Search Box

luni, 31 august 2009

Eram şi eu acolo.



                      O aşteptam. Ştiam că o să vină, eram sigură. Nu mai trecuse demult prin faţa blocului meu să mai întrebe de mine, dacă sunt bine sau dacă am mai scris despre ea. Îmi era dor de ea. Îmi era dor să-şi  împrăştie lacrimile la picioarele mele, iar eu să o iau de mână, să-i ating faţa şi să-i spun la ureche, în  şoaptă, că totul va fi bine. Mereu rămâneam îmbrăţişate şi ne povesteam bucuriile, tristeţile, amintirile. Nu mai aveam speranţă că va mai veni să citească din caietele vechi versurile poeziilor din anii trecuţi. Le aruncasem pe toate într-un sertar şi le lăsasem acolo. Îmi promisesem că se va întoarce curând şi ajunsesem să nu mai cred în existenţa ei. Dar azi, cum m-am ridicat din pat şi am deschis geamul, am văzut pe drumul cerului cum se apropie încet, spre mine. Am văzut şi câtă tristeţe aducea odată cu ea. Avea sufletul greu şi din când în când se auzeau suspinele vocii groase cum invadau liniştea de ieri a cerului. Eu, ca de obicei, am coborât pe aleea mărginită de frunziş şi m-am plimbat şi am aşteptat-o şi parcă nu mai venea. Oare uitase unde o aşteptam dintodeauna? Poate se rătăcise. O aşteptam de prea mult timp. Mă gândeam de acum să mă întorc.
Avea chipul ca de obicei scufundat în râuri de durere. Mergea greu şi îşi întindea mâna deasupra pământului. Plângea. Povestea despre iubirea ei, despre trăirea ei.  Nu îi păsa că toată lumea stătea cu capul sprijinit de geam şi o ascultau, sau poate unii, pierdeau şirul cuvintelor ei şi ajungeau să se gândească la propriile amintiri, la propriile greşeli. Ea spunea mereu "Să nu faceţi...", iar eu mereu îmi dădeam seama că făceam totul înainte să mă sfătuiască. Aşa îmi dădeam seama că sfaturile ei erau adevărate, sincere. Dar de ce aveam ghinionul să le primesc prea târziu? Îmi răspundea, printre sughiţurile plânsului "Aşa e viaţa...". Şi o credeam. Ea se închina la picioarele mele, lacrimile ei intrau sub tălpile mele, iar eu îi puneam palmele pe creştet, pe părul ud şi o imploram să nu mai plângă. Se ridica şi mă privea. Apoi, devenea şi mai tristă şi îmi spunea că am să sufăr. "De ce?"... Răspunsul ei era mai degrabă o nouă întrebare. "Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." Prima dată mi-a trecut prin minte ideea că ar putea să se refere la faptul că dăruiam o parte din timpul meu, ei. Dar nu,  ea sigur nu se putea referi la asta... pentru că ea mă vizita tot mai rar. Apoi, m-am gândit că poate vrea să spună că dăruiesc prea multă iubire cuiva, iar acea persoană nu merita. Dar nici asta nu era adevărat. Mereu îmi reproşasem singură că eram egoistă, că primeam lşi nu ofeream în schimb nici pe jumătate, chiar dacă mai apoi  sufeream şi chiar dacă mai apoi eram în stare să ofer de zece ori mai mult, doar să-mi îndrept greşeala. Da, aceasta era una din păcatele fatale pe care le făceam. Realizam mult prea târziu ce pierdeam. Şi totuşi... niciodată nu mi se dăduse ocazia să îndrept lucrurile. Aceasta era poate pedeapsa şi era foarte greu de suportat. Era ca şi cum inima mea fusese ţinută într-un loc sfânt, unde era iubită sincer şi era înconjurată doar de gânduri bune, iar apoi, fusese aruncată într-o carceră şi nimănui nu-i mai păsa de ea. Da, astea erau consecinţele greşelilor mele. Deci nici despre aceasta nu putea fi vorba... " Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." ... mi-am dat brusc seama. Oare era vorba de sentimentele pe care le puneam pe nişte foi, în nişte versuri, iar uneori în rânduri? Da, putea fi vorba despre asta. La urma urmei, era adevărat. Dăruiam prea multe sentimente şi adevăruri unor foi, probabil necitite vreodată de nimeni, sau unor ochi căruia nu le păsa...
Ploaia a plecat apoi, lăsându-mă din nou în aşteptarea ei. Eram şi eu acolo, pe scările reci ale blocului şi lăsam părul ud să-m acopere faţa, când voi probabil fugeaţi să vă ascundeţi de şoaptele ei, de sfaturile ei, sau dimpotrivă, când priveaţi cum lacrimile ei se zdrobesc de  geamul gros, sau... poate nici măcar nu ştiaţi că ea venise să...
                          ...să ne spună că toamna a venit...  

vineri, 28 august 2009

P.S mi-a mai picat o fisă

          E 23:29. Aseară am postat la 22:29 nişte pălăvrăgeli din astea. Am eu ceva cu şi 29? Whatever... Ia staţi... la mine sunt on 59 de "copii". Deci e ceva cu 9 la sfârşit... Hmm, m-am născut pe 09... Ah, staţi, acum sunt 60. Mda. Nu e nimic. Sau poate... E prea târziu. Gândesc anapoda. 
Am citit Paler zilele astea şi m-am gândit într-una la un fragment din "Viaţa pe un peron" care efectiv nu m-a lăsat să mă desprind cu gândul de la el. Vreţi să-l citiţi? Faceţi cum vreţi, eu vi-l las la dispoziţie.

"Cam în vremea aceea m-a părăsit şi ultima dintre femeile cu care am avut legături, după ce înfruntase cu stoicism zîmbetele altora şi ciudăţeniile mele. Mai bine zis am îndepărtat-o, aşa cum se întîmplase şi cu celelalte femei pe care le-am iubit. Firea mea era de vină. Vroiam să-mi studiez singurătatea, să o disec, să o pun sub lupă. Ca pe o algă. Sau ca pe un microb. Apoi, simţeam nevoia să fiu ca toţi oamenii. Atunci iubeam cu disperare şi cu recunoştinţă. Numai că, lungit lîngă femeia pe care o iubeam, aveam deodată iarăşi nostalgia să mă uit prin lupă. Asta nu înţelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, cînd eu nu le ceream decît să mă ajute s-o îndur. Îmi spuneau: "Nu ştii ce vrei". Dar, în realitate, ele nu înţelegeau ce vroiam eu. Dacă atunci cînd ardeam de nerăbdare să mă întorc la masa mea de disecţie, una dintre ele încerca să mă reţină, socotind nevoia mea de singurătate o ofensă şi o dovadă că n-o iubeam de ajuns, deveneam irascibil şi furibund. Îmi arătam colţii, căci n-aveam nici răbdarea, nici tactul de a obţine ceea ce doream fără să jignesc. Politeţea n-a fost niciodată punctul meu forte. Cu atît mai puţin îmi era accesibilă în clipele cînd nu doream decît să fiu lăsat singur şi, în schimb, mi se cerea să spun vorbe tandre. Amanţii cei mai comozi sînt, probabil, cei care rostesc fraze de-a gata, dar eu nu m-am priceput în nici o privinţă să fiu comod. Impulsurile mele au fost totdeauna mai puternice decît mine. Mă transformau în jucăria lor. Ce mai conta că, pe deasupra, eram şi ingrat cînd încăpăţînarea mea sumbră mă împingea să pierd totul? Nu eram în stare să spun nici unul dintre acele nimicuri de rutină care plac atît de mult femeilor şi pe care orice adolescent le cunoaşte. Mi se părea că aş maimuţări dragostea. Şi pe urmă am regretat mereu prea tîrziu. În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi. Sau, cine ştie? Poate, dimpotrivă, aş fi luat-o de la capăt. Căci aveam oroare de scuze şi de iertare. Preferam să se creadă despre mine lucruri neadevărate decît să mă explic ori să mă apăr. Asta a dus, dealtfel, şi la ruptura cu femeia de care v-am vorbit."

După ce am citit fragmentul ăsta, m-am gândit. Omul ăsta a suportat o viaţă întreagă singurătatea? Să zicem că înţeleg firile încurcate, dar nu în totalitate. Vreau să zic, el chiar îşi zicea singur, se numea singur un simplu "singuratic". Dar de ce? Bine, e normal să te prindă nişte momente de slăbiciune, să vrei să fii singur. Dar o viaţă să fii singur? O viaţă s-a ferit el de iubire pentru că spunea că nu este înţeles şi i se zicea prea des "nici nu ştii ce vrei"? Când a scris cartea "Viaţa pe un peron" a rămas el oare singur atâta timp, cu presupusa Eleonora, a scris el toate rândurile alea în gara aceea ciudată, "tăcută" cum îi spunea el? Singur, singur, dar... cât de singur? Oare nu-şi dorea niciodată în ciuda a ceea ce spunea în cartea aceasta, să aibă pe cineva alături? Poate nu... Important e că a iubit. Important e că ştie cum e. Am vrut să ştiu dacă, după trei luni, mai sunt în stare să interpretez, sau măcar să scot nişte idei, dintr-un text. Nu sunt total varză, deci sunt încă ok. 23:51. Atât e acum.

Apropo de iubire. Hai să vorbim un pic şi despre asta, că tot ne dă la toţi bătăi de cap. Mă întreb dacă fetele alea sau, sunt cazuri şi de băieţi, chiar nu îşi găsesc şi ei pe cineva la care să ţină cu adevărat. Acum mă refer la cei care îşi schimbă aşa zisul suflet pereche de pe o zi pe alta. Staţi o clipă, dar unde vă credeţi? Pe tărâmul "Încearcă-i pe rând"? Mai opriţi-vă, mai uitaţi-vă şi la alte detalii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Ay,ai,ay... e 00:00, mă iubeşte!!!... bine-nţeles voi niciodată nu veţi simţi ticul acela de a tresări, când... E 00:01. Mă doreşte!!! ... Off, înţelegeţi? Viaţa voastră e prea seacă aşa, cum o trăiţi voi, sau cum ar spune alţii... e naşpa, aiurea, cam nasol. Deci, orientaţi-vă!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu un an mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la balconul meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)