Search Box

duminică, 13 septembrie 2009

Nodul cravatei


          Septembrie... în sfârşit septembrie. De 3 luni n-am mai pronunţat cuvântul "şcoală". Eu cu Diana, ţin minte şi acum, la sfârşitul ultimei zile, prin iunie, ne gândeam deja cu ce să ne îmbrăcăm în prima zi de şcoală, când va veni septembrie... adică acum. Spuneam că o să ne luăm nu ştiu ce bluziţe cu nu ştiu câte culori, pantofi cu tocuri de 10 cm, brăţări strălucitoare, tot felul de clămiţe prin păr, sclipici şi multe "chestii" din astea. Acum câteva zile o sun ca să aud exact la ce mă gândeam şi eu: "Hai să nu-l supărăm din prima zi pe ****, hai să ne luăm cămăşi şi sacou şi să fim decente. Hai, îmbracă-te normal...". Într-un fel m-am simţit uşurată că nu trebuia să mă mai trezesc ca de obicei, pentru prima zi de şcoală, la 6 dimineaţa doar ca să îmi pun în aplicare toate fiţele. Pentru că, de fapt, cam astea sunt, fiţele oricărei fete, care, uneori, chiar nu trebuie să lipsească. Acum, mă simt plictisită, stoarsă de orice chef de aceste "necesităţi". "Şi treci şi sună la Smărăndiţa să vină cu tine la mall să cumpăraţi cămăşi. Şi am mers ca nebunele şi culegeam de pe orice colţ tot felul de haine: geci, căciuli, bluze, vestuţe, dar ştiţi ce? Numai cămăşi nu probam. Ne luam câte un teanc de haine să le probăm şi în timp ce mergeam spre cabină, magazinul fiind destul de spaţios, ne opream ca două copchile la fiecare oglindă să ne holbăm... la noi. Nu, nu suntem narcisiste. Pur şi simplu râdeam de cât de aiurite eram. Râdeau prin spatele nostru şi nişte băieţi. Acum nu ştiu dacă râdeau de prostiile noastre sau râdeau cu simpatie. Asta nu pot să vă spun. Şi treci acasă, într-un final. Acasă... m-a apucat o depresie insuportabilă. Numai când luam din dulap cravata neagră, apoi cea roşie, apoi alta verde, una galbenă, mă apucam şi oftam şi parcă nu-mi venea să cred că iar a venit şcoala. Cred că mai bine zis nu-mi venea să cred că trec într-a8a. N-am simţit nimic în anii ăştia. Parcă nu crescusem deloc. Mă simţeam la fel ca în clasa a5a. Îmi părea rău... că timpul trece aşa şi mai ales că peste câteva zile mă vedeam din nou pe coridoarele şcolii, mirosind esenţa aia, care numai în şcoală bântuie. Mă simţeam ciudat. Mereu eram veselă în prima zi de şcoală, mereu aşteptam cu nerăbdare să înceapă. Acum de ce nu mai simţeam nicio tragere de inimă să mă trezesc şi să merg pe acelaşi drum? Poate că acum nu mai aveam pe cineva numai al meu, pentru care veneam, doar ca să-l văd. Acum nu mai aveam de ce să ies din clasă, în pauze. Acum... eram o simplă elevă, cu nicio preocupaţie "suplimentară", dacă pot să zic aşa. Veneam la şcoală pentru acelaşi motiv pentru care veneau toţi: învăţarea până la înnebunire. Acum nu mă mai simţeam specială. Eram seacă. Nu mai îmi bătea inima când mă gândeam că o să intru pe coridorul etajului 2 şi îmi dădusem seama care era motivul. Motivul pentru care eram atât de nerăbdătoare să revin în banca veche, nu era într-adevăr şcoala, era numai el. El mă făcuse până atunci să fiu aşa. Adică nu el, ci faptul că îl vedeam. Acum... nu îmi era nici dor să-l văd, nici să-l aud, nici nimic. Îmi aminteam cum, o zi de şcoală fără ca el să calce pe acolo, era îngrozitoare. Acum, eram sigură că nici nu i-aş simţi lipsa. Pur şi simplu inima mea se săturase, ori nu mai vroia să-l iubească. Stăteam aşa, cu cravatele în mână şi mă gândeam ce an oribil o să am. Eu ştiu foarte bine cum stă treaba cu inima mea. Când întâlnesc o persoană, dacă din prima clipă nu-mi inspiră sentimentul de iubire, atunci pe acea persoană sigur nu am s-o pot iubi niciodată. Inima mea, niciodată nu a încurcat prietenia cu iubirea...niciodată. Sau, invers, niciodată după ce a iubit, nu s-a împrietenit cu persoana respectivă... Nu. Persoanele pe care le-am iubit, nu o să-mi fie niciodată prietene şi asta pentru că ele rămân pentru mine persoane specile. Într-un trecut, dar rămân speciale şi incapabile să mai lege vreo prietenie cu mine. Şi nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Tocmai pentru că ştiam toate lucrurile astea, ştiam şi că o să am un an oribil. Atâta timp cât eu cunoşteam perfect toţi băieţii din şcoală, mă rog, unii doar din vedere, era mai mult ca sigur că nu o să mă pot îndrăgosti de niciunul, pentru că ei îmi deveniseră deja prieteni. Un an oribil, fără să mai încurc gândurile unei teoreme, cu amintirile şi cu sentimentele. Asta mă aşteaptă: cel mai negru an. La toate astea m-am gândit aproximativ jumătate de oră, cu cravatele în braţe, privind în gol. Când mi-am revenit mi-am dat seama de ceva: uitesem să mai fac nod la cravată. Tragedie!!! Şi apucă-te, Diana, să învârţi pe toate părţile cravata, să o suceşti, să o legi în toate felurile. Hai, Diana, poate până luni dimineaţă, o să reuşeşti să îţi aminteşti cum se făcea afurisitul ăla de nod la cravată. Off, septembrie... ce atmosferă tristă simt pentru prima oară...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu