Search Box

joi, 30 iulie 2009

Scrisoarea unei visătoare





Dragă gândule,

...stau închisă într-un spaţiu fără aer şi nu pot vedea nimic. E beznă. Am aprins acum o lumânare. Am încercat să nu inspir fumul, dar a intrat singur prin mine. M-a  ameţit pentru o secundă. Acum sunt bine. Mă simt îngreunată de zdrenţele de pe mine. Mă simt de  parcă îmi sufocă trupul. El oare nu respiră? Acum, fără ele, mi-e frig. Nu-mi pasă. Pielea îmi
tremură. Cred că de bucurie. Mă aşez pe pat şi îmi întorc privirea. Văd pe peretele de lângă mine ... nu ştiu dacă e om. Se pare că e o fată. Mă priveşte speriată. Mă întreabă cine e.  Eu sunt. Privesc în oglindă. Sunt eu  şi totuşi... sunt om? De ce sunt fată? De ce nu sunt băiat? De ce am mâini şi picioare şi un  gând care mereu mă cuprinde  şi mă face să sfârşesc plângând. Nu ştiu. Vreau să plâng, dar nu ştiu de ce.  Când rămân singură, mi se face frică. Ştiu că am să înnebunesc odată dacă voi mai rămâne pierdută în singurătate. Sigur voi face o nebunie. De fapt, cred că azi voi face nebunia, pentru că m-am ridicat. Am ieşit afară. Toată lumea mă priveşte ciudat, poate din cauză că nu port nicio bluză şi nicio pereche de pantaloni. Toţi poartă. Eu nu. Dar oare se simt ei ca mine. Acum, nu ştiu cum se face, dar sunt în vârful unui munte. Calc cu picioarele goale, în zăpadă. În jos văd cerul, iar deasupra mea... nimic. Sau poate paradisul seamănă cu un nimic? Poate noi nu vedem paradisul decât după moarte. Poate am trecut de mii de ori prin paradis şi nu l-am putut vedea. Mă simt atât de liberă. Mă ridic pe vârfuri şi aştept ca vântul să mă împingă. Nu, nu voi muri. Ştiu asta. Mă îmbrăţişează libertatea. Cad... de fapt... cred că plutesc... Am simţit pe obraz, acum câteva secude, sărutul unui nor. Acum simt de parcă m-a invitat la dans un înger. Vreau să-i accept invitaţia. Întind mâna şi simt două degete fine, apoi parcă somnul mă cuprinde. Acum cred că dorm. Nu aud şi nu văd nimic...
...părul meu e ud. Am scos acum capul afară din apa rece. Cred că valurile au avut grijă să mă prindă. Ştiam că nu voi muri. Acum merg pe stradă. Nu e nicio maşină. Merg fără să-mi bată inima speriată. Închid ochii şi încerc să alerg din ce în ce mai tare. Nu văd unde. Pe marginea străzii sunt copaci. Alerg până nu-mi mai simt picioarele. Nu sunt obosită. Zâmbesc îndreptându-mă... nu ştiu unde... aud un sunet asurzitor în faţa mea. Acum sunt doar o adiere. Deschid ochii şi-mi văd genele înecate în sânge. Cred că... sunt pe moarte. Deşi, în mine, inima bate puternic. Acum sunt conştientă că visarea înseamnă şi uitare. Acum începe să-mi pară rău că am vrut doar să simt gustul libertăţii. Am uitat că trăiam pentru cineva. Am uitat că iubeam. Am uitat că aveam o existenţă. Acum implor cerul să nu mă ia încă acolo, sus. Acum regret toată prostia mea de acum câteva minute. Acum mi se face dor de viaţă. Acum... tremur de frică şi plâng, rugându-mă să nu plec. Să mai rămân...
...m-am trezit astăzi. Nu ştiu dacă am murit, sau trăiesc. Palmele îmi sunt reci şi port pe mine numai fiinţa mea. Nu pot vedea. Cred că nu am ochi. Nu simt nimic care să-mi îngreuneze chipul. Nu pot mirosi, nu pot auzi. Simt doar o prezenţă ciudată lângă mine. Poate sunt doar eu. Sau poate nu, poate... Da, recunosc. Sunt speriată. Acum îmi aud ecoul de acum o veşnicie, când spuneam doar..."Iartă-mă!". Oare sunt în iad? Oare atât de pustiu e după moarte? Nu văd absolut nimic. Sunt înţepenită. Nu, nu mai vreau libertate. Vreau să mă strângă cineva în braţe şi să-mi spună că nu-mi dă voie să ies din casă noaptea, pentru că e periculos. Vreau să plâng plină de naivitate, crezând că tot ce se face, se face împotriva mea. Trăiesc? Am murit? De ce nu pot să plâng?
...Trăiesc, visând. Îţi mulţumesc, gândul meu visător, care mi-ai adus un coşmar într-un vis. Doar un coşmar. Deschid ochii. Sunt la geam. Şi privesc norii. Încă mă întreb ce e dincolo de ei. Încă sunt o visătoare, care tot ce vrea acum e să spună tuturor că îi iubeşte. Şi că-şi iubeşte viaţa şi libertatea...limitată şi deloc periculoasă.


                                                                            Pupici, eu
                                                                                                 



miercuri, 22 iulie 2009

Insomnie. Gânduri în noapte.



















          Mă învârt într-una prin cearceafuri, îmi ascund capul obosit sub perna grea, oftez şi încerc într-una să îmi închid gândurile. Nu pot. Mă ridic, îmi dau părul ciufulit la o parte şi bat cu pumnii în saltea. Îmi adun picioarele de sub materialele fine, iar capul mi-l culc pe genunchi. Umerii încep să-mi tremure, de sus în jos, ochii îi ţin strânşi închişi şi buzele încep să-şi piardă ultima urmă a unui zâmbet. Şi iar mă domină gândurile... Încep iar să mă învinovăţesc pentru toate şi să-mi amintesc ultimul reproş al mamei "Nu ai pic de mândrie în tine!". Nu. Nu am. Iar mi se umezesc obrajii. Jur că m-am săturat să simt cum îmi curg lacrimile şi să-mi aud suspinele. Le cunosc pe de rost. Toate doinele de jale ale lacrimilor parcă le-am învăţat în tot acest timp. Aş renunţa într-o clipă la tot. Dar nu ştiu cum. Am încercat să uit şi nu am reuşit. Simt de parcă nu are niciun rost să mă frământ atât de mult timp. "Ce este mândria? Ar trebui să renunţi, ar trebui să cauţi pe cineva care să te aprecieze, nu să accepţi să fii insultată...". Dar nu ştiu pe cine. Şi nu ştiu dacă vreau pe altcineva. Nu ştiu dacă vreau să te uit. Şi totuşi, are dreptate. De ce suport toate astea cu sufletul meu? Dar cel mai important, de ce îmi faci asta? Eu ce ţi-am făcut? De ce simt că mă iubeşti, în ciuda a tot ceea ce spui. De ce nu te uit? De ce să te uit? O grămadă de întrebări se zbat în mine. Cine spunea că timpul le rezolvă pe toate, a uitat să ne spună şi cum le rezolvă. Aş putea să te uit sau am putea să ne înţelegem, într-un final. Nu ştiu ce ar fi mai bine. Chiar sunt curioasă cât va mai rezista în mine iubirea asta. Oare nu va ceda odată şi odată? Aş vrea un singur lucru: răbdare. Pentru că simt că înnebunesc. Şi ce linişte e afară... parcă e opusul interiorului meu. Am obosit să te iubesc degeaba... Off, noapte ajută-mă să adorm. Iar voi gânduri şi tu, inimo... mai scutiţi-mă...

Vorbiţi mai încet! Nu-mi aud gândurile... [5]


***Cu privirea-n pământ păşeam pe străzile invadate de atâtea ţipete şi de atâta lume, care se mişca dintr-o parte în alta, de parcă mai aveau de trăit doar câteva ore. Eu tăceam, mergeam încet, în eroare aş putea spune.
- ...Şi cred că mai bine ar fi pălăria albastră decât cea gri. Ce părere ai?
- Da... cea gri e perfectă, i-am răspuns.
- Ascultă-mă o clipă, fato! Dacă continui să stai cu botu-n pământ şi să fii deconectată total la ce-ţi spun, mă duc în momentul ăsta, personal, să-i dau două palme nenorocitului.
Am zâmbit şi m-am simţit într-un fel bine că ştia exact ce mă preocupa: el. I-aş fi răspuns bucuroasă să se ducă, dar m-am răzgândit imediat. Era în stare să o facă într-adevăr. Am revenit imediat la gândurile mele. "Ce uşor e pentru el. A văzut că nu..."...
- Şi păpuşa vroia să mănânce, mami! auzisem o fetiţă care trecuse prin dreptul meu.
"A văzut că a greşit un pic şi..."
- Alin s-a enervat şi i-a spus că pleacă. Şi a plecat pe bune. 
"...că a greşit un pic şi a lăsat totul baltă..."
- Abia ţi-am spălat bluza asta!
"...m-a lăsat pe mine baltă..."
- Cică Michael Jackson nici n-a fost îngropat!
"...nu ştie deloc să lupte pentru ceva..."
- Alo, da domnule, puteţi să...
"...auzi la el, s-a săturat, dar eu de câte ori..."
- Îţi spun, papucii aceia sunt foarte comozi!
"...dar eu de câte ori să las de la mine..."
- Şi a rămas repetent, dragă!
"...eu de câte ori să mai renunţ şi de câte ori..."
- Nu mai mânca porcării!
"...şi de câte ori să mă prefac că nu ştiu..."
- Era o blondă bună. Vrei numărul ei?
"...că nu ştiu cum mă vorbeşte pe la spate..."
- Şi proasta a crezut.
"...nu-l înţeleg deloc şi parcă eu eram..."
- Ai cumpărat ziarul?
"...şi parcă eu eram cea dificilă..."
- Hai, fraţilor, în ştrand!
"...dar oare el ce vrea, de fapt..."
- L-am certat rău de tot astăzi.
"...poate că e speriat..."
- Unde naiba mai e şi ăsta?
"...poate că nici nu ştie ce vrea..."
- Iza a zis că...
"...poate e într-un moment dificil..."
- Nu mă mai împinge!
"...şi eu am avut stări din astea..."
- Conduci tu?
"...şi el nu mă înţelegea şi spunea că sunt..."
- Mă iubeşte, sunt sigură!
"...că sunt indecisă...şi mă ierta...şi mă aştepta..."
- Haide că-ţi povestesc!
"...şi spunea că orice ar fi el mă iubeşte..."
- Ce vrăjeli pe capul ei.
"...deci de ce nu ar putea să fie şi el într-un moment din ăsta, când nu e sigur de ce vrea? Poate că nu trebuie să-l mai sufoc. Poate că trebuie să-l las pe el să-şi facă curajul să vorbească cu mine. Da, sigur asta e. Dacă iar m-aş duce să vorbesc la el, mai rău aş face. Mai bine îmi găsesc alte preocupaţii până îşi revine el şi..."
- AI VENIIT!
- VORBIŢI MAI ÎNCET! NU-MI AUD GÂNDURILE ŞI AM REPETAT UNELE CUVINTE DE O GRĂMADĂ DE ORI!
Mă priveau toţi oamenii din jurul meu, ba chiar unii de pe partea celaltă a străzii. Am realizat apoi, ce lucru stupid am spus şi mi-am cerut scuze zâmbind cu o expresie vinovată.
- Prostie mai mare nu puteai face?
- Nu cred. Off...
- Nu mai e nevoie să te întreb dacă m-ai ascultat până acum, nu-i aşa?
- Iartă-mă!
A oftat, mişcând capul dintr-o parte în alta, dar a tăcut, ceea ce m-a făcut să cred că mă înţelege şi că mişcarea aceea deloc plăcută era un fel de a spune "Off, iubirea asta!".
- Haide, trebuie să iau ceva de aici.
Am intrat. Haine, haine, haine... de fapt, la ce mă puteam aştepta? Numai haine visam şi eu cu câteva minute înainte. Ne-am plimbat, am cumpărat şi ne-am hotărât într-un final să mai şi ieşim la aer. Cum am lăsat piciorul pe faianţa aceea alunecoasă, am şi căzut. Eram jos şi auzisem cum toate gândurile se împrăştiaseră, când capul meu se lovise de pământ. 
- Şi-a spart capul? E bine? întreba un trecător destul de insistent.
Firele de păr îmi acopereau faţa. Eram puţin ameţită, dar într-un final am reuşit să aud.
- Trăieşti, te-ai lovit?
M-am ridicat plină de nervi şi am urlat cât am putut de tare: "Să se ducă naibii că mă gândeam la el, înloc să fiu atentă!". Oamenii au început să râdă, iar expresiile lor îngrijorate au devenit în scurt timp luminate. 
- N-am păţit nimic, mulţumesc oricum!

***
- Eşti sigură că nu ţi-ai spart capul? S-a auzit destul de tare!
- Sunt sigură.
- Cum te cheamă?
- Diana?
- Şi pe mine?
- Ana.
- Stai. Nu e în regulă. De când îmi spui tu Ana?
- Gata, Naty! Sunt ok!
- M-am speriat.
A început să râdă. Râdeam şi eu. Am ridicat numai o secundă capul spre cer, când:
- Ai grijă, măi! a ţipat la mine, pentru a mia oară, trăgându-mă de mână.
O maşină trecuse la nici măcar un pas de mine. Am zâmbit. 
- Off, Diana, ce mai urmează? Ai urlat în plină stradă, era să-şi spargi capul şi să te calce o maşină. Nu vreau să merg la spital cu tine!
- Ce spital?
- Doamne, ajut-o căci suferă! Şi treci pe partea asta, lângă zid.
- Bine. 
- Şi nu te mai gândi la... să nu-mi spui că plângi!
- Nu...
- Dianaa!!!





vineri, 17 iulie 2009

Orgoliul e stupid.

Gata! Stop! Doar n-am să crap, încercând să-mi ţin orgoliul nepătat. Şi ce dacă renunţ? E atât de bine să nu mai simt ură, răutate, invidie, gelozie... Am făcut multe lucruri în ultimul timp care m-au făcut să mă simt... altfel: I-am spus fratelui meu că îl iubesc. Am strâns pisica în braţe, după ce m-a zgâriat, înloc să-i dau una după cap. I-am spus unui băiat că sunt fraieră. L-am scos pe fostul meu prieten de la ignore. I-am spus tatălui meu că a avut dreptate. I-am zâmbit unei tipe pe care nu o suportam. I-am dat toate jucăriile unui bebe enervant. Am salutat un "prieten", înloc să-mi ţin capul în sus cu mândrie... Chiar dacă: Fratele meu a început să râdă. Pisica a fugit bezmetică. Băiatul a spus simplu "observ". Fostul meu prieten m-a lăsat să putrezesc în lista de la ignore. Tatăl meu s-a bucurat că am ajuns la vorba lui. Tipa s-a uitat în sictir. Bebeluşul mi-a făcut bucăţi toate jucăriile. Aşa zisul prieten a trecut pe lângă mine de parcă nici n-a auzit. Iar eu, mă simt minunat.:)

joi, 16 iulie 2009

Definitia jurnalului de visuri

Ştiţi ce este un jurnal? Eu nu ştiam... Nu ştiam că nu e doar un caiet în care iţi scrii tâmpeniile care ţi s-au întâmplat în ultimul timp, cu foi rupte şi mâzgâlite cu inimioare...Nu ştiam că nu este doar o grămadă de foi pe care le ascunzi de tatăl tău ca să fii sigur că nu le găseşte... Nu ştiam toate astea...
Acum ştiu că este mult mai mult de atât. Imaginaţi-vă sufletul! Imaginaţi-vă că imaginea pe care o vedeţi este el, interiorul vostru. Suferiţi şi nu ştiţi cum să faceţi să vă opriţi junghiul care este tot mai adânc. Şi cum începeţi să scrieţi pe nişte foi albe toată durerea, în cuvintele voastre, nu simţiţi că parcă toate lacrimile nevărsate sunt absorbite în acel caiet? Nu simţiţi că mâna scrie în caiet, iar gândul în suflet şi astfel vă uitaţi tristeţea? Chiar dacă interiorul din voi este plin de cuvinte adunate din fel de fel de amintiri... Nu sunt numai tristeţi, ci şi bucurii. Sufletul vostru e mai mare decât vă puteţi imagina şi nu e mereu în voi. Câteodată sufletul pleacă să-ţi aducă gândul unui vis. Să scrii nu doar tristeţile tale, ci şi bucuria unui vis, chiar şi neîmplinit. Să scrii un... Jurnal de visuri…


miercuri, 15 iulie 2009

Reguli şi în iubire

M-au cuprins din nou momentele acelea de slăbiciune şi din nou simt de parcă am nevoie să mă ascund în cameră şi să las aminirile să mă facă să tremur, să plâng. Din nou simt acel fior care îşi plimbă trupul prin mine. Azi din nou a ajuns în inimă. Din nou a început să vorbească în mine. Iar mi-a amintit că oricât aş încerca nu pot. Iar m-a făcut să renunţ la puterea de a fi rea, sau cel puţin dură cu mine însămi. Dură... am încercat să îmi ordon mişcările, gândurile, sentimentele... Dar cine nu ştie că inima face numai ce vrea ea? Prietenii... şi ei m-au făcut să renunţ. Ei îmi spuneau mereu că nu voi reuşi să-mi cred minciuna. Mă cunosc. Şi ştiu foarte bine că nu pot fi indiferentă. Pot să urăsc sau să iubesc. Dar ce simt eu acum nu se poate numi ură, nici iubire. Este dezamăgire şi o dorinţă de renunţare. Am învăţat şi eu regulile în iubire, dar asta nu înseamnă că o să le respect. Nu le suport. Cum se poate ca un sentiment atât de plăcut să fie păstrat doar printr-un comportament unic? Eu credeam că dacă iubeşti, poţi fi fericită pentru simplul fapt că totul se petrece exact cum simţi.În schimb peste tot aud doar... "Ai greşit că ai făcut asta!"... "Nu trebuia să îi spui chiar totul!"..."Eşti nebună? De ce te-ai dat de gol?"... "Dacă vrei să se întoarcă la tine trebuie să..." "Dacă îl vrei înapoi fă aşa..." "Trebuie să îl faci să sufere!" "Răzbună-te!"... "Fii rea!"... "Ignoră-l!" ... "Uită-l!"... "Dacă te mai împaci cu ăla, eşti tâmpită!". E ca şi cum toată lumea poate să se controleze, să nu-i fie dor, să nu sufere, în timp ce eu pur şi simplu nu pot. Iar dacă încerc, tot prietenii mă conving că n-am să reuşesc. Mă simt înconjurată de neoameni. Parcă toţi ar putea să controleze ceea ce simt... cu gândul şi dorinţa. Eu greşesc? Poate că eu greşesc. Ce reguli stupide... Eu nu te caut, tu nu mă cauţi... Cine renunţă e un prost. Eu nu te sun, tu nu mă suni... Abia aştept să văd cum vii la mine cu coada între picioare... Eu sunt indiferentă şi ai să vezi ce ai să suferi, tu eşti indiferent, dar lasă că cedezi tu... Sincer, mai lipseşte doar un "Muhaha!"... Viaţa e plină de reguli şi ştiam, dar nu ştiam că şi iubirea a ajuns un joc cu reguli stricte... Start! Dacă mă mai cauţi de acum încolo, pierzi! O să pari un imbecil! Nici n-am să mă mai uit la tine! Nu o să câştigi. ... Şi totuşi, până la urmă... ce rost au toate astea? Ce câştigăm la sfârşit? Unul se simte victorios că celălalt a cedat şi e mai "tembel"? Asta e iubire? Oricum la urmă tot "Te iubesc!" contează mai mult... Să recunoaştem... Toate complicaţiile astea sunt fără rost. La mulţi ani pentru ieri, Naty! :* ( măcar tu gândeşti la fel ca mine... ce "tembele" suntem! :)) )





miercuri, 1 iulie 2009

Poveste



















O prietenă m-a rugat să scriu o poveste. O poveste între două personaje... îndrăgostite bineînţeles, nici nu se pune problema.O poveste... am să scriu o poveste, pentru că n-am mai scris demult şi mi-e dor şi mie să-mi imaginez, să visez, să povestesc...

Se gândea de câteva ore ce să facă, de parcă putea cu adevărat să facă ceva. Îşi imagina planul perfect, apoi se răzgândea şi îşi spunea că tot ce poate face este să aştepte. Strâmba din nas şi îşi întorcea gândul, îşi amintea că a aşteptat degeaba atâta timp şi nu s-a întâmplat nimic... Se întreba, torturându-se singură, dacă a uitat-o, dacă o mai iubeşte, dacă acum e cu o altă fată... Ar fi vrut să îi întrebe inima dacă mai bate pentru ea, sau dacă tânjeşte după alt chip, alt parfum, alt suflet. Se lăsa purtată de amintiri, pentru a nu se întrista în faţa prezentului şi auzea vocea lui, cuvintele lui de acum mult timp, când îi spunea că vor fi împreună mult...

...timp... Nu mai avea timp. Mâine trebuia să plece. Ar fi urmat două luni de tristeţe, de amintiri, de tortură încărcată cu un dor de neimaginat. Nu ştia ce să facă. Era deja târziu, iar toţi adormiseră. Ceasul îl înnebunea, când îi arăta ora 1: 58... Se trântea pe pat, îşi punea mâinile în cap, îşi strângea firele de păr între degete, apoi îşi trecea palmele peste chipul obosit. Se uita la peretele întunecat, pe care jucau câteva urme de faruri ale maşinilor, intrate parcă cu insistenţă printre perdeaua trasă. Urmărea cum luminile se pierdeau uşor, în capătul tavanului şi ofta. De ce aştepta timpul să treacă, fără să facă nimic? Ar fi trebuit să doarmă la ora aceea târzie, pentru că se presupunea că a doua zi ar trebui să fie în forţă pe la ora 6:oo dimineaţa, gata de drum. Nu putea. Trebuia să-i vorbească, măcar să o vadă. Se simţea împins de amintiri, vise, iubire şi gând şi parcă auzea în capul lui numai <<>> Se ridică deci din pat şi privi pe fereastră. Era pustiu. Auzea din depărtare strigăte puternice ale unor bărbaţi, râzând puternic şi fâcând un adevărat ecou pe străzi. Erau desigur beţi şi morţi de oboseală. Ieşi din cameră. Prima reacţie, privi în dreapta. Uşa de la dormitorul părinţilor era întredeschisă. Se apropie încet. Dormeau profund oare, sau s-ar fi putut trezi la orice mişcare? Nu ştia ce să facă. Bătu uşor cu degetele în uşă, iar geamul sensibil aşezat între marginile din lemn începu să tremure, făcând un zgomot deranjant. Doar câteva mişcări văzuse printre cearceafuri, după care totul se întorsese la liniştea de dinainte. Prinse curaj. Uşa de la intrare în apartament era închisă. Cheile, se gândea că erau lăsate ca de obicei, de tatăl lui, pe masa din bucătărie. Era întuneric. Călca cuprins de nesiguranţă, apoi văzuse pe dulapul din hol zecile de chei. Tremura, pentru că nu mai făcuse niciodată o asemenea nebunie. Cu foarte mult zgomot deschise uşa, ieşise şi o închise repede. Scârţâise puternic. Strânse din dinţi şi îşi apropie urechea de metalul gros. Nu auzea paşi grăbiţi, sau numele lui printre ţipete. Inima îi bătea puternic, nu numai de frică ci pentru că se gândea la ce urma să facă... Mergea pe străzi, ferindu-se de fiecare grup adolescentin pe care îl întâlnea. Parcă îi venea să se întoarcă... dar ştia că ar fi regretat... dar oare să continuie nebunia aceea?

Dintodeauna iubise umbrele ciudate, pe care le făcea luminile puternice ale lumânărilor parfumate, în jurul ei, pe pereţi. De aceea aprinsese una şi începuse să scrie în jurnal, deşi mai scrisese de trei ori în seara aceea. În timp ce scria, o cuprinse însă somnul. Se întinse, gândindu-se că numai o clipă o să stea, după care va continua să scrie ce simte. Însă cum închise ochii, nu îi mai deschise mult timp... Îşi auzea numele cum era strigat puternic, apoi cum devenea încet-încet doar o şoaptă. Se trezi, încruntându-se:
- Vaaaaaaaiiiii... Nuuu... 
Foile jurnalului ardeau puternic. Fumul era gros şi negru. Începu să tuşească şi mulţumea Domnului că o strigase în vis, că nu se sufocase încă. Scoase din vază florile şi vărsă apa peste flăcări. Era tristă pentru toate gândurile scrise, de acum mulţi ani, iar acum într-un moment de neatenţie, pierdute. Covorul absorbise repede apa, dar şi şosetele ei albe făcuse acelaş lucru. "Of, la naiba!"...
Prin perdeaua roşie, subţire, putea vedea umbra ei, încolăcindu-se parcă printre nişte nori groşi ce zburau în sus, apoi brusc, lumina ce o demasca se stinse. Nu se mai vedea nimic. Era înconjurat de linişte. De fapt, auzea cântecul rătăcit al greieraşilor şi îl cam speriau. Se gândi să o strige din nou:
- Clara! 
Fata tresări. Deschise ochii şi ridică capul din perna parfumată. Aşteptă.
- Clara!
"Credeam că.... mă striga... adică...". Făcuse ochii mari şi dăduse pătura la o parte.
- Clara!
Se apropie de perdeaua fină, care ascundea geamul întredeschis şi cu degetul arătător dădu la o parte un colţ din ea şi privi afară... Încremeni. Credea că visează. Ochii îi tremurau speriaţi. Nu ştia ce să facă, ce să spună, cum să reacţioneze. Simţea fericire, teamă, dorinţă, frică şi nesiguranţă, dar era sigură că ce simţea mai în profunzime, adică ce erau toate acele senzaţii la un loc, era iubire. Mâna îi tremura. Deschise geamul larg, dădu perdeaua la o parte şi îşi lungi gâtul în jos, prefăcându-se nervoasă:
- Te-ai tâmpit? Ce faci aici? E 2 şi jumătate ceasul.
- Aha... şi tu de ce nu dormi, hă?
- Dormeam! Tu m-ai trezit!
- Era lumină când am ajuns. Nu mai minţi! Nu dormeai!
- Ştii ce? Nu am de ce să îţi dau ţie explicaţii! Lasă-mă în pace!
- Bine, haide, închide geamul!
- Pleacă!
- Închide geamul!
Dacă ar fi avut ceva greu, puternic, care să îl muţească fără să îl rănească...prea tare... ar fi aruncat în el cu acel ceva...Trânti geamul. După puţin timp auzi din nou vocea lui, chiar şi prin sticla groasă:
- Te urăsc! Am venit aici degeaba! Ştiam eu că aşa o să se întâmple... Să nu uiţi, te urăsc, nerecunoscătoareo! Nu am să mai vin niciodată la tine să te văd! Mâine plec. Şi mă întorc în septembrie şi stii ce? Urăsc gândul că trebuie să mă întorc aici, în acelaşi oraş unde calci şi tu! 
"Mâine pleacă...mâine pleacă?". Deschise geamul. Era deja departe, dar încă îl vedea pe stradă, lovind nervos cu piciorul în peretele unui balcon de la parter.
- Matei!
Nu o auzi.
- Matei!!!
Se întoarse brusc. Ţinea mâinile în buzunar şi se uita spre geamul ei. 
- Întoarce-te!
Rămăsese aşa câteva secunde pe loc, îşi ridică braţul drept, trecându-şi palma prin părul negru şi se îndreptă spre blocul ei, înapoi.
- Unde pleci?
... 
- Spune-mi!
- Ce contează unde plec? Plec şi gata.
- Şi de ce... vorbeşti cu mine aşa?
- Aşa cum?
- Aşa... urât...
- Urât??? Eu am venit aici ca un fraier şi tu începi cu cele mai drăguţe cuvinte "Te-ai tâmpit?"
- Şi de ce ai venit?
- Hai... Las-o aşa! 
- Bine.
Închise geamul din nou...
- Nesimţito!
Îl deschise.
- Ce am făcut?
- Mi-ai închis geamul în nas!
- Ai zis să o las baltă!
Începu să sară în sus şi să ţipe nervos:
- M-am săturat de tine!!!
- Bine.
Din nou închise geamul.
- CLARAAAA!!!
Din nou îl deschise:
- CE?
- PLEC! PA!
Fata împinse din nou geamul, dar n-apucă să-l închidă... Matei, parcă fără să-şi dea seama scoase un ţipăt, după care încremeni pentru propriul gest.  Ea râdea, cu totul şi cu totul amuzată:
- Nu mai râde! îi spuse, râzând totuşi şi el.
- Nu mă pot abţine! Eşti...
- Foarte supărat pe tine!
- Da? Şi ce pot face, domnule să nu mai fii aşa morocănos?
- Ai putea să cobori, de exemplu.
- Prea greu.
- Bine. Atunci nu te iert!
- Nu-mi pasă.
- Bine. Pa.
- Staai! Binee. Cobor!
Începu şi el să râdă.
- Ce copil şmecher.
- Hei, cine a făcut efortul să vină până aici?
- Aşteaptăăă!
- Bine! Şi ai grijă! Nu-l vreau pe tatăl tău cu tine de mână.
Trecuse aproximativ un sfert de oră. Matei intrase în scara blocului. Aştepta, când auzise vocea şoptită a Clarei: 
- Mi-e frică... 
- Parcă îţi plăcea întunericul...
- E prea întuneric. Unde eşti?
- Jos! Coboară!
- E 3 ceasul, apropo! mai adăugă ea supărată.
- Cee? Trebuie să plec! Pa! Ne vedem peste două luni! De fapt nu, nu am să te mai caut!
- Mateeei! Staai! Nu văd nimiiiic! Mi-e fricăăă! Să ştii că am să plâng. E înfricoşător aici... Matei?
...
- Matei
?
Râdea în hohote.
- Ah, gata! Mă întorc! 
- Glumeam şi eu! Nu te las singură, promit!
- Dar cine te crezi? "Nu te las singură..."
- Bine. Te las singură.
- Nuuu! Stai, acum ajung.
Şi într-adevăr mai făcuse câţiva paşi şi îl atinse pe umăr. El o prinse de mână, trăgând-o uşor afară din bloc. Era destul de frig. Vântul bătea prin părul ei şi pielea începu să-i tremure. 
- Ai ieşit în pijamale?
- Vroiai să mă aştepţi până dimineaţă?
- Tremuri toată şi ai în picioare papucei în formă de căţeluşi şi tot gură mare ai!
Tăcu. Îl privea furioasă, după care faţa i se însenină şi îl privi dulce. Ştia că are dreptate. Nu-l văzuse de câteva săptămâni, dar era exact cum îşi amintea. Avea acelaşi zâbet ştrengăresc şi aceiaşi privire fricoasă. El privea în ochii ei negri şi simţea că nu putea să mai reziste. I-ar fi spus tot ce simte, dar nu ştia cum. Pe lângă asta, îi era şi foarte frică. Tăcerea aceea care se aşternuse între ei de câteva minute îl neliniştea. Nu ştia cum să reacţioneze, ce să spună. Şi inima care-i bătea puternic, parcă îl descuraja şi mai mult. Îl cuprinse teama şi se jura că o asemenea nebunie nu o să mai facă niciodată. Coborâ privirea.
- Deci... de ce ai venit?
- Păi... de fapt, mai bine plec.
- Poftim?
- Da, adică... Of!!! 
Îi întoarse spatele şi îşi acoperi pentru o secundă faţa cu palmele, oftând în continuare.
"Ce drăguţ e..." 
- Uite, nu am vrut să te trezesc... Mai bine întoarce-te înapoi. Poate se trezesc ai tăi.
- Vrei să plec?
- Nu, adică...
Ea zâmbi.
- Nu mai râde!
- Dar nu râd! Mi-a fost dor de tine...
Îi cuprinse între palmele reci faţa palidă şi îl îmbrăţisă. El rămăsese aşa, cu privirea speriată în gol şi cu braţele în aer. O strânse într-un final şi el la piept, ascunzându-şi capul în părul ei brunet.
- Normal, şi mie mi-a fost dor de tine! 
...