Search Box

luni, 31 august 2009

Eram şi eu acolo.



                      O aşteptam. Ştiam că o să vină, eram sigură. Nu mai trecuse demult prin faţa blocului meu să mai întrebe de mine, dacă sunt bine sau dacă am mai scris despre ea. Îmi era dor de ea. Îmi era dor să-şi  împrăştie lacrimile la picioarele mele, iar eu să o iau de mână, să-i ating faţa şi să-i spun la ureche, în  şoaptă, că totul va fi bine. Mereu rămâneam îmbrăţişate şi ne povesteam bucuriile, tristeţile, amintirile. Nu mai aveam speranţă că va mai veni să citească din caietele vechi versurile poeziilor din anii trecuţi. Le aruncasem pe toate într-un sertar şi le lăsasem acolo. Îmi promisesem că se va întoarce curând şi ajunsesem să nu mai cred în existenţa ei. Dar azi, cum m-am ridicat din pat şi am deschis geamul, am văzut pe drumul cerului cum se apropie încet, spre mine. Am văzut şi câtă tristeţe aducea odată cu ea. Avea sufletul greu şi din când în când se auzeau suspinele vocii groase cum invadau liniştea de ieri a cerului. Eu, ca de obicei, am coborât pe aleea mărginită de frunziş şi m-am plimbat şi am aşteptat-o şi parcă nu mai venea. Oare uitase unde o aşteptam dintodeauna? Poate se rătăcise. O aşteptam de prea mult timp. Mă gândeam de acum să mă întorc.
Avea chipul ca de obicei scufundat în râuri de durere. Mergea greu şi îşi întindea mâna deasupra pământului. Plângea. Povestea despre iubirea ei, despre trăirea ei.  Nu îi păsa că toată lumea stătea cu capul sprijinit de geam şi o ascultau, sau poate unii, pierdeau şirul cuvintelor ei şi ajungeau să se gândească la propriile amintiri, la propriile greşeli. Ea spunea mereu "Să nu faceţi...", iar eu mereu îmi dădeam seama că făceam totul înainte să mă sfătuiască. Aşa îmi dădeam seama că sfaturile ei erau adevărate, sincere. Dar de ce aveam ghinionul să le primesc prea târziu? Îmi răspundea, printre sughiţurile plânsului "Aşa e viaţa...". Şi o credeam. Ea se închina la picioarele mele, lacrimile ei intrau sub tălpile mele, iar eu îi puneam palmele pe creştet, pe părul ud şi o imploram să nu mai plângă. Se ridica şi mă privea. Apoi, devenea şi mai tristă şi îmi spunea că am să sufăr. "De ce?"... Răspunsul ei era mai degrabă o nouă întrebare. "Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." Prima dată mi-a trecut prin minte ideea că ar putea să se refere la faptul că dăruiam o parte din timpul meu, ei. Dar nu,  ea sigur nu se putea referi la asta... pentru că ea mă vizita tot mai rar. Apoi, m-am gândit că poate vrea să spună că dăruiesc prea multă iubire cuiva, iar acea persoană nu merita. Dar nici asta nu era adevărat. Mereu îmi reproşasem singură că eram egoistă, că primeam lşi nu ofeream în schimb nici pe jumătate, chiar dacă mai apoi  sufeream şi chiar dacă mai apoi eram în stare să ofer de zece ori mai mult, doar să-mi îndrept greşeala. Da, aceasta era una din păcatele fatale pe care le făceam. Realizam mult prea târziu ce pierdeam. Şi totuşi... niciodată nu mi se dăduse ocazia să îndrept lucrurile. Aceasta era poate pedeapsa şi era foarte greu de suportat. Era ca şi cum inima mea fusese ţinută într-un loc sfânt, unde era iubită sincer şi era înconjurată doar de gânduri bune, iar apoi, fusese aruncată într-o carceră şi nimănui nu-i mai păsa de ea. Da, astea erau consecinţele greşelilor mele. Deci nici despre aceasta nu putea fi vorba... " Dăruieşti prea mult acolo unde n-ar trebui." ... mi-am dat brusc seama. Oare era vorba de sentimentele pe care le puneam pe nişte foi, în nişte versuri, iar uneori în rânduri? Da, putea fi vorba despre asta. La urma urmei, era adevărat. Dăruiam prea multe sentimente şi adevăruri unor foi, probabil necitite vreodată de nimeni, sau unor ochi căruia nu le păsa...
Ploaia a plecat apoi, lăsându-mă din nou în aşteptarea ei. Eram şi eu acolo, pe scările reci ale blocului şi lăsam părul ud să-m acopere faţa, când voi probabil fugeaţi să vă ascundeţi de şoaptele ei, de sfaturile ei, sau dimpotrivă, când priveaţi cum lacrimile ei se zdrobesc de  geamul gros, sau... poate nici măcar nu ştiaţi că ea venise să...
                          ...să ne spună că toamna a venit...  

Un comentariu:

  1. Imi place ce ai scris si cum ai personificat ploaia.Ai un blog foarte dragut.Felicitari!:)

    RăspundețiȘtergere