Search Box

vineri, 28 august 2009

P.S mi-a mai picat o fisă

          E 23:29. Aseară am postat la 22:29 nişte pălăvrăgeli din astea. Am eu ceva cu şi 29? Whatever... Ia staţi... la mine sunt on 59 de "copii". Deci e ceva cu 9 la sfârşit... Hmm, m-am născut pe 09... Ah, staţi, acum sunt 60. Mda. Nu e nimic. Sau poate... E prea târziu. Gândesc anapoda. 
Am citit Paler zilele astea şi m-am gândit într-una la un fragment din "Viaţa pe un peron" care efectiv nu m-a lăsat să mă desprind cu gândul de la el. Vreţi să-l citiţi? Faceţi cum vreţi, eu vi-l las la dispoziţie.

"Cam în vremea aceea m-a părăsit şi ultima dintre femeile cu care am avut legături, după ce înfruntase cu stoicism zîmbetele altora şi ciudăţeniile mele. Mai bine zis am îndepărtat-o, aşa cum se întîmplase şi cu celelalte femei pe care le-am iubit. Firea mea era de vină. Vroiam să-mi studiez singurătatea, să o disec, să o pun sub lupă. Ca pe o algă. Sau ca pe un microb. Apoi, simţeam nevoia să fiu ca toţi oamenii. Atunci iubeam cu disperare şi cu recunoştinţă. Numai că, lungit lîngă femeia pe care o iubeam, aveam deodată iarăşi nostalgia să mă uit prin lupă. Asta nu înţelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, cînd eu nu le ceream decît să mă ajute s-o îndur. Îmi spuneau: "Nu ştii ce vrei". Dar, în realitate, ele nu înţelegeau ce vroiam eu. Dacă atunci cînd ardeam de nerăbdare să mă întorc la masa mea de disecţie, una dintre ele încerca să mă reţină, socotind nevoia mea de singurătate o ofensă şi o dovadă că n-o iubeam de ajuns, deveneam irascibil şi furibund. Îmi arătam colţii, căci n-aveam nici răbdarea, nici tactul de a obţine ceea ce doream fără să jignesc. Politeţea n-a fost niciodată punctul meu forte. Cu atît mai puţin îmi era accesibilă în clipele cînd nu doream decît să fiu lăsat singur şi, în schimb, mi se cerea să spun vorbe tandre. Amanţii cei mai comozi sînt, probabil, cei care rostesc fraze de-a gata, dar eu nu m-am priceput în nici o privinţă să fiu comod. Impulsurile mele au fost totdeauna mai puternice decît mine. Mă transformau în jucăria lor. Ce mai conta că, pe deasupra, eram şi ingrat cînd încăpăţînarea mea sumbră mă împingea să pierd totul? Nu eram în stare să spun nici unul dintre acele nimicuri de rutină care plac atît de mult femeilor şi pe care orice adolescent le cunoaşte. Mi se părea că aş maimuţări dragostea. Şi pe urmă am regretat mereu prea tîrziu. În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărţit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aş fi căzut în genunchi. Sau, cine ştie? Poate, dimpotrivă, aş fi luat-o de la capăt. Căci aveam oroare de scuze şi de iertare. Preferam să se creadă despre mine lucruri neadevărate decît să mă explic ori să mă apăr. Asta a dus, dealtfel, şi la ruptura cu femeia de care v-am vorbit."

După ce am citit fragmentul ăsta, m-am gândit. Omul ăsta a suportat o viaţă întreagă singurătatea? Să zicem că înţeleg firile încurcate, dar nu în totalitate. Vreau să zic, el chiar îşi zicea singur, se numea singur un simplu "singuratic". Dar de ce? Bine, e normal să te prindă nişte momente de slăbiciune, să vrei să fii singur. Dar o viaţă să fii singur? O viaţă s-a ferit el de iubire pentru că spunea că nu este înţeles şi i se zicea prea des "nici nu ştii ce vrei"? Când a scris cartea "Viaţa pe un peron" a rămas el oare singur atâta timp, cu presupusa Eleonora, a scris el toate rândurile alea în gara aceea ciudată, "tăcută" cum îi spunea el? Singur, singur, dar... cât de singur? Oare nu-şi dorea niciodată în ciuda a ceea ce spunea în cartea aceasta, să aibă pe cineva alături? Poate nu... Important e că a iubit. Important e că ştie cum e. Am vrut să ştiu dacă, după trei luni, mai sunt în stare să interpretez, sau măcar să scot nişte idei, dintr-un text. Nu sunt total varză, deci sunt încă ok. 23:51. Atât e acum.

Apropo de iubire. Hai să vorbim un pic şi despre asta, că tot ne dă la toţi bătăi de cap. Mă întreb dacă fetele alea sau, sunt cazuri şi de băieţi, chiar nu îşi găsesc şi ei pe cineva la care să ţină cu adevărat. Acum mă refer la cei care îşi schimbă aşa zisul suflet pereche de pe o zi pe alta. Staţi o clipă, dar unde vă credeţi? Pe tărâmul "Încearcă-i pe rând"? Mai opriţi-vă, mai uitaţi-vă şi la alte detalii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Ay,ai,ay... e 00:00, mă iubeşte!!!... bine-nţeles voi niciodată nu veţi simţi ticul acela de a tresări, când... E 00:01. Mă doreşte!!! ... Off, înţelegeţi? Viaţa voastră e prea seacă aşa, cum o trăiţi voi, sau cum ar spune alţii... e naşpa, aiurea, cam nasol. Deci, orientaţi-vă!

Acum să vă povestesc ce prostie imensă am făcut eu vara asta. Bine-nţeles, nu-mi trecuse nicio iubire. Era tot acolo. Se înţepenise şi nu mai vroia să iasă. Problema a fost că eu nu ştiam. Adică reuşisem să mă păcălesc că e finalul, că am spus şi eu STOP FEELINGS... e, pe dracu:). Nu spusesem nimic. Doar aşa un pic, în gând. Deci, ce am făcut? Mi-am căutat frumuşel un prieten. Şi ştiţi ce? L-am găsit. Era perfect. Era înalt, cu un an mai mare, cu gropiţe în obraji şi cu o obsesie din aia "nu putem să ne întâlnim încă, pentru că arăt ca naiba acum". Era foarte simpatic tipul. Venise într-o noape, la balconul meu, cu nişte prieteni. Şi ţine-o cu "Julieta" şi cu "Romeo", până se trezesc vecinii. A fost frumos. Mă suna în fiecare jumătate de oră, pe motiv că vroia să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubeşte. Îl credeam. Problema era că pe mine nu mă credeam. Începusem să mă îngrijorez. Devenise prea... sufocant, aş putea spune. Dar nu era vina lui, pentru că dacă într-adevăr ţineam la el, mi s-ar fi părut foarte drăguţ gestul...gesturile. Vroia să mă vadă foarte des. Până când, mi-am dat seama că mi-o făcusem cu mâna mea. Tremuram când m-am hotărât să-i spun cum stă treaba cu inima mea. A acceptat cu greu situaţia. Dar m-a iertat. Şi nu-mi poartă pică. Şi îmi e prieten. Şi l-am nimerit foarte bine, faţă de unul care ar fi ăutut spune... altceva, în locul lui. Mda. Şi după asta, m-am hotărât. Nu mai încerc eu să-mi controlez inima. O las să simtă şi să sufere cât vrea şi pentru cine vrea. Deci, sfatul meu, nu încercaţi, când nu sunteţi siguri că aţi uitat de altul sau alta, să vă luaţi cu altul sau alta. Pentru că o să sufere şi nu numai cel care a fost un fel de joc al vostru neintenţionat, ci şi voi. Staţi calmi, lăsaţi inima, că îi trece ei cândva, sau nu:)

2 comentarii:

  1. Ce bine ar fi daca nu ar exista suferinta, poate nu am mai aprecia adevaratul "bine"..dar macar nu ne-am mai chinui

    RăspundețiȘtergere
  2. ai mai dreptate in postul asta:D l-am citit pe tot. sunt mandra de mine

    RăspundețiȘtergere