Search Box

vineri, 18 septembrie 2009

Scrisoare de dor. Scrisoare disperată.

           Ai venit? Eu am fost aici în tot acest timp. Te-am aşteptat în fiecare seară, pe banca noastră din piatră. Ţi-am făcut pe plac şi ţi-am aşezat pe ea chiar şi ultima iarbă din sfârşitul acesta de vară. Am vrut să te bucuri de mirosul pe care îl iubeşti, al ierbii şi nici nu m-am mai dat cu parfumul meu "greţos", cum îi spuneai tu. Ştii de ce? De dragul tău. Numai şi numai de dragul tău. Mai ştii când îmi spuneai cât iubeşti să te ascunzi aici, cu mine, sub pletele până la pământ ale sălciei noastre? De fapt, de asta îţi şi plăcea să stai pe banca asta tare, petru că, lângă trunchiul bătrân si sub crengile ei, nimeni nu o vedea. Nimeni nu ne vedea, deci. Priveai ore în şir cu capul pe braţele mele, la iazul cu nuferi din faţa noastră. Şi începeai să-mi povesteşti despre ai tăi, despre suferinţele şi bucuriile tale. Îţi aminteşti cum rădeam împreună, cum îţi şopteam să te linişteşti când sufereai şi în câteva minute totul devenea doar o amintire urâtă?  Eu mai ştiu. Mai ştiu şi că te-am aşteptat trei ani la rând să te întorci. Într-o zi, pur şi simplu, n-ai mai apărut. Am crezut că vei veni a doua zi. Dar nu, n-ai venit nici a doua zi, nici a treia zi, nici măcar după un an. Abea acum, când s-au împlinit trei ani şi sapte zile, te-ai întors. Mărturisesc: nu credeam că ai să vii. M-ai surprins. Eu nu te mai aşteptam, recunosc. Stăteam pe vechea bancă din piatră, doar pentru că îmi amintea de tine. Acum eşti în faţa mea. Arăţi groaznic. Nu mai eşti tu, sau poate te confund. Nu îmi spui nimic. Te uiţi la mine doar. Mă ridic, dând să plec, crezând că locul nostru de demult, a devenit şi locul altora. Dar nu. Tu întrebi cu o oarecare teamă: "Diana?", Repet: arăţi groaznic... şi acum ştiu sigur că eşti tu. Ce naiba cauţi cu ţigara în gură? Nu vezi că dinţii tăi, care erau odată albi, pentru că îi spălai obsesiv cu apă cu lămâie, au devenit galbeni, îmbâcsiţi cu mirosul ăsta greţos? Eu am renunţat de dragul tău la parfum, renunţă şi tu, măcar acum, cinci minute, cât vei sta cu mine, la ţigara aia nenorocită. Vrei? Nu vrei? Şi de ce ai unghiile negre? De ce tuşeşti într-una? Cumva te-ai şi drogat? Spune-mi de ce mergi atât de strâmb şi de ce genele tale sunt rupte, lipsite de gingăşia de altădată? De ce ai ochii roşii şi faţa umflată, bociă? De ce taci? De ce îmi priveşti isteriile şi lacrimile reci, dar totuşi pline de griji din cauza ta, fără să spui nimic, fără să te revolţi? De ce? Te rog, spune-mi de ce ai sânge în palme, spune-mi odată, pentru că sunt îngrozită!

...Au trecut 15 minute de când stai lângă mine cu capul aplecat, pe iarba uscată de septembrie, speriindu-mă cu tăcerea ta. Nu mai spun nici eu nimic. Ce să mai spun? Ce să te mai întreb dacă nu mi-ai răspuns la nicio întrebare? Ţi-am auzit vocea, care acum nu mai este la fel de dulce, ci mult mai răguşită şi rece, doar atunci când m-ai întrebat dacă sunt eu "Diana?"...M-am liniştit, dar tăcerea ta, mă face să te simt mult mai departe de mine. Îndrăznesc să-ţi smulg ţigara, sau ce a mai rămas din ea, din mână şi s-o arunc. Mă aşez în genunchi în faţa ta şi te privesc o clipă. Într-o parte, la ureche, părul ţi-e ars, în rest e zburlit. Am mai observat în grabă, câteva şuviţe roşcate, de care nu ştiam nimic. Sunt singurul lucru pe care îl observ nou la tine şi chiar îmi place. Te-ai schimbat. Te-ai maturizat şi... ce-i drept, ai cam şi turbat! Iar plâng pentru tăcerea ta şi pentru felul în care te văd după atâta vreme. Îmi aşez fruntea pe genunchii tăi şi plâng în linişte. Tu nu scoţi niciun cuvânt. Parcă eşti cu totul şi cu totul din piatră. De ce oare nu-mi spui nimic? De ce nu vorbeşti cu mine? Mă simt ca o nebună care vorbeşte cu ... nimeni. Începi să plângi şi tu. Începe să ţi se dezgheţe inima şi acum parcă te simt mai aproape. Îţi cuprind faţa răvăşită între palme şi îţi şterg lacimile care s-au amestecat cu sângele închegat de pe obraji. Încep să ţi se mişte buzele. Vorbeşti. "Eşti dezgustată de mine, nu-i aşa?" Eu te îmbrăţişez. Îmi povesteşti despre cei mai oribili ani din viaţa ta. Despre ţigări, alcool, droguri şi cel mai important despre cel care te-a adus la toate astea. Despre cum te-ai îndrăgostit de el şi cum ai plecat în lumea lui, uitând de mine, în mai puţin de o zi. Scoate-ţi te rog de la gât toate lanţurile acelea grele. Nu sunt pentru tine. Tu purtai fluturaşi în părul tău negru şi nu aveai părul ars. În timp ce vorbeşti despre el, eu îţi şterg palmele şi faţa de sânge. Totul va fi bine. Nu numai că vei scăpa de rănile de pe faţă, dar vei scăpa şi de cele din inima ta. Îl vei uita. El măcar te iubea? Tu zici că da, eu... nu mai zic nimic. Spui că a trebuit să se mute... Mulţumesc în gând că s-a întâmplat asta. Adormi într-un final, ascunsă între braţele sălciei, în parfumul ierbii, iar eu am plecat să-ţi culeg un nufăr şi să-ţi fac o ciocolată caldă. Sufletul tău trebuie să se vindece, surioară, iar acesta este locul tău, oaza ta de linişte. Totul va fi bine. Totul a trecut. Coşmar sau vis... a trecut. Mâine dimineaţă trebuie să mergem împreună să-ţi schimbi hainele rupte, negre. Mulţumesc că te-ai întors. Te-am aşteptat. Ai venit... pe baca de piatră, ascunsă sub pletele sălciei, din faţa iazului cu nuferi...


Un comentariu:

  1. buna :) 'sunt o cititoare de a ta' :) trebuie sa recunosc ca imi place blogul tau :) dar observ ca nu ai mai scris nimic de ceva vreme...astept cu nerabdare o postare noua :)
    ps. felicitari si multa bafta in continuare ;)!

    RăspundețiȘtergere