Search Box

marți, 29 septembrie 2009

O mică pauză

          Hei, tocmai am văzut comentariul tău, Imelda. Păi... nu prea mai sunt în stare să mai scriu ceva în ultima vreme, pentru că am nişte probleme de sănătate şi nici nu-mi permit să stau prea mult cu ochii în calculator, nici în televizor... nu merg nici la şcoală, deci sper că-mi înţelegi motivele. Îmi pare rău, voi reveni în forţă mai târziu. Îţi mulţumesc că-mi urmăreşti blogul. 

vineri, 18 septembrie 2009

Scrisoare de dor. Scrisoare disperată.

           Ai venit? Eu am fost aici în tot acest timp. Te-am aşteptat în fiecare seară, pe banca noastră din piatră. Ţi-am făcut pe plac şi ţi-am aşezat pe ea chiar şi ultima iarbă din sfârşitul acesta de vară. Am vrut să te bucuri de mirosul pe care îl iubeşti, al ierbii şi nici nu m-am mai dat cu parfumul meu "greţos", cum îi spuneai tu. Ştii de ce? De dragul tău. Numai şi numai de dragul tău. Mai ştii când îmi spuneai cât iubeşti să te ascunzi aici, cu mine, sub pletele până la pământ ale sălciei noastre? De fapt, de asta îţi şi plăcea să stai pe banca asta tare, petru că, lângă trunchiul bătrân si sub crengile ei, nimeni nu o vedea. Nimeni nu ne vedea, deci. Priveai ore în şir cu capul pe braţele mele, la iazul cu nuferi din faţa noastră. Şi începeai să-mi povesteşti despre ai tăi, despre suferinţele şi bucuriile tale. Îţi aminteşti cum rădeam împreună, cum îţi şopteam să te linişteşti când sufereai şi în câteva minute totul devenea doar o amintire urâtă?  Eu mai ştiu. Mai ştiu şi că te-am aşteptat trei ani la rând să te întorci. Într-o zi, pur şi simplu, n-ai mai apărut. Am crezut că vei veni a doua zi. Dar nu, n-ai venit nici a doua zi, nici a treia zi, nici măcar după un an. Abea acum, când s-au împlinit trei ani şi sapte zile, te-ai întors. Mărturisesc: nu credeam că ai să vii. M-ai surprins. Eu nu te mai aşteptam, recunosc. Stăteam pe vechea bancă din piatră, doar pentru că îmi amintea de tine. Acum eşti în faţa mea. Arăţi groaznic. Nu mai eşti tu, sau poate te confund. Nu îmi spui nimic. Te uiţi la mine doar. Mă ridic, dând să plec, crezând că locul nostru de demult, a devenit şi locul altora. Dar nu. Tu întrebi cu o oarecare teamă: "Diana?", Repet: arăţi groaznic... şi acum ştiu sigur că eşti tu. Ce naiba cauţi cu ţigara în gură? Nu vezi că dinţii tăi, care erau odată albi, pentru că îi spălai obsesiv cu apă cu lămâie, au devenit galbeni, îmbâcsiţi cu mirosul ăsta greţos? Eu am renunţat de dragul tău la parfum, renunţă şi tu, măcar acum, cinci minute, cât vei sta cu mine, la ţigara aia nenorocită. Vrei? Nu vrei? Şi de ce ai unghiile negre? De ce tuşeşti într-una? Cumva te-ai şi drogat? Spune-mi de ce mergi atât de strâmb şi de ce genele tale sunt rupte, lipsite de gingăşia de altădată? De ce ai ochii roşii şi faţa umflată, bociă? De ce taci? De ce îmi priveşti isteriile şi lacrimile reci, dar totuşi pline de griji din cauza ta, fără să spui nimic, fără să te revolţi? De ce? Te rog, spune-mi de ce ai sânge în palme, spune-mi odată, pentru că sunt îngrozită!

...Au trecut 15 minute de când stai lângă mine cu capul aplecat, pe iarba uscată de septembrie, speriindu-mă cu tăcerea ta. Nu mai spun nici eu nimic. Ce să mai spun? Ce să te mai întreb dacă nu mi-ai răspuns la nicio întrebare? Ţi-am auzit vocea, care acum nu mai este la fel de dulce, ci mult mai răguşită şi rece, doar atunci când m-ai întrebat dacă sunt eu "Diana?"...M-am liniştit, dar tăcerea ta, mă face să te simt mult mai departe de mine. Îndrăznesc să-ţi smulg ţigara, sau ce a mai rămas din ea, din mână şi s-o arunc. Mă aşez în genunchi în faţa ta şi te privesc o clipă. Într-o parte, la ureche, părul ţi-e ars, în rest e zburlit. Am mai observat în grabă, câteva şuviţe roşcate, de care nu ştiam nimic. Sunt singurul lucru pe care îl observ nou la tine şi chiar îmi place. Te-ai schimbat. Te-ai maturizat şi... ce-i drept, ai cam şi turbat! Iar plâng pentru tăcerea ta şi pentru felul în care te văd după atâta vreme. Îmi aşez fruntea pe genunchii tăi şi plâng în linişte. Tu nu scoţi niciun cuvânt. Parcă eşti cu totul şi cu totul din piatră. De ce oare nu-mi spui nimic? De ce nu vorbeşti cu mine? Mă simt ca o nebună care vorbeşte cu ... nimeni. Începi să plângi şi tu. Începe să ţi se dezgheţe inima şi acum parcă te simt mai aproape. Îţi cuprind faţa răvăşită între palme şi îţi şterg lacimile care s-au amestecat cu sângele închegat de pe obraji. Încep să ţi se mişte buzele. Vorbeşti. "Eşti dezgustată de mine, nu-i aşa?" Eu te îmbrăţişez. Îmi povesteşti despre cei mai oribili ani din viaţa ta. Despre ţigări, alcool, droguri şi cel mai important despre cel care te-a adus la toate astea. Despre cum te-ai îndrăgostit de el şi cum ai plecat în lumea lui, uitând de mine, în mai puţin de o zi. Scoate-ţi te rog de la gât toate lanţurile acelea grele. Nu sunt pentru tine. Tu purtai fluturaşi în părul tău negru şi nu aveai părul ars. În timp ce vorbeşti despre el, eu îţi şterg palmele şi faţa de sânge. Totul va fi bine. Nu numai că vei scăpa de rănile de pe faţă, dar vei scăpa şi de cele din inima ta. Îl vei uita. El măcar te iubea? Tu zici că da, eu... nu mai zic nimic. Spui că a trebuit să se mute... Mulţumesc în gând că s-a întâmplat asta. Adormi într-un final, ascunsă între braţele sălciei, în parfumul ierbii, iar eu am plecat să-ţi culeg un nufăr şi să-ţi fac o ciocolată caldă. Sufletul tău trebuie să se vindece, surioară, iar acesta este locul tău, oaza ta de linişte. Totul va fi bine. Totul a trecut. Coşmar sau vis... a trecut. Mâine dimineaţă trebuie să mergem împreună să-ţi schimbi hainele rupte, negre. Mulţumesc că te-ai întors. Te-am aşteptat. Ai venit... pe baca de piatră, ascunsă sub pletele sălciei, din faţa iazului cu nuferi...


duminică, 13 septembrie 2009

Nodul cravatei


          Septembrie... în sfârşit septembrie. De 3 luni n-am mai pronunţat cuvântul "şcoală". Eu cu Diana, ţin minte şi acum, la sfârşitul ultimei zile, prin iunie, ne gândeam deja cu ce să ne îmbrăcăm în prima zi de şcoală, când va veni septembrie... adică acum. Spuneam că o să ne luăm nu ştiu ce bluziţe cu nu ştiu câte culori, pantofi cu tocuri de 10 cm, brăţări strălucitoare, tot felul de clămiţe prin păr, sclipici şi multe "chestii" din astea. Acum câteva zile o sun ca să aud exact la ce mă gândeam şi eu: "Hai să nu-l supărăm din prima zi pe ****, hai să ne luăm cămăşi şi sacou şi să fim decente. Hai, îmbracă-te normal...". Într-un fel m-am simţit uşurată că nu trebuia să mă mai trezesc ca de obicei, pentru prima zi de şcoală, la 6 dimineaţa doar ca să îmi pun în aplicare toate fiţele. Pentru că, de fapt, cam astea sunt, fiţele oricărei fete, care, uneori, chiar nu trebuie să lipsească. Acum, mă simt plictisită, stoarsă de orice chef de aceste "necesităţi". "Şi treci şi sună la Smărăndiţa să vină cu tine la mall să cumpăraţi cămăşi. Şi am mers ca nebunele şi culegeam de pe orice colţ tot felul de haine: geci, căciuli, bluze, vestuţe, dar ştiţi ce? Numai cămăşi nu probam. Ne luam câte un teanc de haine să le probăm şi în timp ce mergeam spre cabină, magazinul fiind destul de spaţios, ne opream ca două copchile la fiecare oglindă să ne holbăm... la noi. Nu, nu suntem narcisiste. Pur şi simplu râdeam de cât de aiurite eram. Râdeau prin spatele nostru şi nişte băieţi. Acum nu ştiu dacă râdeau de prostiile noastre sau râdeau cu simpatie. Asta nu pot să vă spun. Şi treci acasă, într-un final. Acasă... m-a apucat o depresie insuportabilă. Numai când luam din dulap cravata neagră, apoi cea roşie, apoi alta verde, una galbenă, mă apucam şi oftam şi parcă nu-mi venea să cred că iar a venit şcoala. Cred că mai bine zis nu-mi venea să cred că trec într-a8a. N-am simţit nimic în anii ăştia. Parcă nu crescusem deloc. Mă simţeam la fel ca în clasa a5a. Îmi părea rău... că timpul trece aşa şi mai ales că peste câteva zile mă vedeam din nou pe coridoarele şcolii, mirosind esenţa aia, care numai în şcoală bântuie. Mă simţeam ciudat. Mereu eram veselă în prima zi de şcoală, mereu aşteptam cu nerăbdare să înceapă. Acum de ce nu mai simţeam nicio tragere de inimă să mă trezesc şi să merg pe acelaşi drum? Poate că acum nu mai aveam pe cineva numai al meu, pentru care veneam, doar ca să-l văd. Acum nu mai aveam de ce să ies din clasă, în pauze. Acum... eram o simplă elevă, cu nicio preocupaţie "suplimentară", dacă pot să zic aşa. Veneam la şcoală pentru acelaşi motiv pentru care veneau toţi: învăţarea până la înnebunire. Acum nu mă mai simţeam specială. Eram seacă. Nu mai îmi bătea inima când mă gândeam că o să intru pe coridorul etajului 2 şi îmi dădusem seama care era motivul. Motivul pentru care eram atât de nerăbdătoare să revin în banca veche, nu era într-adevăr şcoala, era numai el. El mă făcuse până atunci să fiu aşa. Adică nu el, ci faptul că îl vedeam. Acum... nu îmi era nici dor să-l văd, nici să-l aud, nici nimic. Îmi aminteam cum, o zi de şcoală fără ca el să calce pe acolo, era îngrozitoare. Acum, eram sigură că nici nu i-aş simţi lipsa. Pur şi simplu inima mea se săturase, ori nu mai vroia să-l iubească. Stăteam aşa, cu cravatele în mână şi mă gândeam ce an oribil o să am. Eu ştiu foarte bine cum stă treaba cu inima mea. Când întâlnesc o persoană, dacă din prima clipă nu-mi inspiră sentimentul de iubire, atunci pe acea persoană sigur nu am s-o pot iubi niciodată. Inima mea, niciodată nu a încurcat prietenia cu iubirea...niciodată. Sau, invers, niciodată după ce a iubit, nu s-a împrietenit cu persoana respectivă... Nu. Persoanele pe care le-am iubit, nu o să-mi fie niciodată prietene şi asta pentru că ele rămân pentru mine persoane specile. Într-un trecut, dar rămân speciale şi incapabile să mai lege vreo prietenie cu mine. Şi nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Tocmai pentru că ştiam toate lucrurile astea, ştiam şi că o să am un an oribil. Atâta timp cât eu cunoşteam perfect toţi băieţii din şcoală, mă rog, unii doar din vedere, era mai mult ca sigur că nu o să mă pot îndrăgosti de niciunul, pentru că ei îmi deveniseră deja prieteni. Un an oribil, fără să mai încurc gândurile unei teoreme, cu amintirile şi cu sentimentele. Asta mă aşteaptă: cel mai negru an. La toate astea m-am gândit aproximativ jumătate de oră, cu cravatele în braţe, privind în gol. Când mi-am revenit mi-am dat seama de ceva: uitesem să mai fac nod la cravată. Tragedie!!! Şi apucă-te, Diana, să învârţi pe toate părţile cravata, să o suceşti, să o legi în toate felurile. Hai, Diana, poate până luni dimineaţă, o să reuşeşti să îţi aminteşti cum se făcea afurisitul ăla de nod la cravată. Off, septembrie... ce atmosferă tristă simt pentru prima oară...  

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Cand nu simti iubirea...

















          M-a purtat intr-un timp sufletul meu undeva departe..in mine si m-a invatat sa ma descopar de parca as fi fost o persoana pe care nu am vazut-o niciodata…nu m-am recunoscut…m-a dus chiar in locul unde tu ai infipt unul din tepii trandafirului care m-a imbatat cu parfumul lui...si am vazut prin ochi ce am simtit pana atunci doar cu sufletul…singuratatea…
 Cerul era negru si raze rosii patrundeau prin panza noptii atat de puternic incat ai fi zis ca e zi…Dar nu era? Nu mai vazusem niciodata asa ceva…Mai jos marea…atat de singura si trista de veacuri acum isi arunca bratele acoperite cu lacrimi peste pamantul gros…acum umed…Fata privea spre apa ce semana atat de bine cu o lacrima de-a ei…si a inteles ca doar marea o poate intelege…si o poate invata sa traiasca ani grei singura…desi…ea nu ar fi vrut.
Rochia ei lunga era uda si i se lipise pe trup, aratand gingasia lui si forma perfecta de parca ar fi fost pictata asemenea unui gand frumos neputand fi real…ca o pamblica de matase ratacind printr-un parfum pur, zburand pe nicaieri, jelea biata fata strangand in pumni nisipul …tot ce avea langa ea …il privea cu o ura care usor se scurgea in lacrimi si ganduri..Vorbea..dar pentru cine? Cine o auzea? Striga dar totu-n jur era surd…Era prinsa intr-un joc necinstit..intr-o sfera imensa…pustiita…Plangea inima ei…plangea gandul…Ii plangeau ochii si buzele tremurau zadarnic. Si amintirea unei iubiri pierdute suspina in fiinta ei …S-a ridicat deodata copila si a pasit gingas pe nisipul ud…a ramas asa o clipa privind si ascultand chemarile marii « vino…vino…vino »ca niste soapte ce iti dadeau fiori insira marea vorbe crude..Si lasand sa cada la picioarele ei rochia, se afunda in apele suferinde..parul ei negru incepuse sa se destrame asemenea unei amintiri in timp .. si ramasese doar un suflet gol ratacind printr-un abis intunecat fara nimic, o eternitate si inca mai mult…azi nu mai stie daca e om sau peste…nu mai stie daca a fost candva fata ori baiat…daca a trait pe pamant, in mare sau a cunoscut intreg cerul zburand…nici daca a trait sau daca s-a nascut vreodata din cineva nu stie..daca e demon sau e inger…daca a simtit, vazut, gustat,mangaiat o zi a unei dulci dimineti de iarna..sau daca pe buze a simtit atingerea unei sarutari de copil…nu stie..pentru ca nu a simtit iubirea !

marți, 8 septembrie 2009

Vis de iarnă la începutul toamnei


          Pe la 8 camera era întunecată. Chibritul ars expira fumul acela înecăcios, care încă se simţea în parfumul puternic al lumânării cu aromă de miere de flori. "Everything I do, I do it for you"... melodia lui Bryan Adams mă făcea să închid ochii, să visez pe versurile lui... Strângeam perna în braţe şi mă ghemuiam pe salteaua groasă, de parcă n-aş fi avut loc. Din nou obosisem... din nou din acelaşi motiv... prea multe gânduri. Din nou adormisem, a treia oară în seara aceasta.
Ningea. Nici nu ştiu cum să descriu ceea ce am văzut cu ochii gândului. O bucurie mai mare nu putea să fie. Simţeam emoţii prin vis. Simţeam inima cum îmi bate şi aveam aceleaşi simtome de fericire, ca şi în realitate. Tu, iubitul meu, erai lângă mine şi îmi ţineai mâna rece pe pieptul tău. Ridicasem capul, după ce ameţisem de la albul acela atât de pur. Vroiam să te privesc, dar nu ştiam cum. Tremuram şi nu pentru că era frig, ci pentru că tu erai acolo, în zăpadă, în faţa mea. Când am îndrăznit să te privesc, ţi-am văzut chipul cu o expresie de fericire, care tremura. Simţeai şi tu o fericire că erai acolo şi nici tu nu ştiai ce să spui. Tot ce vroiam era să stau şi să mă uit, aşa, în fiecare minut, în ochii tăi căprui, care străluceau printre fulgii albi. Genele îţi erau acoperite de fulgi, iar buzele, puţin crăpate, tremurau. Simţeam o fericire imensă că te puteam admira, că te puteam privi. Ai întrerupt într-o secundă momentul acela, cu foşnetul mişcării mâinii tale. Ai ridicat-o, mângâindu-mi încet faţa îngheţată. Eu mă simţeam atât de iubită, încât pot să jur că am plâns prin somn de fericire. Degetele tale, le-am simţit apoi, prin părul meu, acoperit de urmele fulgilor. Ţi-am cuprins şi eu chipul între palme şi ţi-am sărutat buzele reci. Tu m-ai îmbrăţişat. Ştiam că nici tu nu vroiai să pleci. Părul tău negru şi puţin ud, îţi dădea un aer inocent... Îmi erai atât de drag, erai atât de dulce, atât de scump... Adormisem, acolo, în braţele tale şi simţeam parfumul gâtului tău. Şi mişcam capul dintr-o parte în alta, de parcă aş fi căutat iubire şi în acel miros de pe pielea ta. Apoi, când m-am trezit, stelele erau pe cer şi amândoi priveam spre ele, cu sufletele radiind de fericire. Mi-am apropiat fruntea de bărbia ta, iar tu, dându-mi o şuviţă de păr, care-mi acoperea urechea, la o parte, mi-ai şoptit rar, dulce, mângâietor... "Nici nu ştii ce mult te iubesc"...
Şi parcă, auzind şoapta aceasta în camera mea, am deschis ochii. Acum, Mariah Carey îmi întâmpina revenirea la realitate cu "Without you". Am zâmbit. Realitatea îmi plăcea mai mult pentru că ştiam că tu exişti, chiar dacă nu mai erai al meu.... o realitate mult mai durabilă ca un vis... "Şi eu te iubesc..."

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! 

vineri, 4 septembrie 2009

Să ne jucăm de-a: eu vă spun şi voi mă credeţi!











                                Aşa îmi trebuie. Aşa îmi trebuie dacă-mi deschid inima la orice tâmpită. Aşa îmi trebuie, până o să învăţ să tac naibii din gură. Aşa îmi trebuie dacă cred în prietenia oricui. Aşa îmi trebuie.
Mai întâi am ascultat-o. Orice minciună e frumoasă la început, nu-i aşa? Dar, orice minciună intenţionată, devine oribilă pentru sufletul tău, mai apoi, ştiai? Mai întâi, aşteaptă să prinzi încredere, apoi fără să-ţi dai seama, pentru că eşti cu capul în nori, te izbeşte cu minciuni mizerabile. De ce? Nu trebuie să existe un motiv neapărat. Pur şi simplu, nu poate să fie bine. Trebuie să existe cineva care să te mintă, cineva care să te facă să suferi. Asta va fi întodeauna. De ce trebuie să crezi toate aceste "vrăjeli", dacă în inima ta se aude ecoul gândului tău foarte limpede "MINTE". De ce? Unii ar numi-o simplu "prostie", alţii ar numi-o mai bine "naivitate". Eu ştiu că motivul meu n-ar fi niciunul din acestea două. Motivul meu e simplu. Niciodată n-am crezut că poate să fie totul bine. Mereu m-am gândit că trebuie să fie ceva şi în neregulă. De aceea mai repede îmi atrăgeau atenţia "mizeriile" decât "dulcegăriile". Nu, nu cred că pot fi numită pesimistă, dar nici nu exclud total această însuşire din caracterizarea mea.  Deci, eu credeam totul, totul, totul ... tot ce auzeam rău despre el, totul credeam. Tot ce îmi spunea, tot credeam. Preferam să-i cer să-mi spună "veştile proste", decât să aud "veşile bune". De fapt, nu exista nicio veste, nici bună, nici rea. Mi-am dat şi eu seama. Totul era inventat. Mi-am dat seama pentru că acum două nopţi, mi-am pus o întrebare, pe care nu mi-o pusesem niciodată până acum: "De ce m-ar ajuta ea? De ce ar fi ea atât de drăguţă şi cel mai important, de unde să ştie ea toate detaliile astea oribile despre el?" şi noaptea aceea s-a terminat prin răspunsul meu simplu. "Nu. Asta cu prietenia dintre ea şi el nu o mai înghit." M-am gândit. Din puţinul timp petrecut amândoi, oare chiar nu-mi puteam da seama dacă era sau nu în stare să facă ce îmi povestise ea. Şi am sărit în sus. "Niciodată. Imposibil. El să facă asta. Niciodată.", iar după noaptea aceea am văzut din alt punct de vedere cum stăteau lucrurile. O ascultam cu altă intenţie, deşi cu aceeaşi curiozitate, de data aceasta prefăcută, normal. Da. Erau minciuni peste minciuni, spuse cine ştie de ce. Apoi, am rămas, la un moment dat speriată în mijlocul camerei. "Dacă mie mi-a spus asemenea invenţii... oare... lui..." Asta era mult mai grav. Dacă ea vorbea şi cu el, era clar. Oare el câte minciuni despre mine înghiţise. Speram că el ştia mai bine decât mine, să nu aplece urechea la tot. Şi, din câte îmi aminteam, ştia. Dar dacă ea reuşise să-l convingă, cu seninătatea feţei, atunci când minţea? Mă gândeam serios să mă îmbrac şi să mă duc să vorbesc cu el. Nu. La urma urmei, aş fi părut prea agitată şi ar fi putut crede că nu vreau ca ea să mă divulge. Şi asta ar fi fost în avantajul ei, bine-nţeles. Aşa că m-am calmat şi mi-am zis. "Măcar de data asta să am încredere în el şi nu în alţii."... Am pus mâna pe telefon.Vroiam să încep să povestesc totul unei adevărate prietene. Dar, dacă nici ea nu era o adevărată prietenă? Am sunat-o totuşi, evitând subiectul. Am vorbit, am vorbit şi m-am mirat singură de cât de bine puteam să mă blindez. Aşa mi-a trebuit, până am învăţat să tac naibii din gură. Şi încă mai există riscul să deschid subiectul, pentru că simt că explodez, dacă nu vorbesc.  Măcar m-am descărcat pe aici. Măcar mi-a trecut cât de cât. Măcar acum îmi dau seama că avea partea lui de dreptate, când spunea ce spunea. Măcar am recunoscut. Măcar acum mi-am scos toate minciunile jalnice din inimă.
P.S. aş bate-o, dar nu merită efortul. Nu credeţi?