Search Box

miercuri, 1 iulie 2009

Poveste



















O prietenă m-a rugat să scriu o poveste. O poveste între două personaje... îndrăgostite bineînţeles, nici nu se pune problema.O poveste... am să scriu o poveste, pentru că n-am mai scris demult şi mi-e dor şi mie să-mi imaginez, să visez, să povestesc...

Se gândea de câteva ore ce să facă, de parcă putea cu adevărat să facă ceva. Îşi imagina planul perfect, apoi se răzgândea şi îşi spunea că tot ce poate face este să aştepte. Strâmba din nas şi îşi întorcea gândul, îşi amintea că a aşteptat degeaba atâta timp şi nu s-a întâmplat nimic... Se întreba, torturându-se singură, dacă a uitat-o, dacă o mai iubeşte, dacă acum e cu o altă fată... Ar fi vrut să îi întrebe inima dacă mai bate pentru ea, sau dacă tânjeşte după alt chip, alt parfum, alt suflet. Se lăsa purtată de amintiri, pentru a nu se întrista în faţa prezentului şi auzea vocea lui, cuvintele lui de acum mult timp, când îi spunea că vor fi împreună mult...

...timp... Nu mai avea timp. Mâine trebuia să plece. Ar fi urmat două luni de tristeţe, de amintiri, de tortură încărcată cu un dor de neimaginat. Nu ştia ce să facă. Era deja târziu, iar toţi adormiseră. Ceasul îl înnebunea, când îi arăta ora 1: 58... Se trântea pe pat, îşi punea mâinile în cap, îşi strângea firele de păr între degete, apoi îşi trecea palmele peste chipul obosit. Se uita la peretele întunecat, pe care jucau câteva urme de faruri ale maşinilor, intrate parcă cu insistenţă printre perdeaua trasă. Urmărea cum luminile se pierdeau uşor, în capătul tavanului şi ofta. De ce aştepta timpul să treacă, fără să facă nimic? Ar fi trebuit să doarmă la ora aceea târzie, pentru că se presupunea că a doua zi ar trebui să fie în forţă pe la ora 6:oo dimineaţa, gata de drum. Nu putea. Trebuia să-i vorbească, măcar să o vadă. Se simţea împins de amintiri, vise, iubire şi gând şi parcă auzea în capul lui numai <<>> Se ridică deci din pat şi privi pe fereastră. Era pustiu. Auzea din depărtare strigăte puternice ale unor bărbaţi, râzând puternic şi fâcând un adevărat ecou pe străzi. Erau desigur beţi şi morţi de oboseală. Ieşi din cameră. Prima reacţie, privi în dreapta. Uşa de la dormitorul părinţilor era întredeschisă. Se apropie încet. Dormeau profund oare, sau s-ar fi putut trezi la orice mişcare? Nu ştia ce să facă. Bătu uşor cu degetele în uşă, iar geamul sensibil aşezat între marginile din lemn începu să tremure, făcând un zgomot deranjant. Doar câteva mişcări văzuse printre cearceafuri, după care totul se întorsese la liniştea de dinainte. Prinse curaj. Uşa de la intrare în apartament era închisă. Cheile, se gândea că erau lăsate ca de obicei, de tatăl lui, pe masa din bucătărie. Era întuneric. Călca cuprins de nesiguranţă, apoi văzuse pe dulapul din hol zecile de chei. Tremura, pentru că nu mai făcuse niciodată o asemenea nebunie. Cu foarte mult zgomot deschise uşa, ieşise şi o închise repede. Scârţâise puternic. Strânse din dinţi şi îşi apropie urechea de metalul gros. Nu auzea paşi grăbiţi, sau numele lui printre ţipete. Inima îi bătea puternic, nu numai de frică ci pentru că se gândea la ce urma să facă... Mergea pe străzi, ferindu-se de fiecare grup adolescentin pe care îl întâlnea. Parcă îi venea să se întoarcă... dar ştia că ar fi regretat... dar oare să continuie nebunia aceea?

Dintodeauna iubise umbrele ciudate, pe care le făcea luminile puternice ale lumânărilor parfumate, în jurul ei, pe pereţi. De aceea aprinsese una şi începuse să scrie în jurnal, deşi mai scrisese de trei ori în seara aceea. În timp ce scria, o cuprinse însă somnul. Se întinse, gândindu-se că numai o clipă o să stea, după care va continua să scrie ce simte. Însă cum închise ochii, nu îi mai deschise mult timp... Îşi auzea numele cum era strigat puternic, apoi cum devenea încet-încet doar o şoaptă. Se trezi, încruntându-se:
- Vaaaaaaaiiiii... Nuuu... 
Foile jurnalului ardeau puternic. Fumul era gros şi negru. Începu să tuşească şi mulţumea Domnului că o strigase în vis, că nu se sufocase încă. Scoase din vază florile şi vărsă apa peste flăcări. Era tristă pentru toate gândurile scrise, de acum mulţi ani, iar acum într-un moment de neatenţie, pierdute. Covorul absorbise repede apa, dar şi şosetele ei albe făcuse acelaş lucru. "Of, la naiba!"...
Prin perdeaua roşie, subţire, putea vedea umbra ei, încolăcindu-se parcă printre nişte nori groşi ce zburau în sus, apoi brusc, lumina ce o demasca se stinse. Nu se mai vedea nimic. Era înconjurat de linişte. De fapt, auzea cântecul rătăcit al greieraşilor şi îl cam speriau. Se gândi să o strige din nou:
- Clara! 
Fata tresări. Deschise ochii şi ridică capul din perna parfumată. Aşteptă.
- Clara!
"Credeam că.... mă striga... adică...". Făcuse ochii mari şi dăduse pătura la o parte.
- Clara!
Se apropie de perdeaua fină, care ascundea geamul întredeschis şi cu degetul arătător dădu la o parte un colţ din ea şi privi afară... Încremeni. Credea că visează. Ochii îi tremurau speriaţi. Nu ştia ce să facă, ce să spună, cum să reacţioneze. Simţea fericire, teamă, dorinţă, frică şi nesiguranţă, dar era sigură că ce simţea mai în profunzime, adică ce erau toate acele senzaţii la un loc, era iubire. Mâna îi tremura. Deschise geamul larg, dădu perdeaua la o parte şi îşi lungi gâtul în jos, prefăcându-se nervoasă:
- Te-ai tâmpit? Ce faci aici? E 2 şi jumătate ceasul.
- Aha... şi tu de ce nu dormi, hă?
- Dormeam! Tu m-ai trezit!
- Era lumină când am ajuns. Nu mai minţi! Nu dormeai!
- Ştii ce? Nu am de ce să îţi dau ţie explicaţii! Lasă-mă în pace!
- Bine, haide, închide geamul!
- Pleacă!
- Închide geamul!
Dacă ar fi avut ceva greu, puternic, care să îl muţească fără să îl rănească...prea tare... ar fi aruncat în el cu acel ceva...Trânti geamul. După puţin timp auzi din nou vocea lui, chiar şi prin sticla groasă:
- Te urăsc! Am venit aici degeaba! Ştiam eu că aşa o să se întâmple... Să nu uiţi, te urăsc, nerecunoscătoareo! Nu am să mai vin niciodată la tine să te văd! Mâine plec. Şi mă întorc în septembrie şi stii ce? Urăsc gândul că trebuie să mă întorc aici, în acelaşi oraş unde calci şi tu! 
"Mâine pleacă...mâine pleacă?". Deschise geamul. Era deja departe, dar încă îl vedea pe stradă, lovind nervos cu piciorul în peretele unui balcon de la parter.
- Matei!
Nu o auzi.
- Matei!!!
Se întoarse brusc. Ţinea mâinile în buzunar şi se uita spre geamul ei. 
- Întoarce-te!
Rămăsese aşa câteva secunde pe loc, îşi ridică braţul drept, trecându-şi palma prin părul negru şi se îndreptă spre blocul ei, înapoi.
- Unde pleci?
... 
- Spune-mi!
- Ce contează unde plec? Plec şi gata.
- Şi de ce... vorbeşti cu mine aşa?
- Aşa cum?
- Aşa... urât...
- Urât??? Eu am venit aici ca un fraier şi tu începi cu cele mai drăguţe cuvinte "Te-ai tâmpit?"
- Şi de ce ai venit?
- Hai... Las-o aşa! 
- Bine.
Închise geamul din nou...
- Nesimţito!
Îl deschise.
- Ce am făcut?
- Mi-ai închis geamul în nas!
- Ai zis să o las baltă!
Începu să sară în sus şi să ţipe nervos:
- M-am săturat de tine!!!
- Bine.
Din nou închise geamul.
- CLARAAAA!!!
Din nou îl deschise:
- CE?
- PLEC! PA!
Fata împinse din nou geamul, dar n-apucă să-l închidă... Matei, parcă fără să-şi dea seama scoase un ţipăt, după care încremeni pentru propriul gest.  Ea râdea, cu totul şi cu totul amuzată:
- Nu mai râde! îi spuse, râzând totuşi şi el.
- Nu mă pot abţine! Eşti...
- Foarte supărat pe tine!
- Da? Şi ce pot face, domnule să nu mai fii aşa morocănos?
- Ai putea să cobori, de exemplu.
- Prea greu.
- Bine. Atunci nu te iert!
- Nu-mi pasă.
- Bine. Pa.
- Staai! Binee. Cobor!
Începu şi el să râdă.
- Ce copil şmecher.
- Hei, cine a făcut efortul să vină până aici?
- Aşteaptăăă!
- Bine! Şi ai grijă! Nu-l vreau pe tatăl tău cu tine de mână.
Trecuse aproximativ un sfert de oră. Matei intrase în scara blocului. Aştepta, când auzise vocea şoptită a Clarei: 
- Mi-e frică... 
- Parcă îţi plăcea întunericul...
- E prea întuneric. Unde eşti?
- Jos! Coboară!
- E 3 ceasul, apropo! mai adăugă ea supărată.
- Cee? Trebuie să plec! Pa! Ne vedem peste două luni! De fapt nu, nu am să te mai caut!
- Mateeei! Staai! Nu văd nimiiiic! Mi-e fricăăă! Să ştii că am să plâng. E înfricoşător aici... Matei?
...
- Matei
?
Râdea în hohote.
- Ah, gata! Mă întorc! 
- Glumeam şi eu! Nu te las singură, promit!
- Dar cine te crezi? "Nu te las singură..."
- Bine. Te las singură.
- Nuuu! Stai, acum ajung.
Şi într-adevăr mai făcuse câţiva paşi şi îl atinse pe umăr. El o prinse de mână, trăgând-o uşor afară din bloc. Era destul de frig. Vântul bătea prin părul ei şi pielea începu să-i tremure. 
- Ai ieşit în pijamale?
- Vroiai să mă aştepţi până dimineaţă?
- Tremuri toată şi ai în picioare papucei în formă de căţeluşi şi tot gură mare ai!
Tăcu. Îl privea furioasă, după care faţa i se însenină şi îl privi dulce. Ştia că are dreptate. Nu-l văzuse de câteva săptămâni, dar era exact cum îşi amintea. Avea acelaşi zâbet ştrengăresc şi aceiaşi privire fricoasă. El privea în ochii ei negri şi simţea că nu putea să mai reziste. I-ar fi spus tot ce simte, dar nu ştia cum. Pe lângă asta, îi era şi foarte frică. Tăcerea aceea care se aşternuse între ei de câteva minute îl neliniştea. Nu ştia cum să reacţioneze, ce să spună. Şi inima care-i bătea puternic, parcă îl descuraja şi mai mult. Îl cuprinse teama şi se jura că o asemenea nebunie nu o să mai facă niciodată. Coborâ privirea.
- Deci... de ce ai venit?
- Păi... de fapt, mai bine plec.
- Poftim?
- Da, adică... Of!!! 
Îi întoarse spatele şi îşi acoperi pentru o secundă faţa cu palmele, oftând în continuare.
"Ce drăguţ e..." 
- Uite, nu am vrut să te trezesc... Mai bine întoarce-te înapoi. Poate se trezesc ai tăi.
- Vrei să plec?
- Nu, adică...
Ea zâmbi.
- Nu mai râde!
- Dar nu râd! Mi-a fost dor de tine...
Îi cuprinse între palmele reci faţa palidă şi îl îmbrăţisă. El rămăsese aşa, cu privirea speriată în gol şi cu braţele în aer. O strânse într-un final şi el la piept, ascunzându-şi capul în părul ei brunet.
- Normal, şi mie mi-a fost dor de tine! 
...




 

9 comentarii:

  1. genial! :X bravos!:>
    deobicei imi imaginez Mateii blonzi cu ochii verzi dar presupun ca si varianta bruneta e ok:D
    numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. imi pare rau sunt putin obosit si nu pot citit... personal mi se pare aiurea sa ai postari atat de lungi...
    astfel ca nam citit... insa m-am uitat la constructia dialogului...
    mi-a ramas in minte ca cita una pe nu stiu care mare scriitor si zicea ca lucrarea cu mai mult dialog decat insasi paragrafele este un nimic... gandestete la asta si veni nush...
    una din greseli care cred ca trebuie sa ti-o spun este: nu merge -... aici poti baga un text... iar unele replici nu trebuie spuse de personaj... decat cele importante... restul le spune naratorul...
    sper sa fie fara suparare.... daca este imi cer scuze....

    RăspundețiȘtergere
  3. Revin cu un surâs şi cu întrebare nouă: ,,Care este valoarea unui surâs, a unui zâmbet în relaţiile umane?" Te aştept cu răspunsul tău aici: http://psalmdedor.blogspot.com/2009/07/care-este-valoarea-unui-suras-unui.html Îţi doresc o zi plină de zâmbet!

    RăspundețiȘtergere
  4. Accept orice critica... insa recunosc ca partea cu "lucrarea cu mai mult dialog decat insasi paragrafele" m-a deranjat. Daca mi-ai fi urmarit si postarile mai vechi ti-ai fi dat seama ca lucrez mai mult pe monolog. Si inca ceva... daca ai fi citit in intregime textul ti-ai fi dat seama ca acele replici ar fi dat foarte aiurea daca le-as fi transformat in vorbire indirecta. Daca n-ai citit, nu mi se pare normal sa spui toate astea. Oricum, astept si alte critici:)...

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  6. După zâmbet urmează...lacrimi...Te aştept cu drag pe tine şi pe cititorii tăi cu un răspuns la o nouă provocare pe Psalmdedor la întrebarea ,,Ce sunt lacrimile? ( Care este rostul lor? ) aici.
    Îţi doresc doar lacrimi de fericire! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. momentan sunt usor stramtorat... si blogul are nevuie de niste modificari si numi gasesc timp (sau chef)... dar voi cauta in urmatoarele zile un moment in care sa citesc cu atentie...
    insfarsit ideea cu dialogurile se revarsa doar asupra acestei postari... vorbim de aceasta postare si nu de blog...
    uite un exemplu....
    "Fata împinse din nou geamul, dar n-apucă să-l închidă:
    - Stai!
    Îşi scoase capul afară pe geam, privind la el. O privea şi el. Ea râdea, cu totul şi cu totul amuzată:"
    acel stai poate fi usor spus de catre nbarator... plus ca ti se ofera avatajul de a spune si cum a fost acel stai.. care a fost reactia la acest strigat... cam la asta ma refer... dar uite aici imi place constructia "- Matei!
    Nu o auzi.
    - Matei!!!
    "
    sincer sa fiu nu prea am citit carti... asta de un an si mai mult mam bagat pe carti despre alchimie... de la o vreme am inceput sa citesc diverse carti... si am fost atent la constuctia textului in general...

    RăspundețiȘtergere
  8. Bine ca esti sincer... si multumesc pentru rabdarea pe care ai avut-o sa stai sa imi explici la ce te refereai. Eu n-as pierde atat de mult timp pentru asta. Deci multumesc:)... Am facut modificari... Deocamdata minore, dar o sa ma uit si mai atenta... nu azi

    RăspundețiȘtergere
  9. eu scriu povesti de genul asta,dar contin si actiune,dar asta nu prea conteaza...in fine...a ta e fff frumoasa..ma pus pe ganduri...in mintea mea evenimentele sau petrecut la sf toamnei,cand e frig afara...bravo tie...si nu lua in seama criticile altora,tu scrii ceti imaginezi,ce simti.....asta conteaza...asta fac si eu...mias dori sami vizitezi si blogurile mele,am acolo o mica parte din povesti,sper sami lasi si commmuri...ok,mai vedem,mia placut ce ai scris oricum,bye(blogul meu:http://lieddrama.blogspot.com)

    RăspundețiȘtergere