Search Box

luni, 31 august 2009

Eram şi eu acolo.



                      O aşteptam. Ştiam că o să vină, eram sigură. Nu mai trecuse demult prin faţa blocului meu să mai întrebe de mine, dacă sunt bine sau dacă am mai scris despre ea. Îmi era dor de ea. Îmi era dor să-şi  împrăştie lacrimile la picioarele mele, iar eu să o iau de mână, să-i ating faţa şi să-i spun la ureche, în  şoaptă, că totul va fi bine. Mereu rămâneam îmbrăţişate şi ne povesteam bucuriile, tristeţile, amintirile. Nu mai aveam speranţă că va mai veni să citească din caietele vechi versurile poeziilor din anii trecuţi. Le aruncasem pe toate într-un sertar şi le lăsasem acolo. Îmi promisesem că se va întoarce curând şi ajunsesem să nu mai cred în existenţa ei. Dar azi, cum m-am ridicat din pat şi am deschis geamul, am văzut pe drumul cerului cum se apropie încet, spre mine. Am văzut şi câtă tristeţe aducea odată cu ea. Avea sufletul greu şi din când în când se auzeau suspinele vocii groase cum invadau liniştea de ieri a cerului. Eu, ca de obicei, am coborât pe aleea mărginită de frunziş şi m-am plimbat şi am aşteptat-o şi parcă nu mai venea. Oare uitase unde o aşteptam dintodeauna? Poate se rătăcise. O aşteptam de prea mult timp. Mă gândeam de acum să mă întorc.
Avea chipul ca de obicei scufundat în râuri de durere. Mergea greu şi îşi întindea mâna deasupra pământului. Plângea. Povestea despre iubirea ei, despre trăirea ei.  Nu îi păsa că toată lumea stătea cu capul sprijinit de geam şi o ascultau, sau poate unii, pierdeau şirul cuvintelor ei şi ajungeau să se gândească la propriile amintiri, la propriile greşeli. Ea spunea mereu "Să nu faceţi...", iar eu mereu îmi dădeam seama că făceam totul înainte să mă sfătuiască. Aşa îmi dădeam seama că sfaturile ei erau adevărate, sincere. Dar de ce aveam ghinionul să le primesc prea târziu? Îmi răspundea, printre sughiţurile plânsului "Aşa e viaţa...". Şi o credeam. Ea se închina la picioarele mele, lacrimile ei intrau sub tălpile mele, iar eu îi puneam palmele pe creştet, pe părul ud şi o imploram să nu mai plângă. Se ridica şi mă privea. Apoi, devenea şi mai tristă şi îmi spunea că am să sufăr. "De ce?"... Răspunsul ei era mai degrabă o nouă întrebare. "Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." Prima dată mi-a trecut prin minte ideea că ar putea să se refere la faptul că dăruiam o parte din timpul meu, ei. Dar nu,  ea sigur nu se putea referi la asta... pentru că ea mă vizita tot mai rar. Apoi, m-am gândit că poate vrea să spună că dăruiesc prea multă iubire cuiva, iar acea persoană nu merita. Dar nici asta nu era adevărat. Mereu îmi reproşasem singură că eram egoistă, că primeam lşi nu ofeream în schimb nici pe jumătate, chiar dacă mai apoi  sufeream şi chiar dacă mai apoi eram în stare să ofer de zece ori mai mult, doar să-mi îndrept greşeala. Da, aceasta era una din păcatele fatale pe care le făceam. Realizam mult prea târziu ce pierdeam. Şi totuşi... niciodată nu mi se dăduse ocazia să îndrept lucrurile. Aceasta era poate pedeapsa şi era foarte greu de suportat. Era ca şi cum inima mea fusese ţinută într-un loc sfânt, unde era iubită sincer şi era înconjurată doar de gânduri bune, iar apoi, fusese aruncată într-o carceră şi nimănui nu-i mai păsa de ea. Da, astea erau consecinţele greşelilor mele. Deci nici despre aceasta nu putea fi vorba... " Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." ... mi-am dat brusc seama. Oare era vorba de sentimentele pe care le puneam pe nişte foi, în nişte versuri, iar uneori în rânduri? Da, putea fi vorba despre asta. La urma urmei, era adevărat. Dăruiam prea multe sentimente şi adevăruri unor foi, probabil necitite vreodată de nimeni, sau unor ochi căruia nu le păsa...
Ploaia a plecat apoi, lăsându-mă din nou în aşteptarea ei. Eram şi eu acolo, pe scările reci ale blocului şi lăsam părul ud să-m acopere faţa, când voi probabil fugeaţi să vă ascundeţi de şoaptele ei, de sfaturile ei, sau dimpotrivă, când priveaţi cum lacrimile ei se zdrobesc de  geamul gros, sau... poate nici măcar nu ştiaţi că ea venise să...
                          ...să ne spună că toamna a venit...  

sâmbătă, 29 august 2009

Meditare






















            
        Ţin pe birou o lumânare mare, roşie, pe care o aprind în fiecare seară. E ciudat că a rezistat aici, de mai mult de un an.  Câteodată, când o reaprind, îi privesc viaţa. Pentru mine, viaţa unei lumânări este flacăra ei. Când flacăra se stinge, ea moare, cel puţin pentru câteva ore. Apoi, seara, va reînvia. Şi când o privesc, pot să văd încă, prin ceara topită urma unui chibrit ars, scăpat acolo acum mult timp. Mă gândesc că, aşa cum a rămas prins acolo chibritul, aşa rămân şi amintirile noastre în noi, aşa rămâne şi amintirea fiecărei veri, pierdute afară, cu prietenii, sau dimpotrivă...
          Siincer? Mi-e dor de iarnă. Aşa cum iarna mi-e dor de primăvară şi de vară, acum mi-e dor de iarnă. Mi-e dor de nopţile în care stăteam cu geamul deschis, cu ceaşca de ciocolată caldă în mână şi mă gândeam la el, mă gândeam la mine, mă gândeam la ce a fost şi ce aş fi vrut să fie, mă gândeam la ce ar mai putea fi. Zâmbeam doar pentru că visam cum ar putea fi. Simplul fapt că îmi imaginam cât de bine ne-ar fi fost, mă făcea fericită, cel puţin, pe moment. Mă gândeam că, dacă aş fi ştiut înainte cât de fragilă este iubirea, sau mai bine zis o inimă îndrăgostită, aş fi fost mai atentă..
.dar toate astea nu mai contau acum.

Prietenia între băieţi.

Gata. M-am hotărât. Nu cred că noaptea asta mă mai culc. Sunt prea multe prostii, întrebări puse de o mie de ori, adică puse de mine, tot mie. Mi-am amintit un subiect foarte interesant... prietenia între băieţi.  Şi nu, de data asta nu am de gând să scriu doar părerile mele. Am vorbit cu mai mulţi şi vă invit să citiţi majoritatea părerilor.

Fetele:

Eu: Dezbaţi cu mine acest subiect?
Alexa: Hai să vedem...
Eu: Deci, mai întâi te întreb dacă ai şi tu aceeaşi părere ca şi mine, că băieţii se ascund să arate totul prietenilor?
Alexa: Da... adică nu sunt sinceri. Dacă unul zice "Frate, ce bună e aia!", zice şi celălalt ca să nu pice de prost "Da frate, aşa-i!".
Eu: Dar nu neapărat. Există şi cazuri când unui băiat îi place cu adevărat de o fată, iar prietenii lui spun "Ce e cu aia, vai de capul ei", iar cel cu pricina răspunde la fel "Da, dă-o dracu!", numai pentru că nu vrea să pară prost, corect?
Alexa: Da, ar face orice ca să se dea bine pe lângă ceilalţi şi să nu pară nişte rataţi.
Eu: Întrebarea este "de ce?"
Alexa: Pentru că... pentru că sunt băieţi.
Eu: Atât?
Alexa: Da. Eşti culmea. Când te apucă pe tine... păi te apucă mamă!

Eu: Naty, părerea ta nu poate lipsi.
Naty: Păi, prieteniile între băieţi diferă foarte mult faţă de cele între fete. Ei poartă duşmănie între ei din cauza fetelor. Sunt foarte orgolioşi şi de aceea îşi împărtăşesc foarte greu sentimentele pe care le au pentru fete, faţă de prieteni... mai ales pentru alea pe care le iubesc cu adevărat. Bârfesc foarte multe fete. Vor să pară şmecheri pentru că sunt proşti... dar nu ştiu cum vor să pară şmecheri.

 Ana (Ţintescu): Ce să spun? Băieţii sunt băieţi, mă! Mereu vor avea probleme că le place aceeaşi fată. Nu poţi compara o prietenie între fete cu o prietenie între băieţi. Fetele o să fie sincere, solidare şi faze de genul; băieţii... mă abţin.
Eu: Aceeaşi întrebare: de ce?
Ana (Ţintescu): Pentru că ei vor fi mereu cei mai şmecheri şi vor fi mereu în stare să se trădeze ca să ajumgă la ceea ce vor.

Eu: Vreau şi părerea ta.
Smără: Of course, my dear. Păi... băieţii se gândesc numai la ***, în loc să se gândească la dragostea sinceră... că aşa ajung şi la ***... dar mai subtil... nu ştiu cum să ne facă să ne simţim bine [în special adolescenţii] ... ee ... mai sunt câteva excepţii normal ... dar majoritatea habar nu au ce este cu viaţa asta .... pe când noi, fetele, suntem mai mature şi ştim de cele mai multe ori cum să îi facem să se simtă bine... când ne îndrăgostim de ei; din păcate ne fac să facem cam ce vor ei şi nu prea îi putem refuza, că dacă ne dau papucii murim [asta e în avantajul lor, bineînţeles].
Eu: Smără, noi vorbim despre prietenia dintre ei. Nu despre ei. Ai greşit subiectul:))
Smără: Băieţii sunt mai buni prieteni ca fetele. Se ajută între ei ca să obţină ce vor de la fete, se ceartă rar... în rest, je suis varză :).

Eu: Karina, părerea ta?
Karina: Păi ce să zic, nu ştiu. Nu sunt sinceri între ei. Nu vor să-şi recunoasă slăbiciunile unul faţă de celălalt.


Laura(Enea):  Mi se pare că băieţilor le este ruşine la început să spună prietenilor lor că le place o fată. Prietenii nu se bat între ei pentru fete, majoritatea preferă să îl lase pe celălalt. Băieţii între ei vorbesc... cum să spun eu... ( a înşirat câteva înjurături originale), că aşa se simt ei şmecheri, se simt tari.
Anna(D.): Ei nu sunt ca noi (fetele), noi vorbim cu prietena noastră cea mai bună foarte multe chestii. Nu prea avem secrete. În schimb, ei nu prea îşi spun multe chestii personale. Vorbesc doar despre un sport sau cum arată o tipă, dar niciodată despre tipa pe care o plac cu adevărat. Noi vorbim despre absolut toate chestiile personale. Ei nu. Cam asta vroiai să auzi?:

Raluca(Pavel): Păi, în mod cert, prietenia fetelor este mult mai importantă şi mai frumoasă decât cea a băieţilor; spun asta pentru că între băieţi nu sunt relaţii de încredere, de sinceritate şi mai ales de înţelegere, ca între fete.
 
Delia (Nechita): Hmm, eu cred că băieţii se înţeleg mult mai bine între ei decât fetele între ele.
Eu: De ce spui asta? Crezi că băieţii spun celui mai bun prieten tot ce simte aşa cum fac fetele?
Delia (Nechita): Aaa. Asta nu. Băieţii nu prea vorbesc despre lucrurile lor personale.

Eu: Tu ce părere ai?
Oana: Uneori e batjocoră pentru că se ceartă între ei, se bat. 
Eu: Şi să faci o comparaţie între noi fetele şi ei băieţii, poţi?
Oana: Da! Noi fetele suntem mult mai afectuoase una cu cealaltă, nu ca băieţii care îşi bat joc unii de alţii.

Eu: Ana, dragă, ce zici?
Anamaria (Miholcă): Se ajută mereu între ei ... împart totul, sunt precum fraţii. 

Diana(Macovei): Poţi să fii un pic mai explicită? Mie îmi trec multe prin cap.
Eu: Nu mă supăr dacă spui tot ce-ţi trece prin cap. 
Diana(Macovei): Prietenia între băieţi este, după părerea mea, cu două tăişuri, adică de obicei când unul are probleme, celălalt fuge si bineînţeles îl ajută. Ştiu să îşi rezolve problemele prin bătaie că, asta e, atâta îi duce mintea. Când e vorba de fete...se poate strica şi o bună prietenie; bineînţeles că asta poate fi, uneori, în avantajul fetelor, pentru că apar intrigi, bârfe, invidie, etc... un lucru e cert: că la un moment dat şi unul si altul vor avea secrete... adică e imposibil, chiar dacă, nu intentionat, dar o fac involutar si apoi apar certurile si etc. Deci o prietenie între doi băieţi poate ajunge să fie doar pe interes. Adică, ştii, eu te ajut frate, dar şi tu pe mine la greu..te împrumut cu ceva că poate voi avea şi eu nevoie cândva...sau ajută-mă, frate, cu fata asta că dau o bere şi etc... Cam atât, nu ştiu ce să mai  spun.

Eu: Ioana?
Ioana(Popescu): Prietenia între băieţi... Păi, când eram puţin mai mică, ziceam că băieţii nu se ceartă niciodată din cauza unei fete, că nu "se mănâcă" pe la spate, etc. ...  dar am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa. Ei profită de orice ocazie să se dea la iubita prietenului lui, chiar dacă ştie că e prietena lui... ceea ce fac şi fetele.  Sunt unii care vorbesc cu prietenii lor despre o anumită fată, dar am văzut şi băieţi care, deşi nu sunt indiferenţi, se închid în ei şi se chinuie să o uite şi nu îi zic nici celui mai bun prieten că încă ţine la ea.

Maria(Ciucanu): Ce vroiai să-ţi zic despre băieţi? De ce se bat? Păi şi fetele se bat:)).  Păi, ei niciodată nu îşi spun pe nume, ci caută diverse porecle. Îşi vorbesc urât, dar nu cu intenţii rele...De ce nu-şi spun sentimentele? De proşti.

Delia(Apetrei): Păi...cred că vorbesc despre fete şi fotbal toată ziua... şi că îşi fac **** toată ziua.
Eu (pe Mara a trebuit să o sun şi să-i notez fiecare cuvinţel, fir-ar. Ea pălăvrăgea acolo şi eu dăi şi scrie, aşa că, să mă ierte dacă i-am scăpat vreo idee:)) ).
Mara: E ciudată prietenia între băieţi, ei au ritualurile între băieţi, de exemplu meciurile de fotbal trezesc primatul din ei, adică, când unul din ei dă gol, spun "GOOL" şi nu se mai opresc din laudele de sine... ei spun că noi suntem greu de înţeles când de fapt sunt ei greu de înţeles. Pe de o parte prietenia dintre băieţi este şi frumoasă, că dă bine; e o axiomă, dar nu matematică, nu are demonstraţie(râde)... unii spun tot ce simt alţii nu...
Eu (aceeaşi situaţie ca la Mara  a fost şi la Diana).
Diana(Şchiopu): Prietenia între băieţi ... să vedem... ăă...băieţii nu pot vorbi decât despre patru lucruri: maşini, sport, femei şi bani. Nu sunt tocmai cele mai sincere persoane pentru că băieţii nu prea pot vorbi între ei foarte sincer. În general îşi ascund sentimentele faţă de fetele pe care le plac, pentru că le e frică de ceea ce or să creadă ele, adică nu vor să îşi arate unele slăbiciuni. Şi vorbesc de majoritatea, există şi alţii mai speciali. Nu plâng niciodata faţă de alte persoane, li se pare josnic. Se bat pentru că sunt proşti. Rezolvă cu asta... absolut nimic. Vor doar să arate cât sunt ei de tari, dar de fapt, nu sunt deloc tari. Sunt uneori chiar mai slabi decât noi, fetele. 

Marina: Nu ştiu... mie mi se pare că prietenia lor este sinceră şi nu se ceartă din prostii ca noi, însă e o prostie că atunci când se ceartă vine fiecare cu "gaşca" şi se lasă cu bătaie. Şi nu cred că îşi spun sentimentele. 

Diana (Darie): Se bat ca să câştige respect, să vadă cine e mai tare, beau, fumează, ca să se remarce prin chestii negative...
Rux (Popuţoaia): Oricum o prietenie adevărată se găseşte mai greu, dar dacă se găseşte o prietenie adevărată, atunci e mult mai puternică decât chestia cu "best friends" la fete. Între băieţi e un fel de pact; deşi nu par sensibili, îţi zic din propria experienţă că ţin mult unul la altul. Poate mai mult decât ţinem noi la prietenele noastre şi sunt dispuşi să facă multe chestii ca să se ajute. Unul altuia îşi spun mai multe decât  ai putea crede. 
Eu:Eventual, îi spune celui mai bun prieten.  Dar asta nu se întâmplă niciodată într-o gaşcă, nu?  
Rux (Popuţoaia): Nu. În gaşcă au obiceiul să se dea mari şi să nu exprime deloc sentimente, ci idei tembele cu conotaţii sexuale.

Kate: Să mă gândesc... ar fi multe de zis. Ok, prietenia între baieti mi se pare ciudată... adică, nu ştiu. Se împrietenesc, după care se înjură, se bat pe motiv că ba i-a furat fata, ba că nu ştiu ce se mint...chestii de astea... După, se împacă înapoi. Adică, na şi fetele se mai ceartă, dar ele se împacă, pe când băieţii caută întotdeauna bătaie şi ceartă... Nu ştiu dacă e bine ce am zis dar am zis.

Simona: Stai aşa... că mi-ai pus o întrebare de baraj.  Păi, mie mi se pare că ei, când se întâlnesc, sunt mult mai bârfitori ca fetele. Când povestesc câte ceva le place să exagereze ca să arate că unul este mai tare ca altul. Se ceartă ca proştii de la jocurile pe calculator şi de la fotbal. Nu cred că îsi spun exact ce simt, le place să înflorească. 


Băieţii:

Eu: Alin, zi-mi o părere despre prietenia între băieţi.
Alin: Păi, poate fi adevărată, să fim ca şi fraţii, bineînţeles.
Eu: Să vă spuneţi totul?
Alin: Da.
Eu: Să fiţi sinceri?
Alin: Da. Foarte sinceri. 
Eu: Să plângeţi împreună?
Alin: Da. Uite, de exemplu Răzvan a fost supărat azi, am fost şi eu. Am băut împreună. 
Eu: Dar dacă e vorba de o fată. Spre exemplu, te lasă o fată pe care o iubeşti. Tu ce îi spui lui Răzvan? "O iubesc...îmi pare rău" (înţelegi la ce mă refer) sau o să îi spui "Dă-o naibii de ... " şi acasă te duci şi plângi singur?
Alin: O să fiu supărat un pic şi îi spun, normal. Îi spun ce am pe suflet. Dar şi iubirea asta e trecătoare, pe când prietenia nu prea. Un prieten adevărat îl ai până la moarte şi dincolo de ea. Postezi pe blog? :D
Eu: Da, dar dacă n-ai fost sincer...
Alin: Am fost sincer, mă. 
(P.S. eu îl cred)

Eu: Răzvan, tu urmezi.
Răzvan: Prietenia între băieţi... Hmm, acum depinde şi între cine e prietenia între băieţi=))
Eu: Păi, între băieţi:))
Răzvan: Adică, între ce băieţi. 
Eu: Păi, uite. Spre exemplu, poţi să vorbeşti despre o gaşcă de băieţi şi despre doar doi prieteni. 
Răzvan: Găşti... chiar nu ştiu nimic despre găşti, că nu am fost într-una şi nici nu vreau să fiu, pentru că acolo nu sunt prietenii adevăraţi. Părerea mea: totul e pe cont propriu. 
Eu: Şi acum despre prieteni?
Răzvan: Doi prieteni buni se ajută foarte mult , plâng împreună , râd împreună, dar astea nu sunt în toate cazurile; sunt prietenii, de exemplu, uite, ăla e bogat, hai să ne împrietenim cu el , poate ne scoate la un suc, alea,alea.
Eu: Deci aşa stă treaba. 
Răzvan: Da, chiar am făcut odată un experiment de genul ăsta. Mi-am zis să iau câteva zile bani la mine să văd câţi prieteni îmi fac. Vai, toţi erau în jurul meu, toţi mă sunau să mergem în oraş. Şi după, mi-am zis să nu mai vin cu bani. Din acei mulţi prieteni, am rămas cu cei mai buni. 
Eu: Cine?
Răzvan: Doi, trei. De exemplu, Alin e cel mai bun prieten al meu. Niciodată nu s-a uitat dacă am sau nu bani. Ne-am ajutat de fiecare dată la bine şi la rău. Am mâncat din aceeaşi lingură. 
Eu: Frumos spus:)
Răzvan: Da, eu ţi-am zis cam ce mi-a venit. Puţin, dar... 
Eu: E foarte bine, mulţumesc. 

Alex (Neguţ): Ce mă? Cine te-a pus să faci sondaje de opinie:))?  Păi, prietenia dintre băieţi nu e ca la fete. 
Eu: Bravo! Bun început!
Alex (Neguţ): Noi ne înţelegem foarte bine.  Când ne certăm, supărarea nu durează foarte mult... cel mult două-trei zile. Facem multe împreună, ne spunem părerile, glumim...
Eu: Şi vă spuneţi tot?
Alex (Neguţ): Nu chiar tot. Vorbim despre mai multe. Şi despre fata de care ne place, da. Mai băgăm şi câte un "Dă-o naibii!", da, dar ne trece repede. Ne certăm de multe ori, dar ne trece repede.
Eu: Altceva?
Alex (Neguţ): Nu ştiu ce să mai spun.

Bogdan( Simota): Habar nu am ce să spun...
Eu: Ai ce să spui. 
Bogdan (Simota): Ne înţelegem, ne tachinăm ...bârfim... dar nu bârfim cu toată lumea ...adica...Nu bârfesc cu ******:)). 

Radu (Carata): Măi, nu ştiu, mi-e destul de greu să spun... Ne batem de cele mai multe ori fără un motiv anume, din orgoliu ( ştiu, suntem nişte animale ), partea cu înţelegerea între noi, depinde de persoană, dar mojoritatea, ne înţelegem bine, nu avem certuri de lungă durată, nu stăm supăraţi unul pe altul. Ce ne spunem, aici nu mai contează dacă e băiat sau fată, contează să fie prieten adevărat, atunci pot să îi spun orice, dar în general vorbim despre banalităţi ( din nou, ştiu că suntem nişte neadaptaţi ) 

Marius: Ce-i spun şi cum mă înţeleg cu cel mai bun prieten? Păi, ce să-ţi spun? Mai vorbim despre fete. Mergem la o bere, un suc. Mai sunt multe chestii. Am un lapsus. Se mai bagă şi vrăjeli dar mai mult sinceri suntem, părerea mea. Câteodată e mai bine să mai bagi şi câte o vrăjeală, ca să nu fii fraier. 
Eu: Dan, tu ce spui?
Dan(Tarcinsky): În general nu îi poţi considera prieteni adevăraţi. Deci, ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape. Câteodată prietenii sunt mai periculoşi decât duşmanii. Ca să o luăm pe de altă parte prietenii, deocamdată, joacă fotbal, ies în oraş, etc.  Încă nu e cu ieşitul în cluburi. Bine, depinde şi de grup. Deci, nu ştiu ce să zic depinde acum şi de vârstă.

Ştefan (Paiu): Păi, fetele se ceartă, ţipă, se înjură...
Eu:Eşti sigur că nu vorbeşti despre băieţi? :))
Ştefan (Paiu): Băieţii... băieţii când se ceartă, ori se oftică TARE, ori se iau la bătaie. Şi între prieteni se spune cam tot (cu accent pe CAM).
Dragoş(Luca): Prietenia între băieţi este foarte strânsă adevăru-i.

Andrei(Agafiţei): Ne înţelegem foarte bine, ne spunem secretele (ca şi fetele), ne batem să ne dăm cocoşi şi să facem o impresie că suntem mai buni decât alţii. 
Dan (Achiriloaei):  Păi, eu cred că băieti se înţeleg mai bine între ei decât fetele. Eu, personal, nu m-am certat cu niciun prieten până acum, dar ştiu fete care spun că sunt cele mai bune prietene şi se ceartă în fiecare zi, iar apoi se împacă şi tot aşa.

Ştefan (Erhan):  Ne batem pentru amuzament. Ne înjurăm din instinct. 
Eu: Şi de spus ce vă spuneţi?
Ştefan  (Erhan): Păi, ne spunem cam tot. Adică era grupul de la noi din clasă "rândul de la fereastră" şi între noi ne spuneam de toate. Da, chestiile cu "sunt în limbă după aia" se zic între prieteni.

Alex (Căciulescu): Păi, este bine să ai mulţi prieteni. Unii te ajută, alţii nu. Uneori sunt antipatici, dar dacă nu arăţi dragoste faţă de ei, o să te considere mai tare ca ei.

Vladutz:  Păi cu băieţii mă înţeleg bine. Mă cert, eu şi alţii comentăm între noi, alea, alea, ne batem...

Eu: De ce vă bateţ?
Vlădutz: De plăcere. 
Eu: Şi despre fete ce ziceţi?:))
Vlădutz: Opaaaa :-?... Păi de una hâdă, răpănoasă ne batem joc şi de una mai altfel... nimic important:D. Aaa... şi să nu uităm de meciurie de fotbal, de ciondănelile care au loc după ce terminăm de rupt terenul şi de băutura de care bine dispunem în exces:)). Apropo de ce a zis Alin: aşa e şi la mine cu Bogdan... e cel mai bun prieten şi nu se uită la bani... şi cu încă unul Andrei din Bucurşti ... şi vorbim absolut orice şi facem totul împreună.   Mă rog, la voi, fetele, chiar e altfel... la voi nu e cu bătaia, la noi dacă nu ne înjurăm şi nu ne batem nu e ok treaba... cel puţin în gaşca mea. 

Macuţu: Păi... băieţii au tentă masculină, pe care nicio femeie (cred că macuţu a vrut să spună fată, dar în fine) nu o să o aiba niciodata. Şi da, sportul, maşinile, banii şi femeile sunt cele mai importante lucruri. Şi părerea mea despre fete este că vorbesc prea mult despre băieţi la modul negativ. 
Eu:  Dar despre prietenia între voi, ce zici?
Macuţu: Între noi o prietenie adevărată înseamnă să îţi suni colegul la 4 dimineaţa sau să mori de râs cu el, când doarme la tine acasă şi vine `tata` şi spune stingerea. Un prieten la băieţi are 15 feţe şi ăla care-i cu 15 feţe se cheama `Gabor`.  Păi noi, vorbim între băieţi despre fete la modul porno... şi voi vorbiţi despre noi la modul examinator, adică: "fatăăă, ai văzut? Nu-i aşa că...?" Studiaţi şi sunteţi melancolice în continuare...

Iertaţi-i pe cei care au mai scos câte o prostie, în timp ce îşi exprimau părerile. A fost vina mea că nu  i-am  prevenit să vorbească cenzurat:). Deci, vedeţi majoritatea părerilor şi cam care sunt regulile la băieţi. Şi aici se încheie şi dezbaterea subiectului "prietenia între băieţi". Cine m-a pus să fac asta nu ştiu. Sunt M.O.A.R.T.Ă. de somn. Mă mai gândesc dacă vă mai ţin de vorbă mai târziu... Aleluia! 

vineri, 28 august 2009

P.S mi-a mai picat o fisă

          E 23:29. Aseară am postat la 22:29 nişte pălăvrăgeli din astea. Am eu ceva cu şi 29? Whatever... Ia staţi... la mine sunt on 59 de "copii". Deci e ceva cu 9 la sfârşit... Hmm, m-am născut pe 09... Ah, staţi, acum sunt 60. Mda. Nu e nimic. Sau poate... E prea târziu. Gândesc anapoda. 
Am citit Paler zilele astea şi m-am gândit într-una la un fragment din "Viaţa pe un peron" care efectiv nu m-a lăsat să mă desprind cu gândul de la el. Vreţi să-l citiţi? Faceţi cum vreţi, eu vi-l las la dispoziţie.

"Cam în vremea aceea m-a părăsit şi ultima dintre femeile cu care am avut legături, după ce înfruntase cu stoicism zîmbetele altora şi ciudăţeniile mele. Mai bine zis am îndepărtat-o, aşa cum se întîmplase şi cu celelalte femei pe care le-am iubit. Firea mea era de vină. Vroiam să-mi studiez singurătatea, să o disec, să o pun sub lupă. Ca pe o algă. Sau ca pe un microb. Apoi, simţeam nevoia să fiu ca toţi oamenii. Atunci iubeam cu disperare şi cu recunoştinţă. Numai că, lungit lîngă femeia pe care o iubeam, aveam deodată iarăşi nostalgia să mă uit prin lupă. Asta nu înţelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, cînd eu nu le ceream decît să mă ajute s-o îndur. Îmi spuneau: "Nu ştii ce vrei". Dar, în realitate, ele nu înţelegeau ce vroiam eu. Dacă atunci cînd ardeam de nerăbdare să mă întorc la masa mea de disecţie, una dintre ele încerca să mă reţină, socotind nevoia mea de singurătate o ofensă şi o dovadă că n-o iubeam de ajuns, deveneam irascibil şi furibund. Îmi arătam colţii, căci n-aveam nici răbdarea, nici tactul de a obţine ceea ce doream fără să jignesc. Politeţea n-a fost niciodată punctul meu forte. Cu atît mai puţin îmi era accesibilă în clipele cînd nu doream decît să fiu lăsat singur şi, în schimb, mi se cerea să spun vorbe tandre. Amanţii cei mai comozi sînt, probabil, cei care rostesc fraze de-a gata, dar eu nu m-am priceput în nici o privinţă să fiu comod. Impulsurile mele au fost totdeauna mai puternice decît mine. Mă transformau în jucăria lor. Ce mai conta că, pe deasupra, eram şi ingrat cînd încăpăţînarea mea sumbră mă împingea să pierd totul? Nu eram în stare să spun nici unul dintre acele nimicuri de rutină care plac atît de mult femeilor şi pe care orice adolescent le cunoaşte. Mi se părea că aş maimuţări dragostea. Şi pe urmă am regretat mereu prea tîrziu. În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi. Sau, cine ştie? Poate, dimpotrivă, aş fi luat-o de la capăt. Căci aveam oroare de scuze şi de iertare. Preferam să se creadă despre mine lucruri neadevărate decît să mă explic ori să mă apăr. Asta a dus, dealtfel, şi la ruptura cu femeia de care v-am vorbit."

După ce am citit fragmentul ăsta, m-am gândit. Omul ăsta a suportat o viaţă întreagă singurătatea? Să zicem că înţeleg firile încurcate, dar nu în totalitate. Vreau să zic, el chiar îşi zicea singur, se numea singur un simplu "singuratic". Dar de ce? Bine, e normal să te prindă nişte momente de slăbiciune, să vrei să fii singur. Dar o viaţă să fii singur? O viaţă s-a ferit el de iubire pentru că spunea că nu este înţeles şi i se zicea prea des "nici nu ştii ce vrei"? Când a scris cartea "Viaţa pe un peron" a rămas el oare singur atâta timp, cu presupusa Eleonora, a scris el toate rândurile alea în gara aceea ciudată, "tăcută" cum îi spunea el? Singur, singur, dar... cât de singur? Oare nu-şi dorea niciodată în ciuda a ceea ce spunea în cartea aceasta, să aibă pe cineva alături? Poate nu... Important e că a iubit. Important e că ştie cum e. Am vrut să ştiu dacă, după trei luni, mai sunt în stare să interpretez, sau măcar să scot nişte idei, dintr-un text. Nu sunt total varză, deci sunt încă ok. 23:51. Atât e acum.

Apropo de iubire. Hai să vorbim un pic şi despre asta, că tot ne dă la toţi bătăi de cap. Mă întreb dacă fetele alea sau, sunt cazuri şi de băieţi, chiar nu îşi găsesc şi ei pe cineva la care să ţină cu adevărat. Acum mă refer la cei care îşi schimbă aşa zisul suflet pereche de pe o zi pe alta. Staţi o clipă, dar unde vă credeţi? Pe tărâmul "Încearcă-i pe rând"? Mai opriţi-vă, mai uitaţi-vă şi la alte detalii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Ay,ai,ay... e 00:00, mă iubeşte!!!... bine-nţeles voi niciodată nu veţi simţi ticul acela de a tresări, când... E 00:01. Mă doreşte!!! ... Off, înţelegeţi? Viaţa voastră e prea seacă aşa, cum o trăiţi voi, sau cum ar spune alţii... e naşpa, aiurea, cam nasol. Deci, orientaţi-vă!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu un an mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la balconul meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)

Să vă mai ţin de vorbă...

Să ştiţi că n-am pierdut o altă zi degeaba. Nu, nici nu mă gândeam. Am făcut ceva foarte folositor. De azi ştiu că mi-au căzut trei steluţe argintii de pe tavan, unde îmi dispăruse gorila aceea oribilă, neagră, de pluş, unde am ascuns caietele de matematică din clasele mici şi mi-am găsit şi jurnalul din clasa a2a. Credeţi-mă că am râs vreo oră de câte prostii puteam să am în cap şi ce exprimare incultă posedam.

Am pierdut fâţâindu-mă de colo până colo câteva minute. Mă uitam la ceas şi speram să văd cel puţin ora 18:00, când de fapt acul acela împuţit îmi arăta răutăcios doar 14:42. Şi fugeam şi mă trânteam cu capul în... off, staţi un pic, nu vreau să fac şi eu ca tăntălăii aceia care trântesc cuvintele fără să ştie dacă sunt corecte sau nu. Aşteptaţi un pic, să mă duc să deschid DOOM-ul să văd dacă se scrie "cearceaf" sau "cearşaf", eu am uitat, aiurita de mine... două secunde, răbdaţi. Ah, e bine oricum. Deci... unde rămăsesem? A, da! ...Şi fugeam şi mă trânteam cu capul în cearşafurile albastre, de obicei acestea erau roşii, dar acum le-am schimbat că aşa am avut eu chef, după care strigam cu disperare "mooooooor". La un moment dat, m-am ridicat şi am intrat în baie. Am rămas în faţa oglinzii şi mişcam capul de pe un umăr pe altul, apoi m-am oprit fixându-mă singură cu privirea. Cu o grimaşă reuşeam să mă păcălesc singură că sunt bine, deşi, înăuntrul meu turbam de-a dreptul. M-am întins în pat oftând, privind în extaz la tavanul imaculat. Începea să se învârtă albul acela în faţa ochilor mei. Şi fără să-mi dau seama, ajunsesem să mă înec în somn. Se făcea că era iarnă. Noi, toţi elevii, nu ştiu cum, urma să ne mutăm undeva prin New York, să continuăm aşa zisele studii acolo. Eu eram fericită, cu valiza gata făcută. Toţi eram entuziasmaţi. Stăteam într-un cerc mare şi împărtăşeam păreri şi nerăbdarea de a ajunge în noul cămin, din bine cunoscutul oraş. Eram îmbrăcaţi exagerat de gros, cu căciuli de blană, paltoane groase şi ghete de ziceai că plecăm pe Everest. Era atmosfera aceea pe care eu o iubisem dintodeauna, un fel de pornire spre o aventură, un fel de un nou început, un fel de a ieşi din banalitatea Piatra Neamţului şi din responsabilitatea de "fiică cuminte". Nu o să dau nume cine se înfăţişa cel mai adeseam, plimbându-se prin aeroport cu vreo cinci genţi grele, azurii şi strigând într-una "Când plecăm?". Erau acolo toţi diriginţii, foarte agitaţi şi foarte preocupaţi mereu de numărul "copilaşilor". Profesorul de geografie era şi el pe acolo şi se luase la ceartă cu unul din colegii aceia afurisiţi, de fapt, de ce să nu recunosc, un adevărat fanfaron, care nu accepta să i se spună "mucos". Rămăsese mut după replicile primite, însă. Din mulţimea aceea nu cred că lipsea cineva. Apăreau toţi, absolut toţi. Băgasem mâna rece în buzunar şi realizasem că uitasem ceva minuscul, însă foarte important. Lipsa lui mă întrista. Nu îmi amintesc exact ce. Dar ţin minte starea aceea, şocul şi nerevenirea mea. Apoi, parcă era un episod nou al visului. Ştiţi cum e în vise. Într-un moment eşti pe câmp, la bunica, iar într-o secundă ajungi la Polul Nord. E, uite aşa, eram eu acum acasă, cu aceeaşi vestimentaţie, căutând acel lucru care nu-mi dădea pace. A durat doar o fracţiune de secundă ca uşa camerei mele să fie izbiă de perete puternic şi acolo, în tocul uşii, să-şi facă apariţia tata. Şi m-am trezit. M-am uitat înspre uşă. Era larg deschisă, lăsând aerul condiţionat să pătrundă înăuntru. Nu ştiu cum să vă spun, dar camera mea este aşezată parcă pe razele soarelui. Dacă las închisă, vara, uşa camerei mele, se face cuptor. De aceea dorm eu mereu cu geamul larg deschis, chiar dacă tremur înainte să adorm cu gândul că s-ar putea încâlci prin părul meu nu ştiu ce liliac. Urăsc liliecii. Liliecii, animalele. Pentru că liliacul floarea, e preferata mea. Ciudat, nu? Nu aş suporta să fiu nevoită să mă tund din cauză că o ţipătoare din aia şi-ar băga nasul printre firele mele. Doamne, de fiecare dată când vine vorba de subiectul ăsta, mă gândesc la Britney Spears cheală sau la Pink periuţă. Yaah. Nu-mi imaginez cum... sună la uşă, cred că e mama... pauză, revin. Măi, măi...cum ştie mama să mă îndulcească la fix. A intrat pe uşă cu prăjituri în mână. Din alea bune cu caramel. Şi cu ciocolată a adus şi cu fructe şi de toate. Aşa îmi place mie să vă fac în ciudă . Pentru că voi v-aţi plimbat toată ziua pe afară şi eu auzeam de la etajul 2 ţipetele acelea interminabile ale copiilor din faţa blocului, presupun că şi eu am dreptul să vă fac în ciudă, nu? Aşa ziceam şi eu. 
Ştiţi ce este cel mai frumos când scrii? Nu te poţi opri. A-ţi scrie gândurile este cel mai eficient mod de a pierde timpul fără să-ţi dai seama şi în acelaşi timp, de a te descărca. Da, nu mint, vorbesc serios. Încercaţi măcar. Dar nu ştiu dacă voi gândiţi la fel ca mine, atâtea nimicuri, nefolositoare. Eu, să ştiţi că în fiecare 5 minute gândesc tot ce aţi citit voi până acum. Bine, nu aceleaşi lucruri, dar la fel de mult. Îmi ia însă mai mult să sciu şi e posibil ca unele frânturi din gânduri să le mai scap aici, printre rânduri. Ştiţi că-mi plac roşiile? Nu ştiu de ce spun asta. Dar întodeauna mi s-a părut că roşiile şi castraveţii sunt două legume perfect antonime. Probabil pentru că eu urăsc atât de mult verzăciunile alea. Mi se par amare, oribile, greţoase. Să vă mai spun ce este frumos când scrii. Nimeni nu ştie dacă spui numai adevărul sau şi minciuni. Spre exemplu poţi să spun că m-am întâlnit cu o prietenă care avea nu ştiu ce bluză frumoasă, albastră. Dar e posibil ca fata aceea să fi avut o bluză oribilă, de culoare galbenă. Şi să vă spun vouă altfel, doar pentru că mie îmi place albastrul mai mult ca galbenul. Nu staţi, de fapt îmi place mai mult galbenul decât albastrul, deci vedeţi? Pot să vă mint şi fără să-mi dau seama. E chiar posibil să vă mint chiar şi când vă spun că m-am întâlnit cu o fată. Şi chiar vă mint. Adică, alooo! Sunt închisă în casă, aţi uitat? Cum să mă întâlnesc cu o fată? Unde? Pe bulevardul pervazului...? V-am prins. Ştiam eu că pălăvrăgesc degeaba aici. Nici nu mă ascultaţi, adică nici nu citiţi cu atenţie. Nu mă interesează. Mie îmi place să pălăvrăgesc. Auziţi, aveţi idee cum e să staţi în casă şi să intraţi pe messenger şi să vedeţi online doar vreo 9.... nu ştiu cum să le spun... copii? mda... doar vreo nouă copii care probabil rup scaunele în faţa calculatorului, fâţâindu-se să dea un head shot în jocul ăla stupid Counter Strike? Am jucat şi eu Counter Strike. Mi-a plăcut. Dar după aceea mi-am dat şi eu seama. Frate, de la 10 dimineaţa până la 9 seara eu am făcut asta? Chiar eu? Mi-am pierdut vremea eu aşa? Da, ce pot să zic. Eram fascinată. În 2 zile mi-a trecut. Ziceam de 9 copii online. Hai să zicem că 7 din ei făceau asta. Restul, nişte rataţi din ăştia care mă întrebau din două în două minute din ce oraş sunt, câţi ani am, dacă am poze. Ştiţi voi, specimene din astea. Şi apoi, un răspuns din ăla sec, când îl întrebi de unde naiba are id-ul tău. "Schimb de liste." Ete fleoşc, ce schimb de dosuri de palme l-aş învăţa... Extraordinar schimb de liste. Şi îşi mai pun şi avatarele alea penibile, crăcănaţi pe un atv cu ochelari de soare cât fundul borcanului, şi eventual şi la bustul gol. Mie, sincer, mi se face greaţă. Aşa, deci azi am scăpat şi de nişte din ăştia. Lista mea de la ignore a devenit destul de consistentă. Dacă ar intra cineva pe id-ul meu şi-ar face cruce, cedepozit poate să fie. Niciodată nu mă preocupă cine mi-a dat add. Rareori. Numai mă trezesc în câte o zi că mă salută câte unu, naiba ştie de unde a mai scos şi ăsta ciufu. Nici măcar grupuri nu mai am. De ce să mă complic? Eu am un singur grup şi se numeşte "La grămadă". Păi de ce să mă mai complic? Lasă, bre, că e bine şi aşa. Aaa, apropo de bre. Mi-am amintit de Etnic. Fetele alea trei care cântau muzică etno. Le adoram cu "vino bade-n deal la vie"... şi cu "doi ochi negri" şi "nu-i bai" vaaai muream de dragul lor. Auziţi, dar ştiţi ce? M-am săturat să vă tot scriu şi voi să tăceţi mâlc. Gata, dar ce, eu sunt aici la cheremu vostru? Ia, nu fişi nesimţiţi. Haide, ridicaţi-vă uşor de pe scaun, dezmorţiţi-vă şi duceţi-vă să vă uitaţi la un film, sau eventual să jucaţi un Counter, sau Fifa, sau Sims, sau mai ştiu eu ce... Poate mai vorbim şi mâine, dacă delirez. "Ooops, eroare!" A, şi nu uitaţi, mai bine faci haz de necaz!;)

Fata lu' tata




















          M-am gândit. Dacă tot îmi pierd vremea pe acasă, să mi-o pierd mai uşor. Marina se uita la "Toate pânzele sus" şi normal că eu a trebuit să o deranjez ca să-mi exprim crizele pe umărul ei online:)). Şi i-am povestit şi aproape că mi-au sărit tastele de halul în are am putut să scriu. Ah, ce-mi place mie când cineva îmi dă dreptate! Şi vouă vă place, nu? Normal că vă place. Cui nu-i place? Şi a tăcut şi mi-a ascultat pălăvrăgeala până mi s-au terminat cuvintele din creier. Vreau să spun că, după o dimineaţă supraîncărcată de lectură, a fost exact de ce aveam nevoie să aud răspunsurile ei: 

Mi se pare destul de cunoscut scenariu ăsta.
Pe bune? Adică, în ce fel? Cunoscut adică cum cunoscut? Ţi s-a mai întâmplat şi ţie?
Mda... şi nu cred că numai mie.
Dacă o să citească...
Dacă o să citească sunt două posibilităţi... să se enerveze si să plece apoi în camera lui...
Sau?
Sau să te ia în braţe, să te pupe, să-ţi ceară scuze....şi apoi să plece în camera lui...
Prima cea mai probabilă:))
Mai bine o eliminăm pe a doua. Nu prea o să se întâmple asta;))
De obicei taţii sunt aşa deci. Sunt ei mai....
Insensibili:D
Să ştii că nu mi-ai luat vorba din gură.
N-am vrut să păcătuieşti. Ei de obicei se fac că-şi fac meseria de "tată".
Când de fapt 10% din timpul lor şi-l dedică pentru noi.
Vai, spre exemplu pe mine tata nu m-a întrebat niciodată ce fac sau ceva de genul ăsta, fără să spună la sfârşit "Auzi, nu te duci până la cosmos?"
Adevărul e că taţii sunt şi profitori. Adică, mai întâi se linguşesc, după care urmează o lungă listă de favoruri în schimb. Deci, într-un fel totul are un preţ la ei.
Mie nu mi-a spus niciodată să stau în casă. Sau nu m-a lăsat niciodată fără bani de buzunar, sau chestii din astea. Însă m-a pedepsit foarte rău psihologic. Adică fiecare zi, este o pedeapsă când e el prin preajmă.
Pentru că se comportă de parcă nici n-ai fi acolo? Nu? 
Da.
Off, gândeşte-te un pic la Cleopatra. Îţi imaginezi că 90% din timpul lui Pavel Stratan îi este dedicat ei, nu?
Dianaaaa!!!
Nu, serios. Ai văzut codiţele acelea cu bucle şi fundiţe. Pot să pun pariu că au fost ideea lui.
Sau rochiţele cu bulinuţe roz şi dantelă albă...
Sau versurile pe care le cântă... la fiecare pas trebuie să stea cu ea pentru că e o mică stea, care străluceşte destul de tare. 
Adevărat. Păi, hai să ne facem vedete. 
Da, cum să nu. Dă-mi un microfon şi ai să vezi cum rând pe rând toate canalele de la televizor vor da în vileag noua apariţie pe piaţa muzicală: eşecul care scârţâie.
Eu pot să fiu actriţă. Mai ştii când mi-a zis ******* că mă prinde bine rolul de Sfânta Maria? Doar că nu m-a văzut când i-am spart capul la repetiţii micului prunc. Şi a fost din greşeală. Făceam prea mult pe sfânta.
Mda, taţii...
Aud de multe ori "Când ai o problemă să vii la mine să discutăm", dar când mă duc la el mă trimite la mama pe motiv că are treabă.
Ştiu, exaact. Exaaact aşa face. Şi eu entuziasmată, "tataaa, tataa", mă duc la el. El îmi spune să mă duc în braţe la el şi eu încep să-i povestesc şi peste jumătate de oră îl întreb: "Ai auzit? Tata?", iar el parcă tresare un pic şi începe: "Ia, taci!"... "Tata?" şi apoi urmează asurzitor un "GOOL"... Extraordinar. Şi mă mai întreb de ce nu ştie nici măcar ce prieteni am.
 Aseară a venit acasă şi mi-a zis că a adus prăjituri.  Eu  am mers în bucătărie, pentru că sunt adeptă, doar ştii... şi nu adusese nimic... m-a urmărit în bucătărie, după care "Haaa, ştiam eu... vorbeşti cu mine doar când îţi aduc prăjituri... dar, uite, nu ţi-am adus nimic... Haa!" Ce m-a enervaat..
Da, Marina... Ei se prefac afectaţi...
Sau, poate, chiar sunt...
Da, dar ei cum ne tratează, hmm?
Şi când vorbesc nu ştiu să întreţină o  discuţie.
Totul sfârşeşte la ei prin a spune "Discută cu mama ta"
Asta este. Tu acum trebuie  să te obişnuieşti. 
Uşor de zis. Stai tu 3 săptămâni în casă. 
Nu cred că o să te ţină atât. 
Ba o să mă ţină. 
...
Mă duc până la cosmos. S-a trezit tata.
Adu-mi şi mie un corn , te rooog. 
Ce fel de corn?
Ci ciocolată din aia muuultă.
Foarte multă?
Daa.
Bine. Cobori când te sun. 
Bine:D 

Şi am reuşit să mă strecor frumos şi eu 10 secunde afară. Bine-nţeles, Marina altfel decât să-mi trântească şi două volume de la "Toate pânzele sus" nu putea.  Am rămas  speriată, privind-o: "Ca să  citeşti...să nu delirezi:D" . Şi a plecat. Iar eu, m-am întors în camera mea, pe care am învăţat-o pe de rost, muşcând nervoasă din cornul proaspăt, uitându-mă pe fereastră, la  soarele de vară, apoi la cele două volume trântite pe pat "La dracu'"...

 




joi, 27 august 2009

Plictiseală...









Râd de mine. Sar nervoasă pe salteaua groasă de pe pat, apoi mă învârt de vreo cinci ori prin hol, după care ajung prin sufragerie, unde trântesc câteva lucruri care îmi stau în drum, apoi o iau de la capăt. La un moment dat, brusc, mă opresc în mijlocul apartamentului şi încep să râd. Încerc să râd în aşa fel, încât să mă fac să râd şi mai tare, crezând că aşa voi uita măcar pentru o secundă de nervi. Cum am ajuns să iau rolul de "singură acasă"? Păi, să vedem... nu ştiu. Tot ce ştiu este că întodeauna avusesem o frică să rămân singură, bine-nţeles nu de frica nu ştiu cui boschetar sau, mă rog, ştiţi voi povestioarele acelea pe care le zic bunicile la copilaşi, despre hoţii care, dacă le dai drumul fără să te uiţi pe vizor, te bagă într-un sac, după care te duc pe nu ştiu ce coclauri....în fine, totuşi, n-am spus că nu se mai întâmplă. Iar râd. Deci, cum spuneam, nu de asta mi-a fost întodeauna frică, ci pentru că ştiu că mintea mea o ia razna când vede pereţii albi, mobilierul şi toate nimicurile astea... plus că delirez pe bune, când, cum vă povesteam mai înainte, alerg prin casă bezmetică, iar printre picioarele mele se înghesuie şi pisica, eventual mă mai şi împiedic de ea, mai şi dau un cap de canapea, sau mai sparg cine ştie ce suvenir preţios al tatălui meu, de pe nu ştiu unde, pentru care desigur că ar urma o admonestare aşa cum cică aş merita...V-am spus că o iau razna? Ah, asta v-am spus deja. Gândiţi-vă mai bine... lăsaţi, gândesc eu destul de rău acum ca să vă cer vouă să vă gândiţi şi pe deasupra şi "mai bine". Ce pretenţii am şi eu, nu-i aşa? Aşa-i. Eu pretind că sunt supărată pe cineva, problema e că nu am pe cine să fiu. Aş vrea să fiu supărată pe cineva, dar nu am pe cine. Nu mi-a făcut nimeni nimic şi mor aici că nu am pe cine să-mi descarc nervii. De aceea, m-am închis frumuşel în casă, singură, pentru a evita să înfing un pic din veninul ăsta furibund în cineva nevinovat. Ultima oară când am ieşit din casă, pe stările astea, vroiam să par calmă, să mă abţin din a mai fi irascibilă, din a mai spune ceva deranjant, doar pentru că nu eram în toane bune. Aha, bine... ar fi fost frumos pentru cei cu care m-am întâlnit. Când i-am văzut, în faţa mea se înfăţişa o ţintă mare, unde eram pregătită să arunc cu nişte replici nu chiar drăguţe. Apoi, parcă ceva din mine mă oprea şi gândul exorciza spre mine nişte cuvinte pline de înţelepciune, ca să-mi revin. Degeaba. Eu îmi spuneam "să merg cu calm, încet, să nu dau de bănuit", pe când mă trezeam cu genunchiul în gât de cât de calm şi încet mergeam. În fine, după asta, au urmat multe remuşcări, care m-au făcut să înşir cuvinte sincere, frumoase, celor cu pricina, pentru ca în final să mă ierte. Deci acum înţelegeţi de ce scriu, scriu, scriu... îmi descarc nervii pe blogul acesta nevinovat şi îl umplu de nişte cuvinte nefolositoare pentru voi, dar nici nu vă imaginaţi cât de utile pentru mine. Mda. Sunt bine. DELIREEZ.... sunt bine. De dimineaţă, m-am trezit şi m-am apucat să citesc. De la 10, oameni buni, până la 19 eu am citit. Da, eu. Dacă ar şti Naty, spre exemplu, care consider eu că mă cunoaşte cel mai bine, afirmaţia de dinainte, vă jur pe ce am mai sfânt că şi-ar face cruce şi m-ar întreba speriată dacă sunt bine, dacă am răcit, dacă mi-am rupt vreun picior, sau orice altceva de genu, care m-ar putea împiedica să alerg pe afară şi ea după mine "Diana, opreşte-te!".... .

marți, 25 august 2009

Dialog cu inima

- Mai ştii? Mai ştii acum 3 ani... Mai ştii ce era?
- Am suferit mult atunci. Îmi amintesc. Erai lipsită de curaj. Cum de nu puteai să-i spui că bat pentru el?
- Nu ştiu... Poate că băteai prea tare, ca să pot să-mi găsesc cuvintele, nebuno!
- Se poate.
- Mai ştii când îl vedeam şi tu începeai să tremuri în mine? Ma ştii când ea îmi era prietenă şi nu puteam face nimic să-i despart? Mai ştii că am încercat să fiu şi răutăcioasă? Mai ştii cât de rece vorbea cu mine, încât simţeam cum te frângi în mine? Mai ştii când m-a împins?
- Ştiu doar c-am suferit.
- Mai ştii, totuşi, câtă speranţă aveam?
- Mai ştiu că nu vedeai alte inimi frânte care te vroiau cum îl vroiai tu pe el.
- Îmi amintesc şi eu. Dar când m-a întrebat şi l-am minţit că nu-l iubesc, mai ştii?
- Atunci m-ai rănit, nenorocito! Atunci m-ai trădat! Atunci ai spus cuvnte împotriva mea...
- Dar apoi mi-a părut rău. Am plâns, nu mai ştii?
- Ai plâns, aşa e... şi plângi şi acum.

duminică, 23 august 2009

Pe străzile Veneţiei

         Când am ajuns la Veneţia eram certată cu mama. Ei, o ceartă nu prea ceartă, pentru că eu nu pot să fiu supărată pe ea mai mult de 5 minute. Era o ceartă ironică, dacă pot spune aşa, din cauza ochelarilor mei de soare prea mari, care o scoteau din sărite pentru că aveau nişte lentile prin care nu se vedea decât reflecţia celui din faţa ta. De fapt, i-am purtat intenţionat atunci, să o enervez pentru că nu prea mai stătea cu mine în ultimul timp... nici eu nu-i suportam.  Şi de fiecare dată când o întrebam "De ce te uiţi aşa la mine?", îmi răspundea sec, amuzată "Nu vorbesc cu oglinzi." În fine, am intrat prea mult în detalii. Deci, cum spuneam, când am ajuns la Veneţia, din cauză că mă ciondăneam cu mama, n-am reuşit să-mi dau seama în ce loc extraordinar mă aflam.

Este normal că ceea ce am observat prima oară, erau canalele acelea cu apă care se întindeau în toate părţile, printre toate străduţele şi construcţiile acelea fascinante, vechi, care te făceai să te simţi ca şi cum ai trăi în trecut. Uneori, vedeai pe marginea trotuarelor, turişti obosiţi, care îşi răcoreau picioarele în apă. Îmi plăcea la nebunie să privesc de pe podurile micuţe, bărcuţele care veneau spre mine, după care se pierdeau pe sub piatra tare, pe care stăteam. Mă simţeam ca într-o poveste, când o fată foarte tristă, plecase undeva departe, într-un loc necunoscut, unde nimeni nu o putea recunoaşte. În niciun caz nu mă simţeam nu ştiu ce călător entuziasmat. Îmi plăceau străzile înguste, aproape drepte, pe care se puteau observa noaptea, foarte uşor, umbrele hotelurilor, care erau foarte înghesuite, dar foarte elegante şi foarte drăguţe.  La fiecare pas, găseai astfel de străduţe. Mie, la fiecare, îmi venea să fug printre pereţii reci, să văd ce e la capătul lor, ce e dincolo de ele, unde duc, chiar dacă erau întunecate şi pustii. Nu mă speriau, dimpotrivă: vroiam cu adevărat să bântui toată noaptea prin Veneţia, să nu-mi scape niciun detaliu, să văd ce e scris pe pereteţi, unde se joacă copii, cât de nebuni sunt boschetarii de prin locurile alea. Bine, asta nu aş fi vrut cu adevărat să aflu. Eram supărată pentru că de fiecare dată când strigam după tata, ştiindu-l mai "aventurier" şi mai curios, de fiecare dată (asta fiind din 5 în 5 minute) când îi spuneam "Hai să vedem ce-i acolo!", se prefăcea surd, ori chiar nu mă auzea. Şi de fiecare dată înjuram în gând simplul fapt că nu sunt acolo singură, că nu pot să fac ce vreau.  Şi la cumpărături mi-a plăcut. De fapt, mereu găseai câte un magazin plin de originalitate, unde bine-nţeles că toţi intram fascinaţi.

De exemplu, am găsit o încăpere foarte drăguţă, unde tot ce puteai vedea erau tablouri... nişte tablouri care, se putea observa că erau pictate cu multă atenţie la orice detaliu şi m-am gândit foarte insistent că autorul era desigur o fire foarte sensibilă, pentru că puteam să citesc sensibilitatea pe care  o exprima în gingăşia unei balerine în culori. Apoi, am ajuns la " esenţa" acelui loc: măştile. Erau toate formele şi toate culorile şi fiecare era deosebită. Erau şi umbreluţe elegante, erau costume de închiriat şi de cumpărat. În locul acela balurile  se frecventează, iar locuitorii sunt foarte interesaţi  să aibă o mască, un costum, ceea ce mi se pare firesc. La noi nici Halloween-ul nu se ţine, dar mă rog... eram geloasă într-un fel. Şi am pozat (pentru că eu sunt mai nesimţită) o rochie superbă neagră, pe care scria foarte mare şi clar "NO FOTO". Eh... Ioana era foarte amuzată de o marionetă în miniatură, gen Pinocchio.  Ca şi magazinul cu tablourile, am mai intrat într-un loc care mi-a plăcut, unde vânzătorul, îmbrăcat în alb, semăna ca omul acela intelectual, aşezat la o măsuţă de lemn din spatele camerei, citind. Am reuşit să-i fac o poză când eram în spatele lui. Peste tot erau diferite statuiete, nu ştiu exact din ce erau construite, dar erau de toate mărimile şi de toate felurile. Mie mi-au fugit ochii pe una care înfăţişa o îmbrăţişare strânsă dintre două persoane şi cred că şi un  sărut, pentru că m-am uitat cu insistenţă şi foarte mult timp de ajunsesem să vorbesc singură... "Băi, le stric intimitatea... Ei, ce naiba, doar nu sunt reale." Şi culoarea aceea mă făcea să mă gândesc la reclama aceea de la nu ştiu ce apă minerală naturală, când se întâlneau prin aer un băiat şi o fată, cu fiinţele din apă.

Am mai văzut pe străzile din Veneţia doi copii. Erau adorabili. Mi se păreau că se iubesc, cât de frumos se priveau.

Apoi au început să se alerge şi m-am răzgândit: sigur erau fraţi. Am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri o bărcuţă. Am văzut-o pe un raft lângă alte ciudăţenii. Erau şi colorate, dar parcă îmi plăcea şi mi se părea mult mai frumoasă cea maronie, grea, sub care plutea o părticică de apă, cât să încapă cu litere aurii, de tipar "VENEZIA". În ea era desigur o fată şi un băiat. Fata ţinea un buchet de flori, iar cârmaciul (dacă aşa se cheamă şi cel care conduce bărcuţe) avea o pălăriuţă drăguţă, specifică acelor locuri, din păcate îi lipsea o părticică mică din pălăriuţa lui drăguţă, însă îmi plăcea prea mult ca să renunţ la ea din atâta lucru. De fapt, nici nu mă gândeam să o păstrez. O cumpărasem pentru altcineva şi încă mă gândesc dacă să i-o dau. Nu ştiu. Am să văd. 

Pe jos, într-un colţ am găsit desigur şi ceva de care să-mi fie greaţă şi mirosul acela, fumul acela, bleax. Ne-a prins şi miezul nopţii umblând bezmetici. De obicei, noaptea, obişnuiam să mă uit la stele şi să plâng, pentru că asta era ca un fel de alinare a mea, o descărcare zilnică, care nu avea mereu motiv, dar mă liniştea. Mă gândeam că, plimbându-mă printr-un loc atât de minunat, va fi o noapte în care n-am săsimt nicio picătură fierbinte pe obraz.

Dar n-a fost aşa. Am ajuns în piaţa San Marco târziu. Când am intrat prin toată mulţimea aceea, mi s-a părut că îmi tremură picioarele, apoi pupilele ochilor. Eram încântată de spaţiul acela imens şi de atâtea lumini ca şi lumânările din camera mea, pe care le aprindeam noaptea doar ca să le privesc. Acum erau de o mie de ori mai multe. Pe margine erau restaurante. Cântau lăutarii la vioară nişte melodii mult prea triste, pline de sentimente. Şi înconjurată de toate astea... am început să plâng. Mergeam în spate şi priveam în urmă, pentru că dacă m-ar fi văzut cineva "bocind" m-ar fi întrebat de ce plâng, ceea ce mă scoate din sărite, nu suport.

Oricum ne-am oprit mai târziu pe un pod, să privim ca toată lumea întinderea mare de apă şi am observat că şi ei erau într-un fel "afectaţi". Era o frumuseţe stranie acolo. M-am întors. În spatele nostru, pe cealaltă parte a podului de piatră, la fel: oameni privind nemişcaţi în depărtare.

Ne-am întors cu un vaporaş, unde m-a înduioşat o fetiţă care mă privea atât de atentă şi avea ochii aceea negri negri negri pe care eu i-am adorat dintodeauna. Dar plângea. Nu ştiu de ce plângea. Pe străzile care duceau spre hotelul "DOLUMITI", atingeam la fiecare pas peretele rece, cu palma, de parcă aş fi putut să simt ceva deosebit. Nimic. doar piatră.  Şi am rămas ca un copil mic, gândindu-mă:  "Când o să fiu mare, o să mă întorc în Veneţia." 
[Roma nu mi-a plăcut şi punct.]-asta ca să închei:)

Iartă-mă




















Câteodată mă simt afundată într-o smoală dureroasă de remuşcări. Acum mă simt aşa. Simt de parcă am greşit faţă de toată lumea şi aş vrea să mă duc la fiecare în parte să-i cer scuze, dar nu e atât de uşor pe cât aş vrea.  Nu e atât de uşor să-i găsesc. Nu e atât de uşor să-i fac să mă asculte. Nu e atât de uşor să-i fac să mă creadă. Nu e simplu să te simţi abandonată, deşi prietenii tăi sunt lângă tine. Da, sunt lângă mine. Foarte multe persoane încă sunt lângă mine, mă ascultă şi râd cu mine. Dar eu mă simt datoare faţă de toţi şi simt de parcă nu merit să stau lângă ei. De parcă nu sunt îndeajuns de "prietenă". Am ajuns să sufăr doar pentru că simt că greşesc în tot ce fac. Vreau să îmi cer iertare de la mama. Vreau să îmi cer iertare de la prieteni şi de la foştii amici. Vreau să îmi cer iertare de la persoanele pe care nici nu le cunoşteam şi totuşi, într-un fel sau altul le-am rănit. Vreau să îmi cer scuze de la animalele mele, care aşteptau afecţiune, iar eu am uitat de ele. Vreau să îmi cer scuze de la băieţii pe care i-am făcut să sufere, gândindu-mă că dacă mă mint pe mine am să ajung să-i iubesc. Şi până la urmă, au mare dreptate, m-am jucat cu ei, încercând să uit de altul. Şi vreau să mă creadă că nu a fost cu intenţie. Vreau să îmi cer scuze pentru toate insultele pe care le-am putut scoate din gură. Vreau să ştie toată lumea că eu am iubit doar doi băieţi cu adevărat, iar restul au fost simple jocuri. Vreau să îmi cer scuze de la pesoanele care au suferit din cauza nehotărârii şi firii mele sucite. Vreau să şterg orice urmă de-a mea din inimile celor care într-un fel sau altul mă dispreţuiesc şi nu vor să mai audă de mine. Vreau să îmi cer scuze pentru toate părerile greşite pe care mi le-am făcut despre anumite persoane doar din cauza unor bârfe. Vreau să cer iertare icoanei din camera mea, lumânărilor aprinse ce o luminau, bibliei ce o veghea, mirului ce răspândea miros şi nopţilor care mă ascultau când mă rugam să se îndeplinească o anumită dorinţă, iar apoi când se îndeplinea îmi dădeam seama că nu asta vroiam cu adevărat, sau deveneam dezorientată şi îmi băteam joc fără să vreau de ceea ce obţinusem, de cine începuse să mă iubească. Vreau să îmi cer scuze faţă de persoanele care mă urăsc doar pentru că exist. Vreau să îmi cer iertarea şi inimii mele, pentru că nu am lăsat-o întodeauna să iubească, lăsând orgoliul să ascundă sentimentele. Acum nu regret nimic din ce am făcut cu iubire, ci regret tot ce n-am făcut din cauza faptului că nu vreoiam să par slabă. Vreau să îmi cer scuze şi faţă de sufletul meu, pe care l-am umplu de lucruri oribile pe care le-am crezut despre oameni, deşi nici acum nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate.  Acum aş vrea să fiu iertată de toţi, deşi unii nu înţeleg cu ce le-am greşit. Acum aş vrea să fiu o persoană mai bună. Acum aş vrea să-i fac pe toţi cei care i-am făcut să sufere, să zâmbească. Aş vrea să mă umilesc cerându-le iertare dacă asta i-ar face fericiţi. Dacă tristeţea şi părerile de rău pe care le simt, îi fac fericiţi, atunci aş vrea să ştie că sunt foarte tristă. Aş spune orice şi oricui, dacă în schimb mi s-ar răspunde "Te-am iertat, sincer." Dar nu e atât de uşor să-i găsesc. Şi nu e atât de simplu să-i fac să mă asculte. 

Parcă ea ştia totul...




Nisipul acelei mări străine, îmi înţepa tălpile. Vântul parcă bătea chiar şi prin ea, sub ea. Deşi palmele de apă îmi acopereau urechile, parcă auzeam o voce ciudată, nu ca cea a unui om. O simţeam de gheaţă, apoi parcă se topea glasul ei când mă ridicam. Pielea îmi era posedată de adierile acelea necunoscute, de sarea apei şi parcă nu vroia să iasă din valuri.  Am încercat o clipă să povestesc de viaţa mea şi parcă ea ştia totul, toate visele şi trăirile mele. Cunoştea fiecare lacrimă şi fiecare secundă în care zâmbisem. Ştia ce-mi doresc şi ce urăsc. Ştia temerile mele. Ştia când bătăile inimii mele fuseseră foarte puternice şi cunoştea şi cauza. Şi am închis ochii, rămasă întinsă în picăturile de nisip. Am adormit. Ţin minte cum aerul m-a înecat până ce ajunsesem să nu mai fiu conştientă la ce mă gândesc, la ce visez. În trei minute de somn ameţitor parcă mi-am revăzut toate nopţile în care suferisem, iar apoi toate clipele de fericire. Auzeam înăuntrul meu ecouri ciudate, suspine amare, strigăte, iar apoi râsete, mărturisiri, amintiri, iubiri... şi m-am trezit cu propria-mi voce în gând. M-am întors să plec şi parcă mare formase un lanţ ciudat de voci care mă chemau. Apoi o stranie mărturisire tremura printre valuri. "Ai mai fost aici..."


Am mai fost acolo într-un vis. Am mai fost acolo când îmi doream să nu mai văd pe nimeni. Am mai fost acolo când n-am ştiut unde merg. Am mai fost...

joi, 13 august 2009

Pentru că nu pot să cred.


Scriu asta pentru că nu pot să cred că nu suferi. Oricine suferă. Diferenţa este că unii suferă în singurătate, iar alţii preferă să se descarce în braţele persoanelor dragi. Unii preferă să fie alintaţi, alţii vor doar să treacă neobservaţi, să se ascundă. Am uitat să precizez la început: postarea asta este dedicată unui prieten mult prea sceptic. Lipsit de orice încredere că cineva l-ar putea înţelege. El se consideră pur şi simplu "un fraier".


Acum, încearcă să spui că niciodată nu ai rămas singur, nu ţe-ai izolat de prietenii tăi, doar ca să te gândeşti la ea. Spune-mi că niciodată nu ai avut vreun moment de slăbiciune, o dorinţă stranie să plângi. Spune-mi că nicio secundă nu te-ai gândit la ea, nu ţi-a fost dor. Încearcă să spui că te-ai îndrăgostit de o altă fată, că ai uitat-o. Spune că nu te-ai plimbat niciodată singur pe străzi, cu capul în jos aplecat, pierdut de orice gând real, surd la orice mişcare din jurul tău. Spune-mi că niciodată nu ai rămas pe o bancă singur, gândindu-te la ce ai greşit tu şi la ce a greşit ea. Spune că niciodată nu ai aşteptat-o acolo unde ştiai că va fi. Spune că niciodată, când erai singur, nu-ţi doreai să o întâlneşti. Spune că niciodată nu te-ai simţit deprimat, singur, dorindu-ţi doar să o mai vezi o dată. Spune că niciodată nu ai povestit despre ea. Spune-mi că niciodată nu ţi-ai mai dorit să-i spui că o iubeşti. Încearcă să spui că nu ai dorit niciodată ca ea să te consoleze. Spune că eşti de gheaţă. Spune-mi că nu ai adormit gândindu-te la ea. Spune-mi că nu te-ai trezit cu ea în gând. Spune-mi că nu îţi lipseşte. Spune că nu frica şi orgoliul te opreşte din drumul spre ea, ci pur şi simplu faptul că nu o mai iubeşti. Spune-mi că nu te-ai minţit niciodată când ai spus "Nu o mai iubesc." Încearcă să spui toate astea, iar eu nu am să te cred. Poate dacă ai să-ţi spui toate astea, vei realiza că, de fapt, minţi fără să te crezi.

















Eu am să-ţi spun ce sunt toate lucrurile astea, care par să te înnebunească de la o vreme. Îţi spun acum că ar trebui să te simţi extraordinar pentru simplul fapt că iubeşti. Ai încercat vreodată să-ţi imaginezi cum ar fi fără toate chinurile, dar şi emoţiile astea? Încearcă acum, pentru că nu pot să cred că ţi-ar fi mai bine. Şi postarea asta ai să o ţii minte...:)