Search Box

joi, 27 august 2009

Plictiseală...









Râd de mine. Sar nervoasă pe salteaua groasă de pe pat, apoi mă învârt de vreo cinci ori prin hol, după care ajung prin sufragerie, unde trântesc câteva lucruri care îmi stau în drum, apoi o iau de la capăt. La un moment dat, brusc, mă opresc în mijlocul apartamentului şi încep să râd. Încerc să râd în aşa fel, încât să mă fac să râd şi mai tare, crezând că aşa voi uita măcar pentru o secundă de nervi. Cum am ajuns să iau rolul de "singură acasă"? Păi, să vedem... nu ştiu. Tot ce ştiu este că întodeauna avusesem o frică să rămân singură, bine-nţeles nu de frica nu ştiu cui boschetar sau, mă rog, ştiţi voi povestioarele acelea pe care le zic bunicile la copilaşi, despre hoţii care, dacă le dai drumul fără să te uiţi pe vizor, te bagă într-un sac, după care te duc pe nu ştiu ce coclauri....în fine, totuşi, n-am spus că nu se mai întâmplă. Iar râd. Deci, cum spuneam, nu de asta mi-a fost întodeauna frică, ci pentru că ştiu că mintea mea o ia razna când vede pereţii albi, mobilierul şi toate nimicurile astea... plus că delirez pe bune, când, cum vă povesteam mai înainte, alerg prin casă bezmetică, iar printre picioarele mele se înghesuie şi pisica, eventual mă mai şi împiedic de ea, mai şi dau un cap de canapea, sau mai sparg cine ştie ce suvenir preţios al tatălui meu, de pe nu ştiu unde, pentru care desigur că ar urma o admonestare aşa cum cică aş merita...V-am spus că o iau razna? Ah, asta v-am spus deja. Gândiţi-vă mai bine... lăsaţi, gândesc eu destul de rău acum ca să vă cer vouă să vă gândiţi şi pe deasupra şi "mai bine". Ce pretenţii am şi eu, nu-i aşa? Aşa-i. Eu pretind că sunt supărată pe cineva, problema e că nu am pe cine să fiu. Aş vrea să fiu supărată pe cineva, dar nu am pe cine. Nu mi-a făcut nimeni nimic şi mor aici că nu am pe cine să-mi descarc nervii. De aceea, m-am închis frumuşel în casă, singură, pentru a evita să înfing un pic din veninul ăsta furibund în cineva nevinovat. Ultima oară când am ieşit din casă, pe stările astea, vroiam să par calmă, să mă abţin din a mai fi irascibilă, din a mai spune ceva deranjant, doar pentru că nu eram în toane bune. Aha, bine... ar fi fost frumos pentru cei cu care m-am întâlnit. Când i-am văzut, în faţa mea se înfăţişa o ţintă mare, unde eram pregătită să arunc cu nişte replici nu chiar drăguţe. Apoi, parcă ceva din mine mă oprea şi gândul exorciza spre mine nişte cuvinte pline de înţelepciune, ca să-mi revin. Degeaba. Eu îmi spuneam "să merg cu calm, încet, să nu dau de bănuit", pe când mă trezeam cu genunchiul în gât de cât de calm şi încet mergeam. În fine, după asta, au urmat multe remuşcări, care m-au făcut să înşir cuvinte sincere, frumoase, celor cu pricina, pentru ca în final să mă ierte. Deci acum înţelegeţi de ce scriu, scriu, scriu... îmi descarc nervii pe blogul acesta nevinovat şi îl umplu de nişte cuvinte nefolositoare pentru voi, dar nici nu vă imaginaţi cât de utile pentru mine. Mda. Sunt bine. DELIREEZ.... sunt bine. De dimineaţă, m-am trezit şi m-am apucat să citesc. De la 10, oameni buni, până la 19 eu am citit. Da, eu. Dacă ar şti Naty, spre exemplu, care consider eu că mă cunoaşte cel mai bine, afirmaţia de dinainte, vă jur pe ce am mai sfânt că şi-ar face cruce şi m-ar întreba speriată dacă sunt bine, dacă am răcit, dacă mi-am rupt vreun picior, sau orice altceva de genu, care m-ar putea împiedica să alerg pe afară şi ea după mine "Diana, opreşte-te!".... .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu