Search Box

marți, 29 decembrie 2009

Epilogul anului 2009

Acum simţi...
Lacrimi? Nu. 
Zâmbete? Nici. 
Amintiri? Poate. 
Regrete? Întodeauna. 
Iubire?Nu ştiu.

Dar atunci erau...
Lacrimi? Multe.
Zâmbete? Da.
Amintiri? Întodeauna.
Regrete? Nu ştiu.
Iubire? Mai multă ca niciodată. 

Ce uremează? Nu ştiu. Poate nimic. Poate asta a fost tot. 
Tot? Da, tot. Toată iubirea, toată prietenia, toate amintirile...
Plângi? Nu. Cum să plâng? Am plâns destul.
Râzi? Da. Adică am râs... ironic. Nu mai râd acum. 
Ce ai de gând? Să nu dorm. Am de gând să stau trează şi să mă uit pe geam şi să ascult muzică până dimineaţă... şi să mănânc bomboanele şi ciocolatele din pom... vreau să uit tot.
Cum? Nu ştiu. Mă gândesc că dacă vine primăvara cu ploile ei şi o să stau sub picături să simt cum... hm, iar aberez. Ok, lasă-mă. Habar n-am cum. E destul de greu.
Ce vrei să uiţi de fapt? Tot ce înseamnă amintiri. 
Crezi că o să poţi? Nu. Ştiu că nu o să pot... bine!?!
Dacă ţi-aş cere să-mi descrii stările pe care le-ai simţit ai putea? Mă torturezi să ştii... dar da, aş putea.
Cum e să iubeşti? E greu. Adică n-am ştiut dacă iubesc sau doar vreau să iubesc atunci când ar fi trebuit să ştiu.  După ce am pierdut, mi-am dat seama că iubeam nebuneşte. Şi momentul în care mi-am dat seama a fost... un şoc. Dar mă rog, vorbeam de iubire, de sentiment. Este cel mai frumos sentiment. Nu ştiu cum să spun acum pentru că am cam uitat cum e.... din păcate. Dar îmi amintesc că devii aiurit şi nu mai ştii pe unde calci şi stai în pat ore întregi şi te gândeşti la "el" sau la "ea" şi îţi dai seama din când în când că zâmbeşti până la urechi pentru că ţi-ai amintit cine ştie ce cuvânt frumos ţi-a spus nu ştiu când. Şi apoi mai sunt momentele în care te gândeşti cum ar fi să "îl" sau să "o" săruţi. E cu adevărat plăcut... Adică totul e foarte simplu. Faci tot felul de nebunii şi pretextul e simplu: "sunt îndrăgostit(ă)."... nu că n-ai fi.
Dar să pierzi pe cineva cum e? Oribil. La început eu nu conştientizam că am pierdut. Credeam că jucam bambilici... Şi apoi... "Hopa." E dureros. Încerci să faci tot felul de lucruri ca să nu te uite respectivul sau respectiva. Şi când te respinge, înnebuneşti până ajungi să plângi. Cert e că în misiunea de "recuperare a persoanei iubite" nu e loc de orgoliu. Cine e în situaţia asta şi-şi spune "da ce mai vrea să mai fac... să mă mai scutească.." ăla pierde sigur. Mda. După ce eşti respins de câteva ori, rămâi un pic pe gânduri şi te faci în toate felurile şi îţi spui că n-ai ştiut să apreciezi ce aveai şi aşa mai departe... depresie totală. Dar dacă ar fi să mai trec prin aşa ceva, ştiu ce aş face... aş trece peste trucurile minore, aş vorbi direct despre ce mă presează, ceea ce n-am făcut înaine. Cazurile fericite sunt să te vrea înapoi sau să-ţi spună să te mai chinui un pic. Când ţi se spune clar că nu mai ai ce face, că ce faci, faci degeaba, că sentimentele nu mai sunt reciproce... doare... dar e mai bine să ţi se spună ca să uiţi, decât să nu ţi se spună ca să speri degeaba... eu le doresc celor care trec prin asta... succes şi să treacă cu bine peste asta... poate chiar vor reuşi să fie iertaţi.

Dar tu cum ai trecut peste asta? Suferind. E mult de suportat, ăsta e în principal sentimentul.. de tristeţe.  Ţin minte că a fost un moment de sinceritate din partea mea şi de respingere din partea lui. După ce am vorbit, am zis de vreo 10 ori "gata" cu ochii închişi. Apoi am ascultat "freedom" şi am dansat şi m-am culcat ascultând muzică indiană, pe care o ador şi asta pentru că mi-am propus să nu plâng şi am reuşit. Dar următoarele două săptămâni a fost tortură.... apoi încet încet mi-a trecut... mă obişnuisem cu ideea.

Dar gelozia cum e? Ăsta cred că e cel mai mare defect al meu. Deci eu când vedeam pe cineva apropiindu-se de "ce e al meu" făceam spume. Cred că gândesc prea posesiv cu "e al meu şi numai al meu si al nimănui altcuiva"... sper să mă mai calmez de anul viitor. De obicei cam asociez gelozia (exagerată, recunosc) cu trădarea şi minciuna... şi deobicei sfârşesc plângând tot eu... că doar de aia e defect, nu?

Ce vrei în anul viitor? Un prieten cu ochii negri, să nu pot să-i văd pupila şi să mă uit în ochii lui căutând pupila neagră care e pe undeva în ochii negri, deci cam greu de găsit:))...şi mai îmi propun să nu mai greşesc ca să nu mai sufăr...

La mulţi ani... vine 2010!!!
Mă duc să-mi fac o ciocolată caldă ca să nu adorm :))

miercuri, 23 decembrie 2009

Viciu



          Nu. Aşa ceva nu se mai poate întâmpla. Nu din nou. Nu acum. Nu trebuie să mă mai întorc. Nu mai am nevoie de alte lacrimi ca să-mi dau seama că nu mai vreau. Nu mai vreau...nu mai vreau... Nu mai am nevoie de dozele astea amare, reci. Nu mai am nevoie de drogul ăsta. Credeam că am scăpat de el, dar a început să mă urmărească iarăşi patima acestei inhalări puternice a sentimentului... Nu poate să revină, nu trebuie. Pot să-l alung. L-am înfruntat când a încercat să mă distrugă, deci pot să-l înfrunt şi când mă cheamă înapoi... pot să renunţ... ar trebui să fie mult mai uşor să refuz, odată ce încep să-mi revină în minte suferinţele din cauza lui. Dacă eu simt că se apropie un moment greu, înseamnă că el vrea sigur să mă întoarcă la el. Nu mai vreau, pot şi eu să resping. Nu mai vreau...nu mai vreau. Viciile sunt puternice, dar mai puternici suntem noi dacă vrem. Viciul meu eşti tu...hmm...ai fost. 

duminică, 20 decembrie 2009

Vreau să fie altfel...


















          E ciudat... n-am mai scris demult şi în ultimul timp parcă am înnebunit. Nici nu mai ştiu să scriu, cum să scriu şi despre ce să scriu. În viaţa mea e o vraişte şi nu pot să fac curat. E ca într-o cameră cu haine aruncate peste tot... pe jos, pe dulap, pe pat... prafuită, cu lucruri sparte, cu poze rupte şi scrisori arse, cu jurnale pline de amintiri inutile. Aş face curat, dar e greu din moment ce nu ştiu ce să arunc şi ce să păstrez. Aş arunca totul, aş începe o viaţă nouă, dar... de unde şi cum şi cel mai important cu cine...? Singură... nu pot să spun că mă mai simt singură. M-am simţit abandonată, distrusă, dar acum... nu mai e aşa. S-au shimbat multe. Nu ştiu dacă în bine sau în rău. Unii îmi spun că pentru prima oară fac ceea ce trebuie, alţii îmi spun să mă întorc. Nu m-aş mai întoarce pentru că ştiu cum a fost şi ar putea fi, în schimb aş merge mai departe pentru că nu pot să ştiu ce mă aşteaptă. M-am săturat de toţi... de toţi oamenii care mă înconjoară: de prietenii mei, de colegii mei, de absolut toţi. Vreau să mă lase toată lumea în pace... şi vreau să cunosc şi eu nişte persoane noi, diferite... nu-i mai vreau pe ei, dar nici nu vreau să-i pierd... însă le ştiu pe de rost reacţiile şi orice aş face ştiu ce ar urma să spună ei şi e... plictisitor, enervant, stresant...oribil... vreau să mă schimb şi eu într-un fel... pentru că nu numai că m-am săturat de toţi, dar m-am săturat inclusiv şi de mine. Nu suport să rămână totul la fel, nu mai vreau. Vreau să fie altfel... şi sper că la liceu o să fie totul altfel. Toţi colegii mei se duc împreună la acelaşi liceu, eu la altul şi mă bucur enorm. Nu vreau să depind de nimeni. E jalnic sentimentul ăsta, să fii dependent de cei din jur. O să fiu singură, n-o să mai fiu lângă ei... o să fiu lângă nişte persoane despre care nu ştiu nimic şi în sfârşit o să aud altfel de sfaturi, altfel de păreri şi poate o să cunosc o altfel de iubire, pentru că până acum am fost în două şcoli şi în fiecare am cunoscut câte o persoană... au fost două iubiri diferite de care îmi făcea plăcere să aud, dar acum... nici nu vreau să mă mai gândesc... nu mai am nicio tragere de inimă să mă gândesc şi cel mai important: nu mai am timp să mă gândesc. Vreau să fie altfel...

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Oare...?



          Îmi tot pun insistent, în minte, aceeaşi întrebare: oare care vis e mai mare, visul unei muşte sau visul unui păianjen? Evident că sunt vise diferite. Probabil că visul păianjenului e să prindă în pânza lui musca, care îşi doreşte simplul fapt de a scăpa de această capcană. Care vis ar putea fi mai mare? Cel al unui suflet care vrea să-i fie servită cina sau cel a unei fiinţe care nu vrea decât să trăiască?  Eu, personal, ţin cu musca. E ca şi în viaţa noastră, însă există diferenţe. Noi suntem pe rând muşte, apoi păianjeni şi tot aşa. Adică suntem şi vânători, dar şi vânatul. O muscă poate să sfârşească o singură dată la cina unui păianjen,  Noi? Noi murim în viaţa asta de mii şi mii de ori, de fiecare dată când ne moare inima de tristeţe...moare o parte din noi.  Apoi înviem, când ne regăsim forţele necesare. Unii vor doar să  îşi continuie viaţa în mod normal, iar alţii vor răzbunare pentru suferinţa provocoată şi astfel devin vânători, iar fostul vânător se va transforma în vânatul noului păianjen şi nu poate decât să-şi facă rugăciunea. Probabil aţi mai auzit că durerea sufletească este mult mai îngrozitoare decât cea fizică. Să ne gândim un pic... animalele pot provoca doar durere fizică, iar acest lucru este foarte important pentru ele ca să trăiască.Noi... de foarte multe ori provocăm durere sufletească şi uneori chiar cu intenţie, să gustăm o răzbunare, să simţim o satisfacţie. Noi, poate suntem cele mai evoluate fiinţe de pe pământ, dar suntem cele mai rele. Peretele vieţii animalelor este murdărit doar cu câteva resturi de la masă, pe când peretele nostru este pătat cu lacrimi, cuvinte jalnice şi aproape înecat în sânge. Noi suntem adevăratele animale, iar visele noastre sunt jalnice , pe lângă visul imens al unei fiinţe atât de mici: să trăiască măcar cu un minut decât îi este scris. Oare nu suntem noi greşeala Creaţiei, sau mai bine zis o eroare scăpată de sub control?

Mă gândeam aşa.

          Mă gândeam că începusem să-mi fac un obicei din a-mi întoarce şuviţele de păr. Mă gândeam că încep să exagerez cu exagerările. Mă gândeam că dacă chem, cel chemat o să vină să-mi spună ce ar trebui să fac ca să mă trezesc. Apoi mi-am amintit ceva.  De oamenii capabili să schimbe...dar nu pe ei, ci pe alţii. Mă gândeam la aceşti "manipulatori" şi mă gândeam ce norocoasă sunt că am puterea să nu-i las să se bage în personalitatea mea sau mai bine zis că am nesimţirea să le zic "marş"... Nu îi înţeleg pe unii. Cum poate un om să asculte o persoană care îi spune ce să facă, cum şi când ca să devină nu ştiu cum sau nu ştiu ce? Nu poţi deveni nimic. Eşti ceea ce eşti. Tot ce se poate întâmpla cu tine este doar, când într-un moment nepotrivit îţi iese în cale una sau unul cu tupeu să-ţi arate un drum, care evident poate fi mai bun, dar nu pentru tine. Iar cel mai adesea îţi arată un drum mai rău, care pe deasupra nu e pentru tine. Şi tu asculţi. Şi mergi neştiutor pe un drum despre care nu ştii nimic, apoi pe la jumătatea vieţii realizezi că înloc să fii în America eşti în Australia, asta dacă nu şi mai târziu.
Apoi m-am gândit că am luat-o razna, dacă în timpul tezei mâ gândesc la aşa ceva. :)