Search Box

duminică, 23 august 2009

Pe străzile Veneţiei

         Când am ajuns la Veneţia eram certată cu mama. Ei, o ceartă nu prea ceartă, pentru că eu nu pot să fiu supărată pe ea mai mult de 5 minute. Era o ceartă ironică, dacă pot spune aşa, din cauza ochelarilor mei de soare prea mari, care o scoteau din sărite pentru că aveau nişte lentile prin care nu se vedea decât reflecţia celui din faţa ta. De fapt, i-am purtat intenţionat atunci, să o enervez pentru că nu prea mai stătea cu mine în ultimul timp... nici eu nu-i suportam.  Şi de fiecare dată când o întrebam "De ce te uiţi aşa la mine?", îmi răspundea sec, amuzată "Nu vorbesc cu oglinzi." În fine, am intrat prea mult în detalii. Deci, cum spuneam, când am ajuns la Veneţia, din cauză că mă ciondăneam cu mama, n-am reuşit să-mi dau seama în ce loc extraordinar mă aflam.

Este normal că ceea ce am observat prima oară, erau canalele acelea cu apă care se întindeau în toate părţile, printre toate străduţele şi construcţiile acelea fascinante, vechi, care te făceai să te simţi ca şi cum ai trăi în trecut. Uneori, vedeai pe marginea trotuarelor, turişti obosiţi, care îşi răcoreau picioarele în apă. Îmi plăcea la nebunie să privesc de pe podurile micuţe, bărcuţele care veneau spre mine, după care se pierdeau pe sub piatra tare, pe care stăteam. Mă simţeam ca într-o poveste, când o fată foarte tristă, plecase undeva departe, într-un loc necunoscut, unde nimeni nu o putea recunoaşte. În niciun caz nu mă simţeam nu ştiu ce călător entuziasmat. Îmi plăceau străzile înguste, aproape drepte, pe care se puteau observa noaptea, foarte uşor, umbrele hotelurilor, care erau foarte înghesuite, dar foarte elegante şi foarte drăguţe.  La fiecare pas, găseai astfel de străduţe. Mie, la fiecare, îmi venea să fug printre pereţii reci, să văd ce e la capătul lor, ce e dincolo de ele, unde duc, chiar dacă erau întunecate şi pustii. Nu mă speriau, dimpotrivă: vroiam cu adevărat să bântui toată noaptea prin Veneţia, să nu-mi scape niciun detaliu, să văd ce e scris pe pereteţi, unde se joacă copii, cât de nebuni sunt boschetarii de prin locurile alea. Bine, asta nu aş fi vrut cu adevărat să aflu. Eram supărată pentru că de fiecare dată când strigam după tata, ştiindu-l mai "aventurier" şi mai curios, de fiecare dată (asta fiind din 5 în 5 minute) când îi spuneam "Hai să vedem ce-i acolo!", se prefăcea surd, ori chiar nu mă auzea. Şi de fiecare dată înjuram în gând simplul fapt că nu sunt acolo singură, că nu pot să fac ce vreau.  Şi la cumpărături mi-a plăcut. De fapt, mereu găseai câte un magazin plin de originalitate, unde bine-nţeles că toţi intram fascinaţi.

De exemplu, am găsit o încăpere foarte drăguţă, unde tot ce puteai vedea erau tablouri... nişte tablouri care, se putea observa că erau pictate cu multă atenţie la orice detaliu şi m-am gândit foarte insistent că autorul era desigur o fire foarte sensibilă, pentru că puteam să citesc sensibilitatea pe care  o exprima în gingăşia unei balerine în culori. Apoi, am ajuns la " esenţa" acelui loc: măştile. Erau toate formele şi toate culorile şi fiecare era deosebită. Erau şi umbreluţe elegante, erau costume de închiriat şi de cumpărat. În locul acela balurile  se frecventează, iar locuitorii sunt foarte interesaţi  să aibă o mască, un costum, ceea ce mi se pare firesc. La noi nici Halloween-ul nu se ţine, dar mă rog... eram geloasă într-un fel. Şi am pozat (pentru că eu sunt mai nesimţită) o rochie superbă neagră, pe care scria foarte mare şi clar "NO FOTO". Eh... Ioana era foarte amuzată de o marionetă în miniatură, gen Pinocchio.  Ca şi magazinul cu tablourile, am mai intrat într-un loc care mi-a plăcut, unde vânzătorul, îmbrăcat în alb, semăna ca omul acela intelectual, aşezat la o măsuţă de lemn din spatele camerei, citind. Am reuşit să-i fac o poză când eram în spatele lui. Peste tot erau diferite statuiete, nu ştiu exact din ce erau construite, dar erau de toate mărimile şi de toate felurile. Mie mi-au fugit ochii pe una care înfăţişa o îmbrăţişare strânsă dintre două persoane şi cred că şi un  sărut, pentru că m-am uitat cu insistenţă şi foarte mult timp de ajunsesem să vorbesc singură... "Băi, le stric intimitatea... Ei, ce naiba, doar nu sunt reale." Şi culoarea aceea mă făcea să mă gândesc la reclama aceea de la nu ştiu ce apă minerală naturală, când se întâlneau prin aer un băiat şi o fată, cu fiinţele din apă.

Am mai văzut pe străzile din Veneţia doi copii. Erau adorabili. Mi se păreau că se iubesc, cât de frumos se priveau.

Apoi au început să se alerge şi m-am răzgândit: sigur erau fraţi. Am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri o bărcuţă. Am văzut-o pe un raft lângă alte ciudăţenii. Erau şi colorate, dar parcă îmi plăcea şi mi se părea mult mai frumoasă cea maronie, grea, sub care plutea o părticică de apă, cât să încapă cu litere aurii, de tipar "VENEZIA". În ea era desigur o fată şi un băiat. Fata ţinea un buchet de flori, iar cârmaciul (dacă aşa se cheamă şi cel care conduce bărcuţe) avea o pălăriuţă drăguţă, specifică acelor locuri, din păcate îi lipsea o părticică mică din pălăriuţa lui drăguţă, însă îmi plăcea prea mult ca să renunţ la ea din atâta lucru. De fapt, nici nu mă gândeam să o păstrez. O cumpărasem pentru altcineva şi încă mă gândesc dacă să i-o dau. Nu ştiu. Am să văd. 

Pe jos, într-un colţ am găsit desigur şi ceva de care să-mi fie greaţă şi mirosul acela, fumul acela, bleax. Ne-a prins şi miezul nopţii umblând bezmetici. De obicei, noaptea, obişnuiam să mă uit la stele şi să plâng, pentru că asta era ca un fel de alinare a mea, o descărcare zilnică, care nu avea mereu motiv, dar mă liniştea. Mă gândeam că, plimbându-mă printr-un loc atât de minunat, va fi o noapte în care n-am săsimt nicio picătură fierbinte pe obraz.

Dar n-a fost aşa. Am ajuns în piaţa San Marco târziu. Când am intrat prin toată mulţimea aceea, mi s-a părut că îmi tremură picioarele, apoi pupilele ochilor. Eram încântată de spaţiul acela imens şi de atâtea lumini ca şi lumânările din camera mea, pe care le aprindeam noaptea doar ca să le privesc. Acum erau de o mie de ori mai multe. Pe margine erau restaurante. Cântau lăutarii la vioară nişte melodii mult prea triste, pline de sentimente. Şi înconjurată de toate astea... am început să plâng. Mergeam în spate şi priveam în urmă, pentru că dacă m-ar fi văzut cineva "bocind" m-ar fi întrebat de ce plâng, ceea ce mă scoate din sărite, nu suport.

Oricum ne-am oprit mai târziu pe un pod, să privim ca toată lumea întinderea mare de apă şi am observat că şi ei erau într-un fel "afectaţi". Era o frumuseţe stranie acolo. M-am întors. În spatele nostru, pe cealaltă parte a podului de piatră, la fel: oameni privind nemişcaţi în depărtare.

Ne-am întors cu un vaporaş, unde m-a înduioşat o fetiţă care mă privea atât de atentă şi avea ochii aceea negri negri negri pe care eu i-am adorat dintodeauna. Dar plângea. Nu ştiu de ce plângea. Pe străzile care duceau spre hotelul "DOLUMITI", atingeam la fiecare pas peretele rece, cu palma, de parcă aş fi putut să simt ceva deosebit. Nimic. doar piatră.  Şi am rămas ca un copil mic, gândindu-mă:  "Când o să fiu mare, o să mă întorc în Veneţia." 
[Roma nu mi-a plăcut şi punct.]-asta ca să închei:)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu