Search Box

miercuri, 17 iunie 2009

Ura aparenta [4]


          Ea nu-ntelegea ca trebuia sa aflu exact unde locuia. Nu vroia decat sa evite sa...
- Nu, nu si nu! Nu merg pe aici! Nu vreau sa-l vad pe ala!
- Dar trebuie sa aflu!
- De ce trebuie tocmai aici sa locuiasca?
- Nu stiu, dar...
- Nu merg.
- Haide, te rog!
Ma privea nervoasa, dar in acelasi timp nesigura. O rugam sa nu ma lase singura si sa plece. Am vazut cum expresia fetei i se schimba si am ascultat-o:
- Daca il vad, te omor!
- Nu o sa-l vezi... Dar, esti sigura ca nu vrei sa-l vezi?
- Sunt mai sigura decat atunci cand te-am dat de gol.
M-am oprit in mijlocul strazii. Simteam cum nervii merg prin corpul meu, cu o viteza exagerata, spre creier. Mi-am pierdut controlul...
- Deci ai facut-o intentionat!
A inceput sa alerge razand. S-a ascuns dupa un copac. O priveam printre doua suvite de par, care-mi acoperisera fata:
- M-ai tradat! Tradatoareo!
- Glumeam, haide ti-am zis doar ca mi-a scapat, crede-ma ca...
S-a oprit. Isi daduse seama ca ceva nu e in regula, cand ramasesem cu ochii fixati inainte.
- Nici sa nu te gandesti sa te intorci!
- De ce?
Am privit-o speriata, cu un zambet prin care ii spuneam "scuzee!!!". Fata ei a devenit alba, apoi a dat spre un galben palid, dupa care s-a inrosit:
- E el?
- Pai...
S-a intors. Era cu un prieten si veneau spre noi. Ne vazusera.
- Pa!
A trecut strada si a plecat. M-a lasat singura. Nu stiam daca sa fug dupa ea sau sa merg inainte. Am trecut pe langa ei. El mi-a zambit.
- Ce-i cu ea?
- Te uraste!
A inceput sa rada:
- Bine, bine!
Am continuat sa merg, ma gandeam sa vad totusi unde locuia "protejatul" meu, dar m-am razgandit. "Sunt nebuna? Sa o las pe ea pentru alaa?". M-am intors brusc, de parca vazusem in fata mea cine stie ce ciudatenie si am alergat dupa ea. Am gasit-o intr-un final pe o banca. Ma astepta.
- Stiam ca te intorci.
- De unde stiai?
- Si tu iti urasti bebele!
Am inceput sa radem.
- Nu ma omori?
- Nu am cu ce.
- Ai maini.
- Nu am putere.
- Sigur mai multa ca mine.
- Sigur nu.
- Daca-ti spun...
- Aaa, deci tu insisti?
Am privit-o speriata, cu gura cascata, pregatita sa spun "nu".
- Ia vino incoace.
A inceput sa ma alerge.
- Staaaaai...

marți, 16 iunie 2009

The world is mine!

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

Ma simteam minunat. Inspiram adanc aerul cald si deschideam ochii incet printre razele de soare. Simteam ca cerul e doar ca sa il privesc, pamantul doar ca sa pasesc... eu. Culegeam o floare, o priveam, ii simteam mirosul si o prindeam printre suvitele de par, intr-o parte. Dansam pe valsul vantului, in picioarele goale pe iarba matasoasa. Lasam fluturii sa se aseze pe degetul meu, ii ridicam si le dadeam drumul sa zboare. Alergam spre apa, ma opream la marginea ei, ma priveam in oglinda ei si zambeam. Sufletul imi era plin de bucurie, de incantare. Simteam ca nu aveam loc sa-mi arat fericirea in pasii de dans. Saream in apa, imi simteam parul ud cum imi acopera spatele si vantul cum imi usca picaturile de pe fata. Tremuram de bucurie. Gandul nu exista. Ma invarteam. Ma invaluia natura, ma simteam purtata spre cine stie unde, iar mie nu imi pasa. Simteam ca totul imi apartine, ca lumea e a mea si ca ea se juca... cu gandul meu... Nu exista decat... dorinta de viata.

luni, 15 iunie 2009

Impacare [3]






Zambeam, dar ascundeam in mine niste nervi care erau pe cale sa ma domine. Sarisem de gatul ei o data, dar ma gandeam ca poate nu e de ajuns. Ramasesem cu cateva fire de par brunet de-al ei in mana. O priveam zambind, am inceput sa rad. Ea radea ridicand mainile sa-si apere fata:
- Scuze!
- Scuze?! am intrabat-o, nevenindu-mi sa cred cum putea sa-mi spuna asta.
- N-am putut sa ma abtin!
- Noo!
- Imi statea pe limba..
- M-ai tradat!
- Ba nu! Te-am ajutat!
- Daaa! L-ai ajutat pe el, nu pe mine!
- V-am ajutat pe amandoi!
- Ba pe el l-ai ajutat!
...
- Stii ce?
- A?
- Te urasc!
- Ba nu ma urasti! spunea razand.
- Ba daa, te urasc. Si daca nu il vad in seara asta, nu te iert.
A inceput sa rada.
- Ma dor picioareleee! Hai sa ne oprim!
- Nuuu, nu ne oprim!
- M-ai alergat tot orasul.
- Si tu m-ai tradat!
- Mi-a scapaat!
- "Mi-a scapaat"
- Ah, uite gata stiu ce fac.
A ramas in urma. M-am intors. Intrase intr-o gradina, pregatita sa rupa un trandafir. Nici n-am stat pe ganduri si am inceput sa urlu:
- Furaa, furaa!
...
- Fura fratilor, n-auziti? ... Mama, dar unde sunt babutele?
Geamurile erau inchise, perdelelem trase, luminile stinse.
- Poftim! Ma ierti?
- Nu vreau niciun trandafir! Nu te iert!
- Ba o sa-l primesti!
- Ba nu!
...
- Imagineaza-ti cum ar reactiona el, daca ar vedea un trandafir in mana ta... Ce gelozie pe capul lui!
- DAMI-L! i l-am smuls din mana.
- Stiam ca o sa-l primesti...
- M-ai tradaaaaat!
- N-am vruuuuut!
- Nu te iert!
- Oof!
- Abia astept sa ma iau si eu de...
- Nici sa nu indraznesti! Eu am vorbit doar cu prietenul lui, nu cu el!
- Bine, atunci vorbesc cu prietenii lui.
- Dar...
- O sa vorbesc cu prietenul lui cel mai bun...
- Ala e un gura-sparta!
- Si ala cu care ai vorbit tu cum e?
- Nu e gura-sparta!
- Nu? Ia aminteste-ti cand ne-a vazut pe teren si a inceput sa strige la el!
- Pff!
- E, vezi!?
- Iartaa-maa!
- Nici nu ma gandesc!
- Mi-a scapat!
- M-ai tradat!
...

Certuri [2]


***Imi pieptanam parul de 10 minute. Ma uitam in oglinda si nu-mi venea sa cred cat de fericita paream. Zambeam si vedeam in fata mea o fata care parea sa nu aiba nicio problema, nicio grija, nicio suparare. Am inceput sa privesc profund in ochii reflectati in oglinda, exact in pupile si vedeam cum se maresc, de parca eram o pisica curioasa, atenta, care abia vazuse un soricel. Am inceput sa rad. Ma intrebam daca asa il priveam si pe el si incepeam sa inteleg de ce era asa de speriat si niciodata nu vroia sa-mi vorbeasca uitandu-se la mine. Ma simteam vinovata, intr-un fel ma simteam chiar un monstru, care atunci cand te privea iti venea sa fugi, sa nu te mai intorci. Imi priveam in continuare ochii. De ce nu-mi puteam lua privirea de la ei habar nu aveam. Ma simteam de parca propria reflexie vroia sa ma atace. Si dintr-o data mi-am vazut cruzimea aparenta din ochi cum se topea in lacrimi. Si mi-am dat seama ca nu sunt deloc puternica, cum credeam. Ma intrebam care era motivul pentru care deseori ramaneam cu privirea in gol, cu ochii mari, speriati, gandindu-ma, pana cand cineva ma trezea la realitate intrebandu-ma daca sunt bine. Nici asta nu stiam. Am intrat in camera si ma uitam de parca nu-mi cunosteam locul. Mi-am luat jurnalul, l-am deschis si din el a cazut pentru a mia oara trandafirul uscat, pe care il ascunsesem de cateva luni printre foile scrise. M-am incruntat. "Nu! Azi n-am chef de amintiri!". L-am ascuns intr-un sertar si m-am gandit sa ies, cand telefonul a inceput sa sune.
- Gata! Stiu unde te duc azi!
Nu-i auzisem vocea de cateva saptamani. Era foarte entuziasmata si incantata sa-mi dezvaluie noua ei idee geniala.
- Unde?
- Mergem in urmarire generala!
- Ce?
- Mergem sa ne orientam!
- Nu inteleg.
- De fapt, eu merg cu tine. Tu trebuie sa te orientezi.
- Sa ma orientez? Sa ma orientez... cum sa ma orientez?
- Ti-am pregatit o lista foarte lunga. Nu-ti face griji, ii cunosc bine. Sunt de treaba.
- Ce? Cine?
- In 20 de minute sunt la tine. Imbraca-te frumos!
- Stai!...
Degeaba... inchisese deja. M-am gandit sa o sun din nou, dar am spus sa merg pe mana ei si pe nebuniile ei mult mai exagerate ca ale mele, dar care, sa recunosc, imi placeau.

***Era imbracata intr-o fusta albastra, scurta si cu o bluza foarte interesant croita, neagra. Pantofii ei aveau niste tocuri de cel putin 1 cm si asta m-a speriat foarte tare, pentru ca ea era deja foarte inalta... in comparatie cu mine.
- Esti nebuna? am intrebat-o.
- De ce?
- Parca ai fi nucul din fata blocului meu.
- SCUZA-MA?
- Hihi, adica vroiam sa spun ca esti exagerat de inalta.
- Si eu ce sa-ti spun? Ma simt de parca merg cu fetita mea la plimbare.
- Eu sunt mai micuta si mai simpatica ca tine, i-am spus privind-o ironic.
- Da. Un bebe. Te potrivesti cu...
S-a oprit. A ramas putin incremenita, de parca facuse un juramant solemn, pe care era pe cale sa-l incalce.
- Deci... sa-ti spun unde mergem.
- Ce-i cu lista asta?
I-am luat-o din mana, am inceput sa citesc, dar n-am inteles nimic, pentru ca in secunda urmatoare si-o recuperase.
- Las-o! Iti explic eu.
Am iesit in centru. Mergeam prin parcul central, iar cand ma vedea uitandu-ma atenta prin jur, cautand pe cineva, imi spunea:
- Acum iti spun, dar daca esti atenta.
- Sunt... ii spuneam mereu cu privirea la fel de pierduta.
- Uita-te la mine!
- Gata, gata! radeam, dar o priveam cum se enervase.
- Iti spun descrieri si tu imi spui daca iti convin sau nu.
- Descrieri?
- De...
- Baieti?
- Exact, draga.
- NU! IN NICIUN CAZ! NU MA INTERESEAZA! DE CATE ORI SA-TI SPUN? CHIAR NU MA AJUTI ASA!
- VREI SA PIERZI INCA 3 ANI DEGEABA, CREZAND CA VEI REZOLVA CEVA?
Ma simteam inofensiva. O priveam speriata. Nu indrazneam sa mai spun nimic. Am lasat capul in jos si m-am bosumflat.
- Intelege ca vreau sa te ajut. Ai nevoie de cineva mai... mare.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi cu 2 ani mai mare.
- De ce?
- Pentru ca ei gandesc la fel ca noi.
- Nu toti.
- Nu toti, dar cei pe care i-am ales eu, da!
- Bine.
- Deci, ma asculti da?
- Da.
- Fii atenta, am scris mai intai ochii pentru ca astia te intereseaza pe tine.
- Foarte dragut.
- Deci... ce zici de unul cu ochii verzi, inalt...
- Cat de inalt?
- 1, 80.
- Glumeeesti?
- Bine, asta nu-i bun.
- Deloc.
- Dar ochi albastri, 1,50 si...
- Asta e prea mic.
- Off!
- E mai mic ca mine. Iti bati cumva joc?
- Ok, ok... Dar ochi caprui, 1,68, roscat...
- Urasc ochii caprui.
- Aha. Te cred.
"Ar fi fost perfect daca nu era roscat."
- Vorbesc serios.
- Bine. Ce zici de ochi negri?
- Sunt preferatii mei!
- Stiam!
- Deci, ochi negri...
- Nu am niciunul cu ochi negri...
- Mda, multumesc.
- Ochi verzi spre albastru, inalt..
...

***Trecuse deja 2 ore si eu refuzasem cred ca mai mult de 30 de baieti. Eram pe o terasa si ma
uitam in bautura racoritoare, portocalie.
- M-am saturat! Cate pretentii pe capul tau!
- Ti-am zis de la inceput ca degeaba.
- Ok. Ok. Ce zici de ochi caprui, scund, dar putin mai inalt ca tine, parul negru, negru, negru, dupa descrierea ta si un comportament de copil micut, dragalas dupa cum spui tu, dar un
comportament de nesimtit, imbecil, dupa cum te asigur eu?
Imi venea sa ii torn sucul in cap. In primele secunde nu credeam ca sunt in stare, dar mai apoi ii priveam expresia mirata, dar furioasa in acelasi timp, cum se ascundea pe sub siroaie lichide, portocalii din bautura mea. Parul ii devenise lipicios. Eram si eu mirata de ce facusem, dar nu m-am gandit nicio clipa sa las sa se vada asta:
- M-ai ajutat mult azi!
-...
I-am aruncat o ultima privire plina de dezamagire si am plecat. Mergeam pe strada singura si ma gandeam daca sa ma intorc acasa. Nu aveam niciun chef sa stau inchisa in casa. Era abia 18:30. Ea... normal. Aveam nevoie de prietenia ei mai mult ca niciodata. Cu ea nu ma certasem in viata mea. Am sunat-o:
- Hei, am spus cu o voce plina de tristete.
- Salut! Dar ce ai patit? S-a intamplat ceva?
- Esti acasa?
- Da.
- Vin spre tine.
- Bine, in cat timp ajungi?
- In 10 minute sunt in fata blocului tau.
- Te astept.

***Am imbratisat-o puternic. Tacea.
- Nu mai pot.
- Ai spus asta de o mie de ori. Dar eu te vad tot mai in forta in fiecare zi.
- Ti se pare asta si acum?
- Acum nu. Ce ai patit?
- Nu, chiar nu vreau sa povestesc. Hai sa ne plimbam.
- Hai putin pe langa scoala, vreau sa vad daca e cineva.
- Hai...
Eram in fata scolii. Nu intelegeam cum puteau niste elevi sa stea in cladirea aceea. Mi se parea ca este mai veche decat... ma rog, foarte veche si vai de capul ei. Treceam prin fata portii care ducea spre teren. M-am oprit speriata:
- Stai, opreste-te!
- De ce?
Il vedeam. Era cu foarte multi prieteni si mergeau spre terenul de baschet. Era foarte vesel. Radea. Am zambit. L-am mai privit asa cateva secunde pana ce a sarit la gatul unei fete din grup si a imbratisat-o. Fata l-a impins. El a incercat sa o ia de mana. Ea l-a batut usor cu palma peste spate. A inceput sa rada si l-am auzit tipand "Ce dai tu, ce dai?".
- El e?
- Da.
- Si de ce ai zis sa ne oprim? Hai la el.
M-am uitat la ea de parca nu era in toate mintile.
- Nu vezi ca are companie?
A dat ochii peste cap si a continuat:
- Se joaca!
- Da. Cu mine.
- Nu cu tine. Cu aia.
- Hai sa plecam.
- Eu il strig.
A alergat spre ei. Am prins-o de mana suparata:
- Te rog, nu te prefa si tu ca stii ce e mai bine pentru mine.
A mutit. Dupa multe rugaminti, am convins-o sa plecam cat mai reoede, inainte sa ne vada cineva.

***
- Jur ca nu te inteleg.
- Ce vroiai sa fac?
- Sa te duci sa stai cu el.
- Tu nu intelegi. Legatura asta dintre mine si el nu e ca relatia dintre tine si...
- Cum adica? Nici eu nu sunt impreuna cu el, dar...
- Dar vorbiti si iesiti in fiecare zi.
- Ati putea sa faceti si voi acelasi lucru.
- Ba nu. Nu am putea. Incearca sa intelegi! Tie ti-e usor sa-l suni sau sa te intalnesti cu el, pentru ca faceti asta in fiecare zi. La mine nu e la fel.
- La tine e mai bine. Tu macar ai fost cu el.
- Da, cum sa nu.
- Suna-l si zii ca esti aici!
- Nu mai stiu cum sa-ti explic...
- Ce fraiera esti!
- ASCULTA-MA! NU AM MAI VORBIT CU EL DE LUNI INTREGI! BA CHIAR AM INCEPUT SA NE INJURAM!
- Vorbeste mai incet!
- Chiar crezi ca sunt in stare sa ma pun in situatia penibila de a ma duce la el si ai spune "salut ce faci, toate bune si frumoase, te iubesc" cand eu cu el nu mai am nicio treaba?
- Il iubesti!
- De unde stii?
- Ce incerci sa imi spui? Incerci cumva sa ma minti?
-Nu... Dar nu pot dupa toate astea sa vorbesc despre "noi" pentru ca ... chiar nu mai exista nimic...
- Si vrei sa uiti de el?
- Da...
- Ai incercat si ai vazut ca nu poti.
- Dar...
- Dar ce? Situatia voastra nu e deloc atat de dificila. Voi o faceti dificila.
- El o face dificila.
- Acum dai vina pe el...
- Ma cunosti. M-as duce la el chiar acum sa-i spun sa terminam cu prostiile astea, sa fie totul bine si sa ne impacam. M-as duce, daca nu as sti cum ar reactiona...
- Cum ar reactiona?
- Ar nega ca ma iubeste sau ca ii e dor de mine. Cred ca tot ce vrea este sa-l las in pace.
- L-am vazut cum se uita la tine.
- Cum se uita?
- Ca un indragostit...
- Termina!
- Crede-ma! Am crezut ca expresia aceea a fetei de indragostit este numai in filme, dar mi-am dat seama ca nu.
- Bine, sa spunem ca ma iubeste. Si? Ce am rezolvat?
- Stii ca nu te va respinge.
- Ba da... Off, nici eu nu inteleg de ce se comporta asa, dar crede-ma ca asa ar reactiona.
- Inseamna ca e mai nebun ca tine.
- Poate e speriat.
- Speriat? Speriat de cine? De tine?
- De iubire.
- Gataa! Stop! Devii sentimentala... ce-ar fi sa urci sa bem o ciocolata calda, dupa care poti sa mergi acasa sa scrii poezii... Haide, haide... Stiu ca asta vrei.
Am inceput sa rad. M-a impins prieteneste:
- Veeeezi ca stiu!!?
- Nebuno!
- Cine vorbeste!!!
Si am urcat.

sâmbătă, 13 iunie 2009

Departe de oras. [1]


***Ciocolata calda nu mai avea acelasi gust. Priveam lichidul negricios, acoperit de umbre de spuma si ma gandeam... Am mai pus zahar. Bilutele albe se topeau repede si faceau ciocolata mai gretoasa decat era. Faceam ochii mari cand aburii se inghesuiau parca sa-mi acopere chipul...
- Ce faci?
Am tresarit.
- Hei, bine! Ma... gandeam.
- La ce?
- La nimic.
- Oare de ce te-am intrebat!? Parca n-as sti.
Am privit-o cu drag si am zambit.
- Daca vrei, pot sa...
- Nu..
- Bine.
- Chiar nu mai conteaza.
- Off..
- Scuza-ma, dar sunt obosita. Ma duc in camera.
- Esti sigura.
- Hmm... da... da, sunt sigura.

***Ma invarteam de ore bune in cearceafurile albe si nu puteam nici macar un minut sa stau cu ochii inchisi. Era liniste. Mi-am ridicat iar privirea spre peretele acoperit cu stelute artificiale si am oftat. Un of adanc, pe care il simteam cum tremura, mergand prin mine si ma facea sa ma gandesc din nou, sa-mi amintesc din nou... ameteam si... "Stiu, dar mi-e frica... Mi-e frica sa nu ma trezesc ca m-ai dat la o parte..." .... "Nu se poate! Nu am sa te dau la o parte!"
- NUU, nu ai sa ma dai la o parte!!!??? Nu m-ai dat la o parte, doar asa un pic! Dar stii ceva? M-am saturat, ba! M-am saturat, pe bune. Nu mai suport cuvintele astea scoase dintr-un cap necopt, de un imatur care nici macar nu stie cat de importante sunt niste cuvinte si...
- Cu cine vorbesti?
- Hm? C-Cand ai intrat aici?
- Cand te-am auzit tipand. Ai intrat in vreo criza?
- Haha... foarte amuzant. Nu. Doar m-am enervat.
- Ce nebuna esti...
- Te roog, nu mai imi spune asta.
- De ce?
- Asa.
- Dar... radeai si sareai in sus cand iti spuneam asta. Iti placea.
- Nu mai imi place.
- De ce?
- Asa.
Cand mi-am vazut prietena putin deranjata de neincrederea mea in ea, am intrebat-o:
- Ma crezi... dusa?
- Da.
Nu-mi picase bine. M-am intristat.
- Adica... nebuna pe bune?
- Da.
- Sunt dilita? Sunt proasta? Sunt dusa de-a binelea?
Imi venea sa plang. Ma obisnuisem cu sinceritatea ei, uneori putin dureroasa, dar acum chiar ma simteam neinteleasa de nimeni. M-am ridicat din pat, am trecut pe langa ea si am vrut sa ies...
- Nu esti proasta.
M-am intors.
- Esti chiar foarte desteapta.
Am ramas pe loc nesigura de ce urma sa spuna.
- Si nebunia ta... este amuzanta. Nu esti dintr-un spital de nebuni. Din cate stiu eu nu ai incercat sa te sinucizi, sau sa omori pe cineva. Nebunia ta se limiteaza la sarit in sus, cantat pe strada, urland foarte tare cand te enervezi, cateodata se mai trezeste omul si cu cate o palma de la tine. Ti-a zis cumva el ceva?
- Pai...
- Ti-a zis deci.
- Da.
- E un prost.
- De ce spui?
- Sunt convinsa ca ti-a spus asta doar pentru ca tu te dezlantui total cand e vorba de sentimente.
- Crezi?
- Stii ce? Eu cred ca ar trebui sa te mai inchizi putin. Sa fii mai rece.
- Nu pot.
- Ba poti.
- ...
- Gandeste-te la toate lucrurile urate pe care le-a facut. Iti mai vine sa-l imbratisezi? Sa-i spui ca il iubesti?
- Doamne, nu!
- Sa te gandesti asa, cand il vezi.
- NU!
- De ce?
- Imi va spune ca sunt nebuna!
- De ce?
- Pentru ca o sa-mi vina sa-l strang de gat!
- Mda, ce spuneam.. Te dezlantui total.
Radeam. Avea dreptate. Nu era vina mea. Era numai vina lui. El gresea. El nu stia cum sa-mi raspunda, nu eu.

***Ca prin vis auzeam cum imi suna telefonul pe noptiera de langa usa. "Suna. Nu-mi pasa. Nu ma misc eu pana acolo". Suna insistent. "Daca nu tace in 10 secunde, sa se duca undeva ala care suna". Continua sa sune. "Off, la naiba!". M-am invartit spre marginea patului. Am cazut incalcita cu picioarele prin cearceafuri. Ma tineam cu o mana de perna. Am oftat nervos. "Acum e acum!" Si m-am trezit in picioare blestemand. Mergeam fara nicio tragere de inima. Am pus mana pe telefon. S-a oprit. Nu mai suna. "Ce noroc plin de ghinion pe capul meu!". Din nou suna. "Ah, sau poate nu."
- Da!?
- Fata, te-am trezit???
Sigur, era ea. Ma intrebase foarte ingrijorata, dar in acelasi timp parea nerabdatoare sa imi spuna ceva. M-am gandit sa nu mai lungesc suspansul.
- Nu, stai calma! Ce faci?
- Te-am sunat sa-ti spun ca l-am vazut.
- Unde? Cand?
- Azi. A trecut prin fata blocului meu.
- Cat e ceasul?
- 9. De ce?
- Ce cauta la ora asta prin oras?
- Nu stiu.
- Ok, ok! Pai zi-mi!
- CE?
- HAAI FATAA!! Stii intrebarile mele. Era singur?
- Da.
- Si era trist sau vesel?
- Era trist. Era...
- Ganditor?
- DA. EXACT!
- Si in ce parte mergea?
- Nu mergea.
- Cum nu mergea?!
- Astepta.
- O fata?
- NU.
- Atunci?
- L-am vazut urcandu-se intr-o masina.
- Si unde s-a dus?
- Chiar crezi ca am iesit din casa in pijamale sa-l urmaresc pe protejatul tau?
A inceput sa rada.
- TREBUIA SA IESI!
- Vai tu!!!
Am inceput sa radem. Era bine. Deci deocamdata stiam cam pe unde era.
- Bine, merci!
- Noo problemaa gagica!
- Vaai nu te mai stramba!
-Bine, bine. PA!
- Pa.

***Ma uitam in castron. Nu stiu de ce, dar in dimineata aceea, mi se pareau foarte amuzante miscarile cerealelor prin lapte.
- De ce razi?
- Ma gandeam.
- Si razi? Stai ca nu e in regula.
- Nu rad. Zambesc.
- Daca nu ma insel... El te-a sunat?
- Te inseli.
- Atunci ce ai?
- Nimic. Plecam azi?
- Da. Te-ai saturat de munte?
- Nu chiar.
- Atunci ti-e dor...
M-am inrosit.
- Da...
- Stiam eu.
- Ia taci! Apropo de dor, nu mai ocoli si spune-mi ce ti-a mai facut mister "bebe2"!?!
S-a intristat.
- Nu mai suport. Sta toata ziua cu aia si...
- Si apoi trage de tine?
- Da. Nu-l inteleg.
- Stii ce cred eu. Ca amandoi sunt vai de capul lor. Eu cred ca nu stiu ce vor.
- Pai... Se poate. Ai dreptate, chiar sunt imaturi si acum pe bune... Sa vezi ce a facut...

miercuri, 10 iunie 2009

Dezorientare














Am iesit sa ma plimb. Era pustiu pe strada. Eram singura. Vantul batea pentru prima oara dupa atatea zile sufocante. Am trecut de muzeu, m-am oprit sa privesc in fata mea. Chiar nimeni? Chiar era drumul acela atat de lung doar pentru mine? Ciudat! Nu stiam daca sa merg... oricum stiam ca nu ma voi intalni cu nimeni. Simteam seara cum strapungea lumina si mi se parea ca nu mai vad nimic. Mi-am dat seama ca ramasesem asa, stand pe loc si privind in gol ore in sir. Nu eram singura. Pe o banca, la marginea drumului era un barbat. Nu cred ca se simtea prea bine. Misca din cap intr-o parte si-n alta si avea o pozitie foarte dezordonata. Dar desi era beat, se putea uita fix la mine de parca eram nebuna. Ploua. Parca ii citisem gandurile... "Eu nu pot sa ma misc de-aici de ameteala, dar asta ce are?"... I-am zambit. Ma plimbam in continuare. Acum macar stiam de ce sunt singura, aproape singura pe strada. Ploua. M-am ascuns intr-un bloc, dar nu puteam sa stau acolo inchisa. Preferam sa ajung acasa fleasca. Am iesit. Ploaia s-a oprit. m-am asezat pe o banca. Putin mai incolo de mine, era un baiat... si o fata. Se sarutau. M-am intristat. Si i-am privit asa cateva minute, apoi am inceput sa ma uit prin ei... Ma uitam in gol... Cand mi-am revenit cei doi ma priveau putin amuzati de parca nu eram in toate mintile. Le-am zambit cu ochii in lacrimi. M-am ridicat, le-am intors spatele si am plecat. "Nu sunt indragostita! Sau... inca sunt?"

duminică, 7 iunie 2009

Stau bine cu capul:)


                  Ok... Cineva imi spunea ca stau rau cu capul si sa ma duc la un control... Va imaginati, in niciun caz nu am fost sa verific asta, pentru ca de fapt ma simt... Excelent! Si daca ma comport ciudat, daca rad fara motiv, daca imi pierd cateodata total controlul, nu inseamna ca m-am tampit si ca nu stiu ce fac si ce spun... imi dau seama ca ma comport ca o tembela si vorbesc aiurea... Dar toate astea au un motiv... Nu, nici nebuna nu sunt... Sunt doar indragostita... si pobabil am innebunit de atatea sentimente ba de ura, ba de iubire, ba de drag, ba de scarba... Dar cu capul stau bine:)... Ai sa iti dai seama mai bine de cum gandesc cand nu o sa mai iubesc, draga ingratule;)

Piatra Neamt in urma...


Eu plec. M-am hotarat sa plec o vreme. E vacanta.. si ma gandesc ca e momentul perfect sa uit de tine si de toate locurile care-mi amintesc de tine. Plec. Nu vreau sa raman aici si sa-mi petrec toata vacanta cautandu-te, uitand de mine si pierzandu-mi vacanta aceasta in oras.. Nu, in niciun caz nu o sa raman prin zona prea mult timp...

Pot incepe sa spun "adio"? Nu va fi un adio de durata, dar stiu ca parasind orasul si intalnindu-ma cu aerul acela curat de munte, incet incet ma voi simti mai bine. Voi uita de ceea ce putea sa fie, cand ma gandeam inca din iarna ca vacanta de vara va fi una de neuitat alaturi de tine.. Dar totul s-a schimbat atat de repede... De la zambete am ajuns la... nici nu pot spune.. e groaznic ce se intampla...

Stiu ca atunci cand voi fi in munti, voi sta fara giji sa privesc tot ce ma inconjoara... Dar stiu ca voi uita de tine doar pe moment, iar cand ma voi intoarce in oras primul meu gand va fi "unde esti?" si desigur ca o sa incep sa te caut.. Pentru ca stiu... daca incerc sa te uit degeaba... Trebuie doar sa las totul sa se intample de la sine... Voi uita de tine cand trebuie sa se intample asta...

Muzeul.. cate intalniri cu prietenii am avut in fata acestui muzeu.. De cate ori am ras si am plans pe banca in fata lui si de cate ori am trecut pe langa el fara sa-i admir maretia.. Acum il admir in poze de parca nu l-as fi vazut niciodata... Aici... am fost si cu.. de fapt... aici ne-am... stiti ce? Nu mai conteaza:)...

Piatra Neamt va fi in urma un timp...

marți, 2 iunie 2009

Puterea



















E nevoie de mai mult decat incredere, dar eu nici macar incredere nu pot sa mai am. E o nebunie. Tot ce se spune sunt minciuni, stiu, dar mie imi lipseste puterea sa le mai suport... Si daca nu vreau sa mi se dovedeasca in fata cine minte si cine nu, e pentru ca pur si simplu nu vreau sa stiu. Cu o cearta sau amenintari oricum nu se rezolva nimic. Prefer sa ascult tot ce mi se spune si sa cred doar ce vreau eu. Nimic nu o sa ma convinga niciodata. Oamenii sunt toti la fel: mincinosi, iar cei mintiti devin razbunatori, de parca ar putea cu adevarat sa rezolve ceva, demascand vinovatii. Cateodata ma gandesc ca ar fi totul atat de bine daca fiecare si-ar vedea de viata lui, daca n-ar exista invidie, rautate, minciuna... Sunt doar niste vise, lumea e mult prea rea. Am inteles ca tot ce pot face este sa acumulez din fiecare dezamagire putere, pana voi ajunge sa fiu imuna la rautate si sa invat cum sa ma folosesc de ea, pentru fericirea mea.