Search Box

joi, 30 decembrie 2010

Epilogul anului 2010


M-am ascuns multă vreme. Ieşeam doar ca să par fericită, vorbeam doar ca să mă asigur că sunt vie. Priveam în gol de fiecare dată când rămâneam singură şi nu reuşeam să înţeleg ce naiba caut acolo, de ce nu fac nimic, de ce nu-mi vine vreo idee trăsnită prin cap... de ce nu-mi mai revin. De ce mi-e atât de dor. Nici acum nu mi-am răspuns foarte sincer la întrebări, deşi răspunsul zace în inima mea de foarte mult timp fără să îndrăznească să vobească.

Anul acesta... m-a învăţat să mă obişnuiesc fără acea adrenalină, însă nu pot să spun decât că... urăsc să ştiu că era mai bine.
Anyway... La mulţi ani tuturor ! Se pregăteşte rularea filmului 2011, aşa că pregătiţi-vă şi voi!

joi, 16 decembrie 2010

Suspiciuni necesare


- L-am spionat aseară. Nu trecuse nici măcar o oră de când plecasem eu si a ieşit din camera noastră dezorientat, bântuind coridorul întunecat. Dar nu a ieşit oricum, Ruth! Avea costumul lui impecabil, alb, eşarfa violet din mătase, pe care i-am făcut-o cadou anul trecut de Crăciun şi pantofii lui negri, lăcuiţi. Aroma parfumului era atât de fermecătoare şi atât de puternică, încât vroiam să strig după el, să-l strâng în braţe, să-l ţin de mână şi să-mi plimb vârful nasului pe pielea pieptului lui. Picioarele mi s-au încins, însă, numai la acest gând şi n-am putut să mai fac niciun pas în plus, decât atunci când a dispărut după colţ. M-am apropiat din nou şi... 
- Aşteaptă un moment. Am lăsat în cuptor legumele şi puiul şi am uitat de condimente. 
- Sună un telefon? Cine sună? 
- Nu sună niciun telefon. Mă întorc. 
- Amn... sunt sigură că... am auzit un, hm, telefon...
- CEee?
...
- Continuă. 
- Casian a intrat apoi într-o altă cameră...
- Vai!
- Niciun vai! A ieşit după două minute, pe cap cu o pălărie albă, cu pliuri într-o parte şi-n alta. Avea în mâna dreaptă pipa lui, dar cu o aromă pe care nu am mai simţit-o până atunci nici prin apropierea şi nici pe buzele lui. Am mai observat un inel ciudat la degetul mare care nu mi-a plăcut deloc. M-a speriat. A urcat în lift şi când uşile s-au închis am pornit spre casa scării, fără să ştiu dacă să urc sau să cobor. Am bănuit însă că va ieşi în oraş, aşa că am aşteptat jos, în holul principal, ascunsă în camera garderobei. Însă m-am înşelat, Ruth, m-am înşelat. Timp de jumătate de oră am stat, privind prin deschizătura egoistă a uşilor. Când a apărut, nu mai avea barbă deloc; bărbia îi era fină, proaspătă. Şchiopăta, însă nu ştiu de ce. El nu poate bea atât de repede. Abia într-o oră reuşeşte să termine un pahar de apă, de alcool nu mai vorbesc, îl savurează ca un domn. A lăsat trei rânduri de chei la recepţie şi am văzut întinzându-i recepţionerei o bancnotă şi pe deasupra un zâmbet, care nu pot să spun că se poate numi subtil. Începeam să regret că am petrecut atât de mult timp în braţele lui şi-mi simţeam mândria feminină cum începe să se scurgă din cauza unor iluzii josnice, lacrimi amare cum îmi topesc puterea şi încrederea. Tocurile îmi păreau mai îngrozitoare, spatele mi se părea că e strâmb rimelul îmi cursese şi pudra parcă se ofilise. Într-o vitrină dintr-un magazin, am reuşit să văd că roşul de Burgundia de pe buze mi se ştersese aproape de tot, pistruii începuseră să mi se vadă. Am intrat într-o cabină telefonică, cu privirea fixată spre el şi te-am sunat. Îmi pare rău că te-am deranjat, Ruth, dar eram disperată. După ce mi-ai spus că nu înţelegi nimic din ce spun şi să mă calmez, am închis. Am fost nevoită, el se depărtase prea mult şi nu-l mai puteam vedea. După trei minute după ce am început din nou să merg spre el, a primit un apel şi a răspuns. S-a întors brusc, părând că se uită după cineva, apoi, a luat-o pe o străduţă în dreapta. N-o să-ţi vină să crezi unde am ajuns! Am ajuns chiar în faţa casei mele!
- Mă minţi!
- Pe cuvânt de onoare! Suna insistent la uşa din lemn, dar normal că nu-i răspundea nimeni. Eu eram în spatele lui. M-am apropiat, m-a văzut şi m-a întrebat de unde vin. Am găsit repede o scuză şi am aflat că nu vroia decât să-mi facă o surpriză.
- Mabel, iubitul tău îţi e fidel. De ce te mai îndoieşti? Ai încredere în el, nu numai în propria persoană. 
- Da, gata cu suspiciunile. Trebuie să plec acum. Mulţumesc de ceaiul de portocale, ce m-aş face fără tine!?

[...]


<!
>>
- Daaaaa, imediat vin!
...
- Mmm, miroase bine, miroase a tine, Ruth!
- Casiaaan, dragul meu,...
- Te-a crezut Mabel?
- Te îndoieşti?
- De calităţile tale de actriţă?!? Niciodată!

[...]

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Cravata fatală

Niciodată nu plecai fără ea. O lăsai să-ţi atârne la gât ca un şarpe loial, care nu se putea încolăci în jurul gâtului: habar n-aveai să faci un nod. Aveai o privire blândă, dar un caracter îngrozitor, insuportabil. Erai plin de tine în fiecare secundă când treceai pe lângă mine şi erai convins că te urmăresc. Şi aşa era. Ti-am urmărit de nenumărate ori mersul, aparent încrezător. Te-am studiat, te-am lăsat să crezi că nu te vreau, cu riscul să te pierd şi cu frica aceasta tremurând în mine zi de zi. Şi nu te-am pierdut. Ţi-am învăţat orice gest, orice expresie a feţei, am învăţat să-ţi citesc în ochi momentele de batjocoră, când ar trebui să te evit, momentele de tandreţe, când ar trebui să-ţi fiu alături şi momentele de slăbiciune, când ar trebui să profit. Te-am învăţat sa-mi vorbeşti prin mişcări şi semne, ca să nu mai fii nevoit să-ţi calci pe orgoliul tău nepreţuit, când vrei să-mi vorbeşti. Şi mi-am dat seama de curând cât de bine te-am instruit. 
Avantajul meu, faţă de tine, a fost mereu faptul că eu ştiu să fac un nod la cravată. Insesizabil, m-am apropiat de tine fără să-ţi mai accept respingerile tale vulgare şi foarte, foarte zgomotoase. Ţi-am distras atenţia în multe feluri şi abia când am plecat ţi-ai văzut nodul perfect de la gât, în oglindă. De atunci, răutatea ta faţă de mine a crescut considerabil şi toată vina a fost din cauza temerilor tale absurde, peste care nici astăzi n-ai trecut. Te încăpăţânezi să tragi de mândra ta cravată, să o desfaci... dar nu poţi. Nici măcar nu mai este un nod perfect acum. Venisem într-o seară la tine, să te ajut să îl desfaci, pentru că mi-ai spus că te-ai săturat. Am încercat să te ajut, ţi-am spus cu toată siceritatea că dacă ai încredere în mine să mă laşi, am să-l desfac. Dar nu m-ai lăsat. Mi-ai spus să plec şi ai aruncat cu tot felul de lucruri în mine. Ai spart pahare în faţa mea, ai rupt flori, şi mi-ai ţinut cuţitul în dreptul inimii până ţi-am promis că plec. Ultima mea întrebare a fost: "Eşti sigur că nu greşeşti iar?" şi ai confirmat cu toată convingerea. N-am mai trecut pe la tine de atunci. Te-am mai întâlnit însă. Destul de recent te-am văzut ultima oară şi încă aveai cravata neagră, cu nod cu tot. Când te-am văzut, mi-am dat seama că îmi pare rău pentru tine. Mi-a părut rău să te văd stând acolo, privind spre mine şi aşteptând să te citesc. Ai înghiţit în sec, stai liniştit, am observat şi asta. Te-am descifrat apoi, sentiment cu sentiment, amintire cu amintire, fior cu fior. Şi am întors capul. 

Pe drumul înzăpezit am încercat să plâng, dar n-am putut. N-am mai simţit niciun regret pentru tine şi nicio picătură de iubire. Chiar dacă aş vrea acum, nu mai ştiu să desfac nodul...
...într-o zi, o ea va reuşi să o facă şi tu vei fi ajutat în sfârşit, aşa cum şi eu am nevoie din acea seară ca cineva să mă convingă că vărful cuţitului nu mai este îndreptat spre inima mea.

                                                                                                           D.

                                                                       

vineri, 19 noiembrie 2010

Părăsită de mine


Moartea e un fleac şi trăirea un capriciu. Mai vreau o singură zi să tac, să mă opresc în pustiu, să pierd pachetul cu ore, minute, secunde. Nu mai vreau să văd oameni, case, blocuri, magazine şi nici măcar reflexia mea în oglindă. Vreau linişte. Vreau nimicul lângă mine. Mintea, cu sufletul şi inima, încep să se destrame uşor, să se desprindă de mine. Încep să ajungă la limită, încep să-mi vorbească, să mă ameninţe că mă vor lăsa singură.... singură de mine. Şi poate, asta ar fi de fapt liniştea pe care o caut de atât de mult timp şi nu o găsesc nici în oameni, nici în locuri, nici în mine. Nu ştiu cât de tare doare să plec de lângă ele, nu ştiu cât de tare doare să plec de aici, nu ştiu cât de tare doare să plec din mine, dar presupun că voi afla curând. Tăcere - devin, încet, dependentă de armonia asta. Nu mai aud în stânga: "Fată, să vezi ce-am păţit!", în dreapta: "Apucă-te de învăţat!", în faţă: "Eşti fraieră!" şi în spate: "Staaaai!". Nu-i mai văd în faţa mea pe ei, în stânga şi-n dreapta pe fete, în spate pe ai mei. Nu mai am nevoie de nicio informaţie despre el sau despre ea, nu mai vreau să aflu nimic, nu mai vreau să ştiu evidentul dintr-o mie de părţi, pentru că, acum îl cred, dar se pare că unii nu încetează să-mi amintească în fiecare zi, de parcă nu aş şti deja totul. Ca de fiecare dată încerc să nu fiu răutăcioasă, însă nu-mi pot da seama cât de bine îmi iese. Niciodată nu mi-a fost uşor să pretind că sunt oarbă, că sunt rece, că nu mă doare, că nu simt şi nici acum nu mi-e uşor deloc. Acelaşi rol l-am repetat de multe ori şi devin o actriţă din ce în ce mai bună la el. Ar trebui să mă bucur?! Poate ar trebui să mă bucur.
Iubesc lumina, iubesc întunericul, iubesc contopirea lor. Iubesc luna şi stelele, iubesc vântul şi oceanele, iubesc iarba şi zăpada, iubesc ceaţa. Lăsaţi-mă cu ele azi.

luni, 8 noiembrie 2010

Simplitatea fericirii


Câţi paşi mai are curaj să facă o persoană care a fost foarte dezamăgită în trecut? Câtă tărie mai are să creadă că aşa cum este, cu defecte şi calităţi, aşa trebuie să rămână? De câte ori mai are oare curajul să încerce încă o dată să creadă că acea persoană pe care a întâlnit-o trebuie să fie ce căuta, că în sfârşit a găsit-o? Cât timp îşi poate păstra o asemenea persoană inima sensibilă şi sinceră?
Spre binele meu, am încercat pentru o secundă să mă schimb. Să nu mai pun la suflet, să fac tot ce ar face o fată care nu dă doi bani pe cei care o rănesc. Şi nu mi-a plăcut de mine, m-am dezamăgit singură şi m-am păcălit. Mi-a părut rău apoi. Şi m-am hotărât că nimic, oricât de tare ar durea, nu trebuie să reuşească să mă schimbe, pentru că nu aş putea să mă mai accept şi mi-ar fi scârbă de mine, fără nicio exagerare.
Îmi bate inima altfel decât în ritmul ei obişnuit şi nu ştiu în ce fel să-i interpretez bătăile. Habar nu am ce mai simt. Aş vrea să am mai des momentele acelea, când mi se pare că absolut totul este foarte uşor de rezolvat şi fără să mă mai gândesc la consecinţe sau cât de tare aş putea să fiu rănită, să fac exact ce simt. Dar bănuiesc că am început să devin tot mai rezervată şi mai închisă tocmai din cauză că de fiecare dată m-am izbit de câte un eşec.
Crizantemele mele s-au ofilit aproape toate, iar ceaşca mea pentru cacao am spart-o azi dimineaţă. Pentru prima oară mă uit dezgustată la lichidul negricios din ibric şi simt că nici măcar un pic din tristeţe nu poate să-mi mai ia. Nu suport razele soarelui astăzi. Am tras perdelele roşii, dar lumina e mult prea încăpăţânată şi nu am putut scăpa de ea. Camera mi-e invadată de o strălucire roşiatică puternică şi am impresia că ameţesc. Aştept un telefon de la o prietenă, dar nu a mai sunat şi mă tot gândesc că a uitat de mine din nou.
Aş vrea să mă asculţi un minut, dar eu nu pot să vorbesc. Aş vrea să te ascult un minut, dar tu nu vorbeşti. Aş vrea să nu mai îmi pese şi aş vrea ca tu să nu ştii că îmi pasă, dar e prea evident şi până şi porumbelul de pe pervazul meu înţelege totul. Iubita mea toamnă se pregăteşte să-mi spună că voi avea şaisprezece ani şi asta doare mai mult ca niciodată, când mă gândesc cât de repede trece timpul fără să fie nicio schimbare, fără să mă fi agăţat de vreun vis cât de cât posibil. În "epilogul lui 2009" eram foarte entuziasmată când spuneam că vreau să-mi găsesc băiatul cu ochii negri, iar acum, deşi l-am găsit, sunt mai dezamăgită ca înainte pentru că se pare că nu e al meu. Probabil l-am confundat şi acest "probabil" doare şi el, mai ales când mă gândesc unde poate fi chiar şi acum şi cu cine.

Mă fascinează într-un fel să privesc spargerea lucrurilor; aşa s-a întâmplat şi azi dimineaţă când ceaşca plină de cacao mi-a alunecat şi izbindu-se de parchet, s-a scurs printre cioburi încet, a stropit pereţii cu picături mici şi părea că e sânge printre ţepi de trandafiri (ceaşca mea era verde, hi hi :D). De aici am ajuns să-mi amintesc de "Bleeding love", aşa că am ascultat-o... o dată, de două ori, de trei ori. Nu versurile mi-au plăcut la melodia asta. Mi-a plăcut întodeauna ritmul tobelor care mereu mi-au dat senzaţia că îmi trezesc inima şi o fac să bată mai puternic, mai adevărat şi din cauza asta, ascult deseori varianta instrumentală.
E foarte important să ştii să te răsfeţi, să-ţi cunoşti adevăratele pasiuni şi orice lucru simplu care te face măcar pe moment să zâmbeşti. Deşi pare stupid când ţi-o spune cineva, e foarte adevărat. Să-ţi găseşti momente pentru tine poate fi greu şi trebuie să te cunoşti foarte bine ca să ştii ce vrei în diferite momente. Trebuie să te adaptezi la natură şi la locul în care te afli, aşa încât mereu să ai la îndemână acel inofensiv capriciu. Primăvara; e fantastică senzaţia că în sfârşit simţi pământul sub picioare după atâta zăpadă; să număr steluţele liliacului şi să-mi invadez camera cu mirosul lui nu uit niciodată. Vara, ieşirile cu prietenii sunt cele mai frecvente normal, dar nu tot timpul îi poţi avea lângă tine. Plimbările la baraj, în sigurătate, sunt atât de speciale, încât eşti convins pe loc că viaţa este nemaipomenită. În grădina bunicilor, printre toţi crinii şi panseluţele, rezemată de acelaşi măr, mereu privind stelele, mi-au ieşit cele mai frumoase poezii şi cu siguranţă nu pot uita de alergările matinale zilnice.
Toamna este anotimpul meu. Mereu se schimbă ceva, indiferent că e vorba de ceva important, sau ceva nesemnificativ. Pe străzile pline de frunze şi cu vântul mereu de mână, nu mă simt aproape niciodată singură. Un simplu moment în care tata îmi aduce un buchet de crizanteme mă face fericită. Să le aşez pe rând într-o vază, să le vorbesc încet este chiar ceva plăcut. Iarna, categoric, nimeni nu scapă de bucuria Crăciunului şi a Noului An. Ador aerul curat, rece al iernii şi albul care uneori mă orbeşte pentru câteva clipe. Deşi mi se face nasul roşu (ceea ce mă enervează la culme), plimbările prin zăpadă mă calmează, mai ales atunci când îmi pun eşarfa cu parfumul meu preferat la gât şi vântul mi-l face şi mai plăcut. Nopţile de iarnă sunt magnifice. Stau de multe ori până la ore târzii şi privesc stelele cu geamul deschis. E absolut superb să priveşti fulgii cum cad încet şi se topesc, unii când ajung pe stratul alb, alţii chiar pe obrazul meu. Îmi place să aprind lumânări şi beţişoare parfumate iarna şi să privesc umbrele ciudate de pe tavan în timp ce din partea dreaptă fulgii reci mi se aşează prin păr.
Categoric nu poţi rămâne trist şi fără vise. Să fii puternic înseamnă să te poţi face fericit şi singur, să nu fii neapărat dependent de alţii, ci de lucrurile simple care niciodată nu vor dispărea şi nu se vor schimba. Cum tu te poţi baza pe aceste lucruri care NICIODATĂ nu se vor schimba, aşa trebuie să te bazezi şi pe tine, pe faptul că nu te vei schimba, pe faptul că cineva, poate, va aprecia că nu te-a schimbat durerea, că ai rămas la fel... sensibil, însă foarte puternic.
Şi uite aşa am trecut de la tristeţe la fericire...

miercuri, 27 octombrie 2010

Nimeni, nimic, niciodată


Am să mai fac o excepţie. Am să-ţi mai scriu o dată.

Ieri ţi-am văzut o poză recentă. Şi am privit-o ... mult timp, poate am ajuns chiar într-o oră. Îţi mărturisesc că de multe ori am încercat să mă conving că nu mai eşti la fel, că te-ai schimbat de tot şi că niciodată nu vei mai fi acelaşi. M-am înşelat. Tot tu eşti. Cu toate că te-ai mai înălţat, ai aceiaşi privire pierdută şi acelaşi zâmbet copilăresc. Am plâns, pentru că de fiecare dată mă doare să-ţi privesc fie şi poza, fie şi un fir de păr. Mi-am amintit cum am învăţat anul trecut, din cauza ta, să plâng fără lacrimi. Cum stăteam în pat, cum îmi ţineam genunchii în mâini şi ca să nu fiu auzită, ba de părinţi, ba de fratele meu, înghiţeam lacrimile din secundă în secundă ca să nu le dau voie să curgă pe obraji. Şi crede-mă, e mult mai dureros să-ţi încingă lacrimile inima, decât obrajii... e cu mult mai dureros. Şi cu toate astea, în fiecare clipă, nu te-am învinovăţit pe tine. N-ai să ştii niciodată câte părţi din mine au murit şi în ce chinuri, pentru tine. Şi cel mai dureros lucru a fost să ştiu că tu nu vroiai să-ţi alimentezi decât orgoliul, în timp ce eu încercam să-mi hrănesc inima. A fost oare cinstit? Nu a fost cinstit nici măcar pentru tine şi ştii la ce mă refer. Nu ştii cât de mare e efortul din mine să mă întorc în trecut, să-ţi scriu nişte rânduri idioate doar pentru că azi mi s-a spus despre tine că eşti trist... şi mai singur ca niciodată, că ai plecat de acolo şi te-ai dus dincolo. Şi ciudat lucru, după toate astea, îmi pare rău pentru tine. Adevărul e că nu vreau să fii supărat. Vreau să rămâi cu toţi prietenii tăi şi vreau să fii puternic aşa cum mereu ai fost. Şi ştiu că poţi. Nu vreau să ajungi cum sunt eu acum. Eu, acum, nu pot să lupt cu nimeni pentru nimeni. Nu mai pot. Mi-e frică. Cel mai mărunt lucru mă doare şi asta pentru că mereu mă loveşte acolo, unde tu... ai trăit. Oricând încep să fac un pas înainte, calc pe spini, iar apoi fac zece înapoi. Nu mai sunt fata aceea care rezista şi mereu îşi găsea puterea să-şi revină. Nu mai sunt şi nici nu ştiu dacă voi mai fi, deşi îmi doresc enorm. Să intru în rivalitate cu altele, să pregătesc cine ştie ce lucru genial, să fiu în faţă mereu pentru a câştiga ce vreau, nu mai e atât de uşor acum... Eşti fericit? Sunt fericită, atunci, pentru tine. E inevitabil, peste câteva zile ne vom întâlni acolo. Nu ştiu dacă de această dată te voi saluta, nici măcar nu ştiu dacă am să mă pot uita spre tine. Şi, te implor, nu fă greşeala să vii să-mi vorbeşti. Trebuie să ne obişnuim că noi va însemna de acum încolo nimeni, nimic, niciodată. Îmi amintesc fiecare amănunt cu tine şi timpul nu va şterge nimic... nu ştiu dacă niciodată. Mă întristez când văd raftul de onoare lipsit de cutia cu trandafirul tău şi de bărcuţa din Veneţia pe care am cumpărat-o pentru tine. Simt cioburi în stomac uneori, când mă gândesc că trandafirul, bărcuţa şi scrisoarea pot fi doar în două locuri: în camera ta, într-un sertar, ori undeva, prin boscheţi, în posesia unui ţigan.
Chiar dacă teoretic nu ai fost mereu al meu, practic ai fost mereu şi asta nu se uită. Nu, nu se poate uita faptul că niciodată nu m-ai înlocuit cu nimeni, nici măcar acum, chiar dacă, probabil, ţi-ai dori foarte mult acest lucru. Îmi zâmbeai, mă urmăreai, mă certai, mă bârfeai, chiar mă înjurai, dar chiar dacă toate astea erau pe moment lucruri care mă întristau, în străfundul inimii mele, te-am apreciat si respectat mereu pentru asta: că te crizai doar la mine şi eu la fel, doar la tine. Acum s-au schimbat multe... eu nu mai sunt unde eşti tu, tu nu mai eşti unde sunt eu... Şi mi-e dor... mi-e dor de sentimentul acela de siguranţă, siguranţa că sunt numai a cuiva, că cineva e al meu. Mi-e foarte dor. Şi abia acum încep să-mi dau seama cât de greu e de găsit.

Nu ştiu unde să mă opresc, dar sunt destul de bine. Momentan, rătăcesc.

marți, 19 octombrie 2010

Mătase aspră


În ciuda agitaţiei din mine, aş fi putut sta mult mai mult aşa. Aşa, întinsă pe jos, cu mâinile sub cap şi picioarele cocoţate pe perete; aşa... privind în gol şi fără să mişc un deget, meditând, poate. Zic "poate". E greu să meditezi. Sunt mulţi care nu ştiu cum se face asta. Ei spun, când au căştile în urechi cu muzica dată aproape la maximum şi ceva de ronţăit în braţe, că meditează. Din curiozitate sau poate din solidaritate, fără un motiv concret, întrebi simplu: "Deci?", iar ei, cu o expresie amuzată, răspund la fel de simplu: "Nu ştiu." Cred şi eu. Poate ar trebui să scoată căştile şi să nu-şi mai mestece creierii şi apoi... mai vedem ce iese.
Urăsc eşecurile şi urăsc să mi se întâmple de două ori acelaşi lucru. Prin urmare... mi-e frică. Şi nu e o frică trecătoare, e o frică îngrozitoare care-mi pulsează în fiecare părticică; e o frică ce mă face poate paranoică, poate neîncrezătoare, poate... diferită; O teamă idioată de care nu mai reuşesc să scap de când cu el
, care mă manipulează în fiecare secundă şi nu mă lasă să fiu eu. Bine, aici poate e de vină un pic şi durerea de spate cu care m-am ales acum câteva ore, când stăteam în ploaie. De ce fiecare lucru frumos trebuie să devină, chiar şi într-o măsură mai mică, nesigur, gata oricând să se termine? S-a terminat o dată, acum pare că se termină din nou, sau doar devine un pic mai greu, ca în final, instabilitatea să strice din nou totul. Poţi fi atât de sigur de un lucru, ca apoi, într-o secundă, totul să fie pe dos. Lui i-am promis că nu voi mai face aceeaşi greşeală cu altcineva. I-am promis, în ultima zi, că lipsa de încredere nu va mai fi un motiv să pierd pe cineva, dar se pare că ce am învăţat de la el se duce pe apa sâmbetei mai repede decât credeam. Se pare că nu a fost doar o greşeală a mea, pare a semăna mai mult cu un... viciu.
Am nevoie de un sac de box. Am înţeles că e foarte eficient pentru evaporarea de nervi. La urma urmei, nu numai monologurile sunt bune. Poate că oboseala fizică îţi odihneşte psihicul foarte rapid. Decăt să-l suprasolicit cu meditări peste meditări, mai bine-l las un pic să bea un Red Bull, sau să mănânce nişte spanac ca Popeye marinarul (psihicul, măi!). Cine ştie, poate ajung totuşi de la teorie la practică când o să tremure din nou nervii în mine.

P.S. Îmi pare rău, dar nu mă pot ţine de promisiune. 

joi, 14 octombrie 2010

Cloe


-fragment-


Presupun că vă aşteptaţi ca eu să ştiu şi să vă spun totul despre mine. Ei bine, adevărul este că nu ştiu nici cele mai banale detalii, cum ar fi numele meu. Stau închisă aici de ceva vreme şi fel de fel de persoane intră, mă îmbrăţişează, îmi zâmbesc sau mă privesc lung, mă ţin de mână sau îmi mângâie părul. În general, ei îmi spun Cloe, dar nu sunt sigură că acesta este numele meu. Ţin minte cum într-o seară, când aproape adormisem după ultima vizită a unor necunoscuţi, s-a apropiat de patul meu un tânăr brunet, înalt, cu ochii cenuşii ca scrumul de ţigară şi m-a privit cordial timp de câteva minute, apoi, cu ochii înlăcrimaţi a şoptit ca pentru el „Iartă-mă, scumpa mea Lily!” şi a plecat. De atunci au trecut săptămâni, dar nu s-a mai întors. N-am îndrăznit să întreb de el pe nimeni, am rămas cu imaginea lui doar pentru mine. 
          Am amintiri din copilărie străpunse de îndoieli, feţe ale oamenilor întipărite în minte şi oricât de mult m-aş strădui să recunosc una din zecile de persoane care îmi vorbesc, nu reuşesc. Am încercat să mă ghidez după ce cunoaşte memoria mea, însă niciuna din persoanele pe care le văd cu ochii minţii nu şi-a făcut apariţia. Am aşteptat în zadar. Nu ştiu cine sunt şi nu ştiu dacă vreodată am să mai ştiu. Sunt dezamăgită. Doctorii nu vorbesc cu mine, nu-mi răspund la nicio întrebare pe care le-o adresez şi mă privesc cu o apatie ieşită din comun, care mă descurajează total. La un moment dat, unul din ei mi-a spus că sunt nebună, iar eu m-am enervat ca niciodată şi am sărit la el. Într-adevăr, acesta poate a fost un act de nebunie, însă nu regret nimic  din moment ce acel om de nimic, oficial, nu se mai ocupă de cazul meu.
          Mă simt singură şi am impresia că acest coşmar nu va înceta până ce eu nu îmi voi aminti lucrurile esenţiale din viaţa mea şi oamenii importanţi pentru mine. Sper ca într-o zi să mă ridic din aceste aşternuturi, să merg fără să-mi simt capul greu, fără să ameţesc şi fără să mă trezesc prăbuşită pe podea. Da, sper...


sâmbătă, 9 octombrie 2010

Echilibru


Vi s-a întâmplat vreodată să vă luaţi, din greşeală, o şosetă de un fel, iar cealaltă de altfel, de culori sau mărimi diferite? Apoi, să nu puteţi urca la un ceai la una din prietenele voastre, de teamă să nu vă vadă o şosetă roşie şi una albastră...?

Sau poate vi s-a întâmplat să înfulecaţi într-o zi numai dulciuri şi spre seară să vă fie atât de rău, încât mâinile şi picioarele să