine toată viaţa mea, dacă aceasta ar fi interesată şi normal că toate astea sunt riscuri... riscuri care până la urmă se transformă într-o suferinţă pe care eu ajung să o duc. Dar niciuna din aceste suferinţe nu va fi niciodată mai presus de sentimentul meu de împlinire, de bucuria mea, atunci când îmi eliberez inima de ceva ce nu ştie nimeni. Slăbiciune, deci. Asta este marea mea slăbiciune, pe care eu totuşi o văd dintr-un punct mai binevoitor pentru mine.
Of. Aş vrea să fi nins şi azi. Iarna mi s-a părut mereu că prin acel "Happy new year" vrea să spună ceva de o schimbare. Şi aştept ziua de 9 noiembrie să mi se spună că am 15 ani de experienţă a trăirii...

vineri, 30 octombrie 2009

Punct şi de la capăt


          Cum se simte o castană :D ? Vă spun eu cum se simte... ca dracu'. Mai întâi îşi priveşte copacul cum încet se îngălbeneşte, apoi, când decide că nu mai este loc pentru ea... se desparte de creanga-mamă... pentru totdeauna. Ajunge pe pământ. Acum nu pot decât să-mi imaginez drumul de lângă cimitir. Da, drumul acela pustiu, mormintele împânzite de vreme. Imaginează-ţi că eşti acea castană care a rămas înţepenită în gardul vechi al cimitirului, după ce cine ştie cine te-a expediat cu un şut. Da, asta se întâmplă zilnic cu o castană. Stă în ploile reci de toamnă şi se gândeşte la ce să facă, aşa încât să nu mai fie atacată din toate părţile. 
Aşa m-am simţit eu acum ceva timp şi când îmi dau seama că nimic din ce-a fost şi din ce este nu mai îmi provoacă suferinţă, mă simt schimbată... Păreri de rău? Poate. Poate că mi-aş fi dorit să treacă timpul mai uşor, încât să-mi pot da seama de greşelile mele şi de greşelile altora. Poate că totuşi aş fi vrut să nu devin indiferentă. Acum sunt plictisită. Acum nu mai am un motiv să fac tot ceea ce făceam, nu mai am o dorinţă de a face ceva, nu mai am pe cineva de care să mă ataşez. De ce? Pentru că, atunci când întâlnim unele dificultăţi renunţăm, de teamă, să ne mai dorim imediat un "ceva" care să umple golul lăsat. N-am mai vrut nimic. Am vrut să fiu eu fără alte complicaţii. Şi n-aş fi reuşit să mă mobilizez din nou ca "eu", dacă nu mi s-ar fi dat un sentiment de dezamăgire, poate chiar de ură, sau, exagerând, de scârbă. Aceste sentimente care m-au tras înapoi în ultimul timp, m-au făcut să vreau. Şi când vrei, reuşeşti. M-a făcut să vreau să pun punct şi să o iau de la capăt. De la capăt, dar un capăt nou. Un capăt încă nedescoperit. Aştept să văd ce mi se mai întâmplă. 
PUNCT ŞI DE LA CAPĂT!!!

vineri, 18 septembrie 2009

Scrisoare de dor. Scrisoare disperată.

           Ai venit? Eu am fost aici în tot acest timp. Te-am aşteptat în fiecare seară, pe banca noastră din piatră. Ţi-am făcut pe plac şi ţi-am aşezat pe ea chiar şi ultima iarbă din sfârşitul acesta de vară. Am vrut să te bucuri de mirosul pe care îl iubeşti, al ierbii şi nici nu m-am mai dat cu parfumul meu "greţos", cum îi spuneai tu. Ştii de ce? De dragul tău. Numai şi numai de dragul tău. Mai ştii când îmi spuneai cât iubeşti să te ascunzi aici, cu mine, sub pletele până la pământ ale sălciei noastre? De fapt, de asta îţi şi plăcea să stai pe banca asta tare, petru că, lângă trunchiul bătrân si sub crengile ei, nimeni nu o vedea. Nimeni nu ne vedea, deci. Priveai ore în şir cu capul pe braţele mele, la iazul cu nuferi din faţa noastră. Şi începeai să-mi povesteşti despre ai tăi, despre suferinţele şi bucuriile tale. Îţi aminteşti cum rădeam împreună, cum îţi şopteam să te linişteşti când sufereai şi în câteva minute totul devenea doar o amintire urâtă?  Eu mai ştiu. Mai ştiu şi că te-am aşteptat trei ani la rând să te întorci. Într-o zi, pur şi simplu, n-ai mai apărut. Am crezut că vei veni a doua zi. Dar nu, n-ai venit nici a doua zi, nici a treia zi, nici măcar după un an. Abea acum, când s-au împlinit trei ani şi sapte zile, te-ai întors. Mărturisesc: nu credeam că ai să vii. M-ai surprins. Eu nu te mai aşteptam, recunosc. Stăteam pe vechea bancă din piatră, doar pentru că îmi amintea de tine. Acum eşti în faţa mea. Arăţi groaznic. Nu mai eşti tu, sau poate te confund. Nu îmi spui nimic. Te uiţi la mine doar. Mă ridic, dând să plec, crezând că locul nostru de demult, a devenit şi locul altora. Dar nu. Tu întrebi cu o oarecare teamă: "Diana?", Repet: arăţi groaznic... şi acum ştiu sigur că eşti tu. Ce naiba cauţi cu ţigara în gură? Nu vezi că dinţii tăi, care erau odată albi, pentru că îi spălai obsesiv cu apă cu lămâie, au devenit galbeni, îmbâcsiţi cu mirosul ăsta greţos? Eu am renunţat de dragul tău la parfum, renunţă şi tu, măcar acum, cinci minute, cât vei sta cu mine, la ţigara aia nenorocită. Vrei? Nu vrei? Şi de ce ai unghiile negre? De ce tuşeşti într-una? Cumva te-ai şi drogat? Spune-mi de ce mergi atât de strâmb şi de ce genele tale sunt rupte, lipsite de gingăşia de altădată? De ce ai ochii roşii şi faţa umflată, bociă? De ce taci? De ce îmi priveşti isteriile şi lacrimile reci, dar totuşi pline de griji din cauza ta, fără să spui nimic, fără să te revolţi? De ce? Te rog, spune-mi de ce ai sânge în palme, spune-mi odată, pentru că sunt îngrozită!

...Au trecut 15 minute de când stai lângă mine cu capul aplecat, pe iarba uscată de septembrie, speriindu-mă cu tăcerea ta. Nu mai spun nici eu nimic. Ce să mai spun? Ce să te mai întreb dacă nu mi-ai răspuns la nicio întrebare? Ţi-am auzit vocea, care acum nu mai este la fel de dulce, ci mult mai răguşită şi rece, doar atunci când m-ai întrebat dacă sunt eu "Diana?"...M-am liniştit, dar tăcerea ta, mă face să te simt mult mai departe de mine. Îndrăznesc să-ţi smulg ţigara, sau ce a mai rămas din ea, din mână şi s-o arunc. Mă aşez în genunchi în faţa ta şi te privesc o clipă. Într-o parte, la ureche, părul ţi-e ars, în rest e zburlit. Am mai observat în grabă, câteva şuviţe roşcate, de care nu ştiam nimic. Sunt singurul lucru pe care îl observ nou la tine şi chiar îmi place. Te-ai schimbat. Te-ai maturizat şi... ce-i drept, ai cam şi turbat! Iar plâng pentru tăcerea ta şi pentru felul în care te văd după atâta vreme. Îmi aşez fruntea pe genunchii tăi şi plâng în linişte. Tu nu scoţi niciun cuvânt. Parcă eşti cu totul şi cu totul din piatră. De ce oare nu-mi spui nimic? De ce nu vorbeşti cu mine? Mă simt ca o nebună care vorbeşte cu ... nimeni. Începi să plângi şi tu. Începe să ţi se dezgheţe inima şi acum parcă te simt mai aproape. Îţi cuprind faţa răvăşită între palme şi îţi şterg lacimile care s-au amestecat cu sângele închegat de pe obraji. Încep să ţi se mişte buzele. Vorbeşti. "Eşti dezgustată de mine, nu-i aşa?" Eu te îmbrăţişez. Îmi povesteşti despre cei mai oribili ani din viaţa ta. Despre ţigări, alcool, droguri şi cel mai important despre cel care te-a adus la toate astea. Despre cum te-ai îndrăgostit de el şi cum ai plecat în lumea lui, uitând de mine, în mai puţin de o zi. Scoate-ţi te rog de la gât toate lanţurile acelea grele. Nu sunt pentru tine. Tu purtai fluturaşi în părul tău negru şi nu aveai părul ars. În timp ce vorbeşti despre el, eu îţi şterg palmele şi faţa de sânge. Totul va fi bine. Nu numai că vei scăpa de rănile de pe faţă, dar vei scăpa şi de cele din inima ta. Îl vei uita. El măcar te iubea? Tu zici că da, eu... nu mai zic nimic. Spui că a trebuit să se mute... Mulţumesc în gând că s-a întâmplat asta. Adormi într-un final, ascunsă între braţele sălciei, în parfumul ierbii, iar eu am plecat să-ţi culeg un nufăr şi să-ţi fac o ciocolată caldă. Sufletul tău trebuie să se vindece, surioară, iar acesta este locul tău, oaza ta de linişte. Totul va fi bine. Totul a trecut. Coşmar sau vis... a trecut. Mâine dimineaţă trebuie să mergem împreună să-ţi schimbi hainele rupte, negre. Mulţumesc că te-ai întors. Te-am aşteptat. Ai venit... pe baca de piatră, ascunsă sub pletele sălciei, din faţa iazului cu nuferi...


duminică, 13 septembrie 2009

Nodul cravatei


          Septembrie... în sfârşit septembrie. De 3 luni n-am mai pronunţat cuvântul "şcoală". Eu cu Diana, ţin minte şi acum, la sfârşitul ultimei zile, prin iunie, ne gândeam deja cu ce să ne îmbrăcăm în prima zi de şcoală, când va veni septembrie... adică acum. Spuneam că o să ne luăm nu ştiu ce bluziţe cu nu ştiu câte culori, pantofi cu tocuri de 10 cm, brăţări strălucitoare, tot felul de clămiţe prin păr, sclipici şi multe "chestii" din astea. Acum câteva zile o sun ca să aud exact la ce mă gândeam şi eu: "Hai să nu-l supărăm din prima zi pe ****, hai să ne luăm cămăşi şi sacou şi să fim decente. Hai, îmbracă-te normal...". Într-un fel m-am simţit uşurată că nu trebuia să mă mai trezesc ca de obicei, pentru prima zi de şcoală, la 6 dimineaţa doar ca să îmi pun în aplicare toate fiţele. Pentru că, de fapt, cam astea sunt, fiţele oricărei fete, care, uneori, chiar nu trebuie să lipsească. Acum, mă simt plictisită, stoarsă de orice chef de aceste "necesităţi". "Şi treci şi sună la Smărăndiţa să vină cu tine la mall să cumpăraţi cămăşi. Şi am mers ca nebunele şi culegeam de pe orice colţ tot felul de haine: geci, căciuli, bluze, vestuţe, dar ştiţi ce? Numai cămăşi nu probam. Ne luam câte un teanc de haine să le probăm şi în timp ce mergeam spre cabină, magazinul fiind destul de spaţios, ne opream ca două copchile la fiecare oglindă să ne holbăm... la noi. Nu, nu suntem narcisiste. Pur şi simplu râdeam de cât de aiurite eram. Râdeau prin spatele nostru şi nişte băieţi. Acum nu ştiu dacă râdeau de prostiile noastre sau râdeau cu simpatie. Asta nu pot să vă spun. Şi treci acasă, într-un final. Acasă... m-a apucat o depresie insuportabilă. Numai când luam din dulap cravata neagră, apoi cea roşie, apoi alta verde, una galbenă, mă apucam şi oftam şi parcă nu-mi venea să cred că iar a venit şcoala. Cred că mai bine zis nu-mi venea să cred că trec într-a8a. N-am simţit nimic în anii ăştia. Parcă nu crescusem deloc. Mă simţeam la fel ca în clasa a5a. Îmi părea rău... că timpul trece aşa şi mai ales că peste câteva zile mă vedeam din nou pe coridoarele şcolii, mirosind esenţa aia, care numai în şcoală bântuie. Mă simţeam ciudat. Mereu eram veselă în prima zi de şcoală, mereu aşteptam cu nerăbdare să înceapă. Acum de ce nu mai simţeam nicio tragere de inimă să mă trezesc şi să merg pe acelaşi drum? Poate că acum nu mai aveam pe cineva numai al meu, pentru care veneam, doar ca să-l văd. Acum nu mai aveam de ce să ies din clasă, în pauze. Acum... eram o simplă elevă, cu nicio preocupaţie "suplimentară", dacă pot să zic aşa. Veneam la şcoală pentru acelaşi motiv pentru care veneau toţi: învăţarea până la înnebunire. Acum nu mă mai simţeam specială. Eram seacă. Nu mai îmi bătea inima când mă gândeam că o să intru pe coridorul etajului 2 şi îmi dădusem seama care era motivul. Motivul pentru care eram atât de nerăbdătoare să revin în banca veche, nu era într-adevăr şcoala, era numai el. El mă făcuse până atunci să fiu aşa. Adică nu el, ci faptul că îl vedeam. Acum... nu îmi era nici dor să-l văd, nici să-l aud, nici nimic. Îmi aminteam cum, o zi de şcoală fără ca el să calce pe acolo, era îngrozitoare. Acum, eram sigură că nici nu i-aş simţi lipsa. Pur şi simplu inima mea se săturase, ori nu mai vroia să-l iubească. Stăteam aşa, cu cravatele în mână şi mă gândeam ce an oribil o să am. Eu ştiu foarte bine cum stă treaba cu inima mea. Când întâlnesc o persoană, dacă din prima clipă nu-mi inspiră sentimentul de iubire, atunci pe acea persoană sigur nu am s-o pot iubi niciodată. Inima mea, niciodată nu a încurcat prietenia cu iubirea...niciodată. Sau, invers, niciodată după ce a iubit, nu s-a împrietenit cu persoana respectivă... Nu. Persoanele pe care le-am iubit, nu o să-mi fie niciodată prietene şi asta pentru că ele rămân pentru mine persoane specile. Într-un trecut, dar rămân speciale şi incapabile să mai lege vreo prietenie cu mine. Şi nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Tocmai pentru că ştiam toate lucrurile astea, ştiam şi că o să am un an oribil. Atâta timp cât eu cunoşteam perfect toţi băieţii din şcoală, mă rog, unii doar din vedere, era mai mult ca sigur că nu o să mă pot îndrăgosti de niciunul, pentru că ei îmi deveniseră deja prieteni. Un an oribil, fără să mai încurc gândurile unei teoreme, cu amintirile şi cu sentimentele. Asta mă aşteaptă: cel mai negru an. La toate astea m-am gândit aproximativ jumătate de oră, cu cravatele în braţe, privind în gol. Când mi-am revenit mi-am dat seama de ceva: uitesem să mai fac nod la cravată. Tragedie!!! Şi apucă-te, Diana, să învârţi pe toate părţile cravata, să o suceşti, să o legi în toate felurile. Hai, Diana, poate până luni dimineaţă, o să reuşeşti să îţi aminteşti cum se făcea afurisitul ăla de nod la cravată. Off, septembrie... ce atmosferă tristă simt pentru prima oară...  

marți, 8 septembrie 2009

Vis de iarnă la începutul toamnei


          Pe la 8 camera era întunecată. Chibritul ars expira fumul acela înecăcios, care încă se simţea în parfumul puternic al lumânării cu aromă de miere de flori. "Everything I do, I do it for you"... melodia lui Bryan Adams mă făcea să închid ochii, să visez pe versurile lui... Strângeam perna în braţe şi mă ghemuiam pe salteaua groasă, de parcă n-aş fi avut loc. Din nou obosisem... din nou din acelaşi motiv... prea multe gânduri. Din nou adormisem, a treia oară în seara aceasta.
Ningea. Nici nu ştiu cum să descriu ceea ce am văzut cu ochii gândului. O bucurie mai mare nu putea să fie. Simţeam emoţii prin vis. Simţeam inima cum îmi bate şi aveam aceleaşi simtome de fericire, ca şi în realitate. Tu, iubitul meu, erai lângă mine şi îmi ţineai mâna rece pe pieptul tău. Ridicasem capul, după ce ameţisem de la albul acela atât de pur. Vroiam să te privesc, dar nu ştiam cum. Tremuram şi nu pentru că era frig, ci pentru că tu erai acolo, în zăpadă, în faţa mea. Când am îndrăznit să te privesc, ţi-am văzut chipul cu o expresie de fericire, care tremura. Simţeai şi tu o fericire că erai acolo şi nici tu nu ştiai ce să spui. Tot ce vroiam era să stau şi să mă uit, aşa, în fiecare minut, în ochii tăi căprui, care străluceau printre fulgii albi. Genele îţi erau acoperite de fulgi, iar buzele, puţin crăpate, tremurau. Simţeam o fericire imensă că te puteam admira, că te puteam privi. Ai întrerupt într-o secundă momentul acela, cu foşnetul mişcării mâinii tale. Ai ridicat-o, mângâindu-mi încet faţa îngheţată. Eu mă simţeam atât de iubită, încât pot să jur că am plâns prin somn de fericire. Degetele tale, le-am simţit apoi, prin părul meu, acoperit de urmele fulgilor. Ţi-am cuprins şi eu chipul între palme şi ţi-am sărutat buzele reci. Tu m-ai îmbrăţişat. Ştiam că nici tu nu vroiai să pleci. Părul tău negru şi puţin ud, îţi dădea un aer inocent... Îmi erai atât de drag, erai atât de dulce, atât de scump... Adormisem, acolo, în braţele tale şi simţeam parfumul gâtului tău. Şi mişcam capul dintr-o parte în alta, de parcă aş fi căutat iubire şi în acel miros de pe pielea ta. Apoi, când m-am trezit, stelele erau pe cer şi amândoi priveam spre ele, cu sufletele radiind de fericire. Mi-am apropiat fruntea de bărbia ta, iar tu, dându-mi o şuviţă de păr, care-mi acoperea urechea, la o parte, mi-ai şoptit rar, dulce, mângâietor... "Nici nu ştii ce mult te iubesc"...
Şi parcă, auzind şoapta aceasta în camera mea, am deschis ochii. Acum, Mariah Carey îmi întâmpina revenirea la realitate cu "Without you". Am zâmbit. Realitatea îmi plăcea mai mult pentru că ştiam că tu exişti, chiar dacă nu mai erai al meu.... o realitate mult mai durabilă ca un vis... "Şi eu te iubesc..."

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! 

luni, 31 august 2009

Eram şi eu acolo.



                      O aşteptam. Ştiam că o să vină, eram sigură. Nu mai trecuse demult prin faţa blocului meu să mai întrebe de mine, dacă sunt bine sau dacă am mai scris despre ea. Îmi era dor de ea. Îmi era dor să-şi  împrăştie lacrimile la picioarele mele, iar eu să o iau de mână, să-i ating faţa şi să-i spun la ureche, în  şoaptă, că totul va fi bine. Mereu rămâneam îmbrăţişate şi ne povesteam bucuriile, tristeţile, amintirile. Nu mai aveam speranţă că va mai veni să citească din caietele vechi versurile poeziilor din anii trecuţi. Le aruncasem pe toate într-un sertar şi le lăsasem acolo. Îmi promisesem că se va întoarce curând şi ajunsesem să nu mai cred în existenţa ei. Dar azi, cum m-am ridicat din pat şi am deschis geamul, am văzut pe drumul cerului cum se apropie încet, spre mine. Am văzut şi câtă tristeţe aducea odată cu ea. Avea sufletul greu şi din când în când se auzeau suspinele vocii groase cum invadau liniştea de ieri a cerului. Eu, ca de obicei, am coborât pe aleea mărginită de frunziş şi m-am plimbat şi am aşteptat-o şi parcă nu mai venea. Oare uitase unde o aşteptam dintodeauna? Poate se rătăcise. O aşteptam de prea mult timp. Mă gândeam de acum să mă întorc.
Avea chipul ca de obicei scufundat în râuri de durere. Mergea greu şi îşi întindea mâna deasupra pământului. Plângea. Povestea despre iubirea ei, despre trăirea ei.  Nu îi păsa că toată lumea stătea cu capul sprijinit de geam şi o ascultau, sau poate unii, pierdeau şirul cuvintelor ei şi ajungeau să se gândească la propriile amintiri, la propriile greşeli. Ea spunea mereu "Să nu faceţi...", iar eu mereu îmi dădeam seama că făceam totul înainte să mă sfătuiască. Aşa îmi dădeam seama că sfaturile ei erau adevărate, sincere. Dar de ce aveam ghinionul să le primesc prea târziu? Îmi răspundea, printre sughiţurile plânsului "Aşa e viaţa...". Şi o credeam. Ea se închina la picioarele mele, lacrimile ei intrau sub tălpile mele, iar eu îi puneam palmele pe creştet, pe părul ud şi o imploram să nu mai plângă. Se ridica şi mă privea. Apoi, devenea şi mai tristă şi îmi spunea că am să sufăr. "De ce?"... Răspunsul ei era mai degrabă o nouă întrebare. "Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." Prima dată mi-a trecut prin minte ideea că ar putea să se refere la faptul că dăruiam o parte din timpul meu, ei. Dar nu,  ea sigur nu se putea referi la asta... pentru că ea mă vizita tot mai rar. Apoi, m-am gândit că poate vrea să spună că dăruiesc prea multă iubire cuiva, iar acea persoană nu merita. Dar nici asta nu era adevărat. Mereu îmi reproşasem singură că eram egoistă, că primeam lşi nu ofeream în schimb nici pe jumătate, chiar dacă mai apoi  sufeream şi chiar dacă mai apoi eram în stare să ofer de zece ori mai mult, doar să-mi îndrept greşeala. Da, aceasta era una din păcatele fatale pe care le făceam. Realizam mult prea târziu ce pierdeam. Şi totuşi... niciodată nu mi se dăduse ocazia să îndrept lucrurile. Aceasta era poate pedeapsa şi era foarte greu de suportat. Era ca şi cum inima mea fusese ţinută într-un loc sfânt, unde era iubită sincer şi era înconjurată doar de gânduri bune, iar apoi, fusese aruncată într-o carceră şi nimănui nu-i mai păsa de ea. Da, astea erau consecinţele greşelilor mele. Deci nici despre aceasta nu putea fi vorba... " Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." ... mi-am dat brusc seama. Oare era vorba de sentimentele pe care le puneam pe nişte foi, în nişte versuri, iar uneori în rânduri? Da, putea fi vorba despre asta. La urma urmei, era adevărat. Dăruiam prea multe sentimente şi adevăruri unor foi, probabil necitite vreodată de nimeni, sau unor ochi căruia nu le păsa...
Ploaia a plecat apoi, lăsându-mă din nou în aşteptarea ei. Eram şi eu acolo, pe scările reci ale blocului şi lăsam părul ud să-m acopere faţa, când voi probabil fugeaţi să vă ascundeţi de şoaptele ei, de sfaturile ei, sau dimpotrivă, când priveaţi cum lacrimile ei se zdrobesc de  geamul gros, sau... poate nici măcar nu ştiaţi că ea venise să...
                          ...să ne spună că toamna a venit...  

