Search Box

miercuri, 22 iulie 2009

Vorbiţi mai încet! Nu-mi aud gândurile... [5]


***Cu privirea-n pământ păşeam pe străzile invadate de atâtea ţipete şi de atâta lume, care se mişca dintr-o parte în alta, de parcă mai aveau de trăit doar câteva ore. Eu tăceam, mergeam încet, în eroare aş putea spune.
- ...Şi cred că mai bine ar fi pălăria albastră decât cea gri. Ce părere ai?
- Da... cea gri e perfectă, i-am răspuns.
- Ascultă-mă o clipă, fato! Dacă continui să stai cu botu-n pământ şi să fii deconectată total la ce-ţi spun, mă duc în momentul ăsta, personal, să-i dau două palme nenorocitului.
Am zâmbit şi m-am simţit într-un fel bine că ştia exact ce mă preocupa: el. I-aş fi răspuns bucuroasă să se ducă, dar m-am răzgândit imediat. Era în stare să o facă într-adevăr. Am revenit imediat la gândurile mele. "Ce uşor e pentru el. A văzut că nu..."...
- Şi păpuşa vroia să mănânce, mami! auzisem o fetiţă care trecuse prin dreptul meu.
"A văzut că a greşit un pic şi..."
- Alin s-a enervat şi i-a spus că pleacă. Şi a plecat pe bune. 
"...că a greşit un pic şi a lăsat totul baltă..."
- Abia ţi-am spălat bluza asta!
"...m-a lăsat pe mine baltă..."
- Cică Michael Jackson nici n-a fost îngropat!
"...nu ştie deloc să lupte pentru ceva..."
- Alo, da domnule, puteţi să...
"...auzi la el, s-a săturat, dar eu de câte ori..."
- Îţi spun, papucii aceia sunt foarte comozi!
"...dar eu de câte ori să las de la mine..."
- Şi a rămas repetent, dragă!
"...eu de câte ori să mai renunţ şi de câte ori..."
- Nu mai mânca porcării!
"...şi de câte ori să mă prefac că nu ştiu..."
- Era o blondă bună. Vrei numărul ei?
"...că nu ştiu cum mă vorbeşte pe la spate..."
- Şi proasta a crezut.
"...nu-l înţeleg deloc şi parcă eu eram..."
- Ai cumpărat ziarul?
"...şi parcă eu eram cea dificilă..."
- Hai, fraţilor, în ştrand!
"...dar oare el ce vrea, de fapt..."
- L-am certat rău de tot astăzi.
"...poate că e speriat..."
- Unde naiba mai e şi ăsta?
"...poate că nici nu ştie ce vrea..."
- Iza a zis că...
"...poate e într-un moment dificil..."
- Nu mă mai împinge!
"...şi eu am avut stări din astea..."
- Conduci tu?
"...şi el nu mă înţelegea şi spunea că sunt..."
- Mă iubeşte, sunt sigură!
"...că sunt indecisă...şi mă ierta...şi mă aştepta..."
- Haide că-ţi povestesc!
"...şi spunea că orice ar fi el mă iubeşte..."
- Ce vrăjeli pe capul ei.
"...deci de ce nu ar putea să fie şi el într-un moment din ăsta, când nu e sigur de ce vrea? Poate că nu trebuie să-l mai sufoc. Poate că trebuie să-l las pe el să-şi facă curajul să vorbească cu mine. Da, sigur asta e. Dacă iar m-aş duce să vorbesc la el, mai rău aş face. Mai bine îmi găsesc alte preocupaţii până îşi revine el şi..."
- AI VENIIT!
- VORBIŢI MAI ÎNCET! NU-MI AUD GÂNDURILE ŞI AM REPETAT UNELE CUVINTE DE O GRĂMADĂ DE ORI!
Mă priveau toţi oamenii din jurul meu, ba chiar unii de pe partea celaltă a străzii. Am realizat apoi, ce lucru stupid am spus şi mi-am cerut scuze zâmbind cu o expresie vinovată.
- Prostie mai mare nu puteai face?
- Nu cred. Off...
- Nu mai e nevoie să te întreb dacă m-ai ascultat până acum, nu-i aşa?
- Iartă-mă!
A oftat, mişcând capul dintr-o parte în alta, dar a tăcut, ceea ce m-a făcut să cred că mă înţelege şi că mişcarea aceea deloc plăcută era un fel de a spune "Off, iubirea asta!".
- Haide, trebuie să iau ceva de aici.
Am intrat. Haine, haine, haine... de fapt, la ce mă puteam aştepta? Numai haine visam şi eu cu câteva minute înainte. Ne-am plimbat, am cumpărat şi ne-am hotărât într-un final să mai şi ieşim la aer. Cum am lăsat piciorul pe faianţa aceea alunecoasă, am şi căzut. Eram jos şi auzisem cum toate gândurile se împrăştiaseră, când capul meu se lovise de pământ. 
- Şi-a spart capul? E bine? întreba un trecător destul de insistent.
Firele de păr îmi acopereau faţa. Eram puţin ameţită, dar într-un final am reuşit să aud.
- Trăieşti, te-ai lovit?
M-am ridicat plină de nervi şi am urlat cât am putut de tare: "Să se ducă naibii că mă gândeam la el, înloc să fiu atentă!". Oamenii au început să râdă, iar expresiile lor îngrijorate au devenit în scurt timp luminate. 
- N-am păţit nimic, mulţumesc oricum!

***
- Eşti sigură că nu ţi-ai spart capul? S-a auzit destul de tare!
- Sunt sigură.
- Cum te cheamă?
- Diana?
- Şi pe mine?
- Ana.
- Stai. Nu e în regulă. De când îmi spui tu Ana?
- Gata, Naty! Sunt ok!
- M-am speriat.
A început să râdă. Râdeam şi eu. Am ridicat numai o secundă capul spre cer, când:
- Ai grijă, măi! a ţipat la mine, pentru a mia oară, trăgându-mă de mână.
O maşină trecuse la nici măcar un pas de mine. Am zâmbit. 
- Off, Diana, ce mai urmează? Ai urlat în plină stradă, era să-şi spargi capul şi să te calce o maşină. Nu vreau să merg la spital cu tine!
- Ce spital?
- Doamne, ajut-o căci suferă! Şi treci pe partea asta, lângă zid.
- Bine. 
- Şi nu te mai gândi la... să nu-mi spui că plângi!
- Nu...
- Dianaa!!!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu