Search Box

vineri, 28 august 2009

Să vă mai ţin de vorbă...

Să ştiţi că n-am pierdut o altă zi degeaba. Nu, nici nu mă gândeam. Am făcut ceva foarte folositor. De azi ştiu că mi-au căzut trei steluţe argintii de pe tavan, unde îmi dispăruse gorila aceea oribilă, neagră, de pluş, unde am ascuns caietele de matematică din clasele mici şi mi-am găsit şi jurnalul din clasa a2a. Credeţi-mă că am râs vreo oră de câte prostii puteam să am în cap şi ce exprimare incultă posedam.

Am pierdut fâţâindu-mă de colo până colo câteva minute. Mă uitam la ceas şi speram să văd cel puţin ora 18:00, când de fapt acul acela împuţit îmi arăta răutăcios doar 14:42. Şi fugeam şi mă trânteam cu capul în... off, staţi un pic, nu vreau să fac şi eu ca tăntălăii aceia care trântesc cuvintele fără să ştie dacă sunt corecte sau nu. Aşteptaţi un pic, să mă duc să deschid DOOM-ul să văd dacă se scrie "cearceaf" sau "cearşaf", eu am uitat, aiurita de mine... două secunde, răbdaţi. Ah, e bine oricum. Deci... unde rămăsesem? A, da! ...Şi fugeam şi mă trânteam cu capul în cearşafurile albastre, de obicei acestea erau roşii, dar acum le-am schimbat că aşa am avut eu chef, după care strigam cu disperare "mooooooor". La un moment dat, m-am ridicat şi am intrat în baie. Am rămas în faţa oglinzii şi mişcam capul de pe un umăr pe altul, apoi m-am oprit fixându-mă singură cu privirea. Cu o grimaşă reuşeam să mă păcălesc singură că sunt bine, deşi, înăuntrul meu turbam de-a dreptul. M-am întins în pat oftând, privind în extaz la tavanul imaculat. Începea să se învârtă albul acela în faţa ochilor mei. Şi fără să-mi dau seama, ajunsesem să mă înec în somn. Se făcea că era iarnă. Noi, toţi elevii, nu ştiu cum, urma să ne mutăm undeva prin New York, să continuăm aşa zisele studii acolo. Eu eram fericită, cu valiza gata făcută. Toţi eram entuziasmaţi. Stăteam într-un cerc mare şi împărtăşeam păreri şi nerăbdarea de a ajunge în noul cămin, din bine cunoscutul oraş. Eram îmbrăcaţi exagerat de gros, cu căciuli de blană, paltoane groase şi ghete de ziceai că plecăm pe Everest. Era atmosfera aceea pe care eu o iubisem dintodeauna, un fel de pornire spre o aventură, un fel de un nou început, un fel de a ieşi din banalitatea Piatra Neamţului şi din responsabilitatea de "fiică cuminte". Nu o să dau nume cine se înfăţişa cel mai adeseam, plimbându-se prin aeroport cu vreo cinci genţi grele, azurii şi strigând într-una "Când plecăm?". Erau acolo toţi diriginţii, foarte agitaţi şi foarte preocupaţi mereu de numărul "copilaşilor". Profesorul de geografie era şi el pe acolo şi se luase la ceartă cu unul din colegii aceia afurisiţi, de fapt, de ce să nu recunosc, un adevărat fanfaron, care nu accepta să i se spună "mucos". Rămăsese mut după replicile primite, însă. Din mulţimea aceea nu cred că lipsea cineva. Apăreau toţi, absolut toţi. Băgasem mâna rece în buzunar şi realizasem că uitasem ceva minuscul, însă foarte important. Lipsa lui mă întrista. Nu îmi amintesc exact ce. Dar ţin minte starea aceea, şocul şi nerevenirea mea. Apoi, parcă era un episod nou al visului. Ştiţi cum e în vise. Într-un moment eşti pe câmp, la bunica, iar într-o secundă ajungi la Polul Nord. E, uite aşa, eram eu acum acasă, cu aceeaşi vestimentaţie, căutând acel lucru care nu-mi dădea pace. A durat doar o fracţiune de secundă ca uşa camerei mele să fie izbiă de perete puternic şi acolo, în tocul uşii, să-şi facă apariţia tata. Şi m-am trezit. M-am uitat înspre uşă. Era larg deschisă, lăsând aerul condiţionat să pătrundă înăuntru. Nu ştiu cum să vă spun, dar camera mea este aşezată parcă pe razele soarelui. Dacă las închisă, vara, uşa camerei mele, se face cuptor. De aceea dorm eu mereu cu geamul larg deschis, chiar dacă tremur înainte să adorm cu gândul că s-ar putea încâlci prin părul meu nu ştiu ce liliac. Urăsc liliecii. Liliecii, animalele. Pentru că liliacul floarea, e preferata mea. Ciudat, nu? Nu aş suporta să fiu nevoită să mă tund din cauză că o ţipătoare din aia şi-ar băga nasul printre firele mele. Doamne, de fiecare dată când vine vorba de subiectul ăsta, mă gândesc la Britney Spears cheală sau la Pink periuţă. Yaah. Nu-mi imaginez cum... sună la uşă, cred că e mama... pauză, revin. Măi, măi...cum ştie mama să mă îndulcească la fix. A intrat pe uşă cu prăjituri în mână. Din alea bune cu caramel. Şi cu ciocolată a adus şi cu fructe şi de toate. Aşa îmi place mie să vă fac în ciudă . Pentru că voi v-aţi plimbat toată ziua pe afară şi eu auzeam de la etajul 2 ţipetele acelea interminabile ale copiilor din faţa blocului, presupun că şi eu am dreptul să vă fac în ciudă, nu? Aşa ziceam şi eu. 
Ştiţi ce este cel mai frumos când scrii? Nu te poţi opri. A-ţi scrie gândurile este cel mai eficient mod de a pierde timpul fără să-ţi dai seama şi în acelaşi timp, de a te descărca. Da, nu mint, vorbesc serios. Încercaţi măcar. Dar nu ştiu dacă voi gândiţi la fel ca mine, atâtea nimicuri, nefolositoare. Eu, să ştiţi că în fiecare 5 minute gândesc tot ce aţi citit voi până acum. Bine, nu aceleaşi lucruri, dar la fel de mult. Îmi ia însă mai mult să sciu şi e posibil ca unele frânturi din gânduri să le mai scap aici, printre rânduri. Ştiţi că-mi plac roşiile? Nu ştiu de ce spun asta. Dar întodeauna mi s-a părut că roşiile şi castraveţii sunt două legume perfect antonime. Probabil pentru că eu urăsc atât de mult verzăciunile alea. Mi se par amare, oribile, greţoase. Să vă mai spun ce este frumos când scrii. Nimeni nu ştie dacă spui numai adevărul sau şi minciuni. Spre exemplu poţi să spun că m-am întâlnit cu o prietenă care avea nu ştiu ce bluză frumoasă, albastră. Dar e posibil ca fata aceea să fi avut o bluză oribilă, de culoare galbenă. Şi să vă spun vouă altfel, doar pentru că mie îmi place albastrul mai mult ca galbenul. Nu staţi, de fapt îmi place mai mult galbenul decât albastrul, deci vedeţi? Pot să vă mint şi fără să-mi dau seama. E chiar posibil să vă mint chiar şi când vă spun că m-am întâlnit cu o fată. Şi chiar vă mint. Adică, alooo! Sunt închisă în casă, aţi uitat? Cum să mă întâlnesc cu o fată? Unde? Pe bulevardul pervazului...? V-am prins. Ştiam eu că pălăvrăgesc degeaba aici. Nici nu mă ascultaţi, adică nici nu citiţi cu atenţie. Nu mă interesează. Mie îmi place să pălăvrăgesc. Auziţi, aveţi idee cum e să staţi în casă şi să intraţi pe messenger şi să vedeţi online doar vreo 9.... nu ştiu cum să le spun... copii? mda... doar vreo nouă copii care probabil rup scaunele în faţa calculatorului, fâţâindu-se să dea un head shot în jocul ăla stupid Counter Strike? Am jucat şi eu Counter Strike. Mi-a plăcut. Dar după aceea mi-am dat şi eu seama. Frate, de la 10 dimineaţa până la 9 seara eu am făcut asta? Chiar eu? Mi-am pierdut vremea eu aşa? Da, ce pot să zic. Eram fascinată. În 2 zile mi-a trecut. Ziceam de 9 copii online. Hai să zicem că 7 din ei făceau asta. Restul, nişte rataţi din ăştia care mă întrebau din două în două minute din ce oraş sunt, câţi ani am, dacă am poze. Ştiţi voi, specimene din astea. Şi apoi, un răspuns din ăla sec, când îl întrebi de unde naiba are id-ul tău. "Schimb de liste." Ete fleoşc, ce schimb de dosuri de palme l-aş învăţa... Extraordinar schimb de liste. Şi îşi mai pun şi avatarele alea penibile, crăcănaţi pe un atv cu ochelari de soare cât fundul borcanului, şi eventual şi la bustul gol. Mie, sincer, mi se face greaţă. Aşa, deci azi am scăpat şi de nişte din ăştia. Lista mea de la ignore a devenit destul de consistentă. Dacă ar intra cineva pe id-ul meu şi-ar face cruce, cedepozit poate să fie. Niciodată nu mă preocupă cine mi-a dat add. Rareori. Numai mă trezesc în câte o zi că mă salută câte unu, naiba ştie de unde a mai scos şi ăsta ciufu. Nici măcar grupuri nu mai am. De ce să mă complic? Eu am un singur grup şi se numeşte "La grămadă". Păi de ce să mă mai complic? Lasă, bre, că e bine şi aşa. Aaa, apropo de bre. Mi-am amintit de Etnic. Fetele alea trei care cântau muzică etno. Le adoram cu "vino bade-n deal la vie"... şi cu "doi ochi negri" şi "nu-i bai" vaaai muream de dragul lor. Auziţi, dar ştiţi ce? M-am săturat să vă tot scriu şi voi să tăceţi mâlc. Gata, dar ce, eu sunt aici la cheremu vostru? Ia, nu fişi nesimţiţi. Haide, ridicaţi-vă uşor de pe scaun, dezmorţiţi-vă şi duceţi-vă să vă uitaţi la un film, sau eventual să jucaţi un Counter, sau Fifa, sau Sims, sau mai ştiu eu ce... Poate mai vorbim şi mâine, dacă delirez. "Ooops, eroare!" A, şi nu uitaţi, mai bine faci haz de necaz!;)

3 comentarii:

  1. ete fleosc:))
    mie imi place sa iti citesc postarile. Chiar interesant.

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc, deci nu scriu degeaba...:))

    RăspundețiȘtergere
  3. Diana, draga mea, ţi-ai făcut o fană, băi deci mor după blogu' tău, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre tine :*:*

    RăspundețiȘtergere