vineri, 28 august 2009

P.S mi-a mai picat o fisă

          E 23:29. Aseară am postat la 22:29 nişte pălăvrăgeli din astea. Am eu ceva cu şi 29? Whatever... Ia staţi... la mine sunt on 59 de "copii". Deci e ceva cu 9 la sfârşit... Hmm, m-am născut pe 09... Ah, staţi, acum sunt 60. Mda. Nu e nimic. Sau poate... E prea târziu. Gândesc anapoda. 
Am citit Paler zilele astea şi m-am gândit într-una la un fragment din "Viaţa pe un peron" care efectiv nu m-a lăsat să mă desprind cu gândul de la el. Vreţi să-l citiţi? Faceţi cum vreţi, eu vi-l las la dispoziţie.

"Cam în vremea aceea m-a părăsit şi ultima dintre femeile cu care am avut legături, după ce înfruntase cu stoicism zîmbetele altora şi ciudăţeniile mele. Mai bine zis am îndepărtat-o, aşa cum se întîmplase şi cu celelalte femei pe care le-am iubit. Firea mea era de vină. Vroiam să-mi studiez singurătatea, să o disec, să o pun sub lupă. Ca pe o algă. Sau ca pe un microb. Apoi, simţeam nevoia să fiu ca toţi oamenii. Atunci iubeam cu disperare şi cu recunoştinţă. Numai că, lungit lîngă femeia pe care o iubeam, aveam deodată iarăşi nostalgia să mă uit prin lupă. Asta nu înţelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, cînd eu nu le ceream decît să mă ajute s-o îndur. Îmi spuneau: "Nu ştii ce vrei". Dar, în realitate, ele nu înţelegeau ce vroiam eu. Dacă atunci cînd ardeam de nerăbdare să mă întorc la masa mea de disecţie, una dintre ele încerca să mă reţină, socotind nevoia mea de singurătate o ofensă şi o dovadă că n-o iubeam de ajuns, deveneam irascibil şi furibund. Îmi arătam colţii, căci n-aveam nici răbdarea, nici tactul de a obţine ceea ce doream fără să jignesc. Politeţea n-a fost niciodată punctul meu forte. Cu atît mai puţin îmi era accesibilă în clipele cînd nu doream decît să fiu lăsat singur şi, în schimb, mi se cerea să spun vorbe tandre. Amanţii cei mai comozi sînt, probabil, cei care rostesc fraze de-a gata, dar eu nu m-am priceput în nici o privinţă să fiu comod. Impulsurile mele au fost totdeauna mai puternice decît mine. Mă transformau în jucăria lor. Ce mai conta că, pe deasupra, eram şi ingrat cînd încăpăţînarea mea sumbră mă împingea să pierd totul? Nu eram în stare să spun nici unul dintre acele nimicuri de rutină care plac atît de mult femeilor şi pe care orice adolescent le cunoaşte. Mi se părea că aş maimuţări dragostea. Şi pe urmă am regretat mereu prea tîrziu. În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi. Sau, cine ştie? Poate, dimpotrivă, aş fi luat-o de la capăt. Căci aveam oroare de scuze şi de iertare. Preferam să se creadă despre mine lucruri neadevărate decît să mă explic ori să mă apăr. Asta a dus, dealtfel, şi la ruptura cu femeia de care v-am vorbit."

După ce am citit fragmentul ăsta, m-am gândit. Omul ăsta a suportat o viaţă întreagă singurătatea? Să zicem că înţeleg firile încurcate, dar nu în totalitate. Vreau să zic, el chiar îşi zicea singur, se numea singur un simplu "singuratic". Dar de ce? Bine, e normal să te prindă nişte momente de slăbiciune, să vrei să fii singur. Dar o viaţă să fii singur? O viaţă s-a ferit el de iubire pentru că spunea că nu este înţeles şi i se zicea prea des "nici nu ştii ce vrei"? Când a scris cartea "Viaţa pe un peron" a rămas el oare singur atâta timp, cu presupusa Eleonora, a scris el toate rândurile alea în gara aceea ciudată, "tăcută" cum îi spunea el? Singur, singur, dar... cât de singur? Oare nu-şi dorea niciodată în ciuda a ceea ce spunea în cartea aceasta, să aibă pe cineva alături? Poate nu... Important e că a iubit. Important e că ştie cum e. Am vrut să ştiu dacă, după trei luni, mai sunt în stare să interpretez, sau măcar să scot nişte idei, dintr-un text. Nu sunt total varză, deci sunt încă ok. 23:51. Atât e acum.

Apropo de iubire. Hai să vorbim un pic şi despre asta, că tot ne dă la toţi bătăi de cap. Mă întreb dacă fetele alea sau, sunt cazuri şi de băieţi, chiar nu îşi găsesc şi ei pe cineva la care să ţină cu adevărat. Acum mă refer la cei care îşi schimbă aşa zisul suflet pereche de pe o zi pe alta. Staţi o clipă, dar unde vă credeţi? Pe tărâmul "Încearcă-i pe rând"? Mai opriţi-vă, mai uitaţi-vă şi la alte detalii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Ay,ai,ay... e 00:00, mă iubeşte!!!... bine-nţeles voi niciodată nu veţi simţi ticul acela de a tresări, când... E 00:01. Mă doreşte!!! ... Off, înţelegeţi? Viaţa voastră e prea seacă aşa, cum o trăiţi voi, sau cum ar spune alţii... e naşpa, aiurea, cam nasol. Deci, orientaţi-vă!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu un an mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la balconul meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)

vineri, 17 iulie 2009

Orgoliul e stupid.

Gata! Stop! Doar n-am să crap, încercând să-mi ţin orgoliul nepătat. Şi ce dacă renunţ? E atât de bine să nu mai simt ură, răutate, invidie, gelozie... Am făcut multe lucruri în ultimul timp care m-au făcut să mă simt... altfel: I-am spus fratelui meu că îl iubesc. Am strâns pisica în braţe, după ce m-a zgâriat, înloc să-i dau una după cap. I-am spus unui băiat că sunt fraieră. L-am scos pe fostul meu prieten de la ignore. I-am spus tatălui meu că a avut dreptate. I-am zâmbit unei tipe pe care nu o suportam. I-am dat toate jucăriile unui bebe enervant. Am salutat un "prieten", înloc să-mi ţin capul în sus cu mândrie... Chiar dacă: Fratele meu a început să râdă. Pisica a fugit bezmetică. Băiatul a spus simplu "observ". Fostul meu prieten m-a lăsat să putrezesc în lista de la ignore. Tatăl meu s-a bucurat că am ajuns la vorba lui. Tipa s-a uitat în sictir. Bebeluşul mi-a făcut bucăţi toate jucăriile. Aşa zisul prieten a trecut pe lângă mine de parcă nici n-a auzit. Iar eu, mă simt minunat.:)

duminică, 10 mai 2009

Azi


Cu adevarat sunt tot eu? Ma simt copil.. acum putin timp ma simteam o persoana intrata in dramele varstei.. iar azi.. ma simt copil din nou.. Azi vorbesc din nou cu prietenii razand doar. Azi nu le mai povestesc despre tristetea mea, pentru ca nu o mai simt. Azi sunt eu cea de acum multi ani.. Azi intreb ce e iubirea, de parca n-as fi simtit-o.. Azi trec pe langa tine, iti zambesc dar nu simt nimic special fata de restul persoanelor pe care tocmai le-am salutat.. Azi nu te iubesc..Azi nu te urasc.. Azi imi esti prieten.. Azi te-am iertat.. Azi am realizat ca nu mi-ai facut rau, sau cel putin nu asta ti-a fost intentia...Azi mi-ai ramas simpatic.. Azi mi se pare ca nu te cunosc decat ca in prima zi cand te-am vazut.. Azi ma simt de parca te-am cunoscut din nou.. Azi sunt sigura ca nu vreau sa o iau de la capat.. Azi nu te iubesc..Azi nu te urasc.. Azi..

E tarziu...



          E noapte, e tarziu.. dar nu vreau sa adorm.. vreau sa ma gandesc doar la cum vreau sa continuie viata mea..la ce vreau sa renunt..  si la ce vreau sa pastrez.. Vreau sa ma asigur ca ceea ce simt in ultimul timp este ceea ce simt cu adevarat, nu doar incercarea mea sa acopar adevarul.. Nu! Nu e o incercare.. este..simpla.. viata mea a devenit mult prea simpla de atunci.. mult prea simpla fara sa plang, mult prea simpla fara sa innebunesc.. e bine.. e totul bine.. si vreau sa ramana totul bine.. exact asa cum e acum.. e bine.. Nu mai vreau nimic, decat sa pastrez momentul asta, iar tot ce am simtit sa se indeparteze de mine.. 
Gandurile mele sunt atat de simple acum.. fara ecourile alea care se zbateau mereu inauntrul meu "oare?".."de ce?".."nu mai pot".. Gandurile mele.. rezumate doar la "cat de frumos e afara".. sunt pur si simplu cele mai frumoase cuvinte, care ma linistesc.. 
Trecutul nu mai conteaza.. nu vreau sa uit de el..dar nici sa-mi irosesc fiecare secunda din viata amintindu-mi..Ma gandesc ca.. daca mi-a ramas o amintire de atunci.. cate o sa-mi ramana din toata viata mea? Multe.. voi mai suferi pentru multi, dar pana la urma.. de toti voi uita.. e doar un drum.. si fiecare oprire ma fascineaza.. 
In noaptea asta.. realizez ca uitarea din inima mea e adevarata si ingrijorator de profunda..

joi, 9 aprilie 2009

A murit...













          Stiu ca nu va veni nimeni.. Dar totusi am sa merg.. A murit si stiu ca nimeni nu stie, stiu ca nimeni nu va veni sa-i vada finalul..Eu am sa merg...Daca a fost a mea, desigur ca am sa merg.. dar unde e? Unde e ingropata?.. Cum sa stiu unde sa o gasesc daca nu mi-am dat seama atunci cand a murit.. Cum sa stiu daca e cu adevarat moarta, sau inca se zbate intre existenta si neexistenta? Eu cred ca a murit..dar cine stie.. poate sa reinvie peste noapte.. asa cum s-a si nascut intr-o singura noapte. Eu am sa merg sa-i vad finalul neinsotita. Am sa ajung la capataiul ei si peste tot va fi pustiu.. Nimeni nu stie ca a murit.. S-a intamplat atat de repede si nimeni nu stie ca a murit.. Nici macar eu nu stiu cand a murit.. M-am trezit ca nu mai este. Pur si simplu. M-am trezit fara ea. Am sa ma uit la ea.. si am sa ma intreb cum a putut sa cedeze.. ea.. atat de puternica era.. si atat de mult timp rezistase asteptarii.. dar acum, neasteptat a murit..s-a dus.. Nu sunt trista, poate doar dezamagita ca s-a terminat.. Special pentru moartea ei, mi-am luat pantofi negri, rochie neagra si o esarfa neagra.. nici nu stiu de ce mi-am acoperit fata cu ea.. doar nu am sa plang.. nu simt nimic.. ba da.. simt tristete ca va fi pustiu fara ea... si fericire ca nu am sa mai plang din vina ei.. Ma simt bine. Nu am sa plang.. Stand in fata ei, vazandu-i chipul ofilit, ochii uscati de lacrimi si pielea arsa.. am sa-mi iau adio fara sa plang.. cu o oarecare parere de rau, dar fara lacrimi.. Ultima lacrima din cauza ei a fost varsata de mult.. De atunci nu am mai plans.. Inca merg pe drumul unde e inmormantarea si in gandul meu doar niste cuvinte vorbesc.."A murit..a murit iubirea mea pentru el".. 

duminică, 29 martie 2009

Sensibilitate














...Mai intai voi trece de toate aceste personaje care interpreteaza roluri prin teatrul vietii.. va trebui sa le zambesc.. sa nu dau de banuit.. va trebui sa imi pastrez pe chip expresia aceea calma, vesela care ma defineste..Am sa incerc sa ma grabesc, poate chiar voi incepe sa alerg.. ar fi prea riscant daca as pasi usor.. ar putea sa izbucneasca lacrimile fara voia mea.. ar fi prea riscant.. da.. voi grabi mersul.. mai intai voi trece de aceste personaje..

..Voi iesi desigur afara..Probabil ma voi ascunde intr-o gradina, dupa un copac..Si am sa-i ating tulpina scorturoasa cu degetele.. si-mi voi rezema fruntea de el.. ma voi ghemui ca intodeauna pe iarba, poate am sa-mi acopar fata cu palmele.. si in sfarsit voi reusi sa plang, fara sa-mi fie frica ca cineva m-ar putea vedea.. voi putea sa suspin fara sa fiu ingrijorata ca cineva m-ar putea auzi.. In sfarsit voi putea sa scap de durerea aceasta care nu-mi da pace de atat de mult timp.. 
Pacat insa.. ca suferinta mea va trebui sa inceteze sa se mai exprime intr-un timp atat de scurt..  va trebui sa ma intorc din nou in multimea aceea de oameni.. cu glumele lor stupide si interpretarile lor atat de nedrepte.. da.. voi inchide ochii inainte sa ma ridic.. si voi asculta macar cateva secunde ciripitul unei vrabiute care se va aseza pe umarul meu sa-mi incante auzul.. 
Si ajunsa din nou printre cei pe care eu ii numesc "realistii fara vise".. iar va trebui sa ma prefac ca sunt bine.. sa ma prefac ca nu ma deranjeaza comentariile lor, sau glumele acelea.. 
Dar.. mereu uit.. Cand cu adevarat sunt bine.. Zambesc la fel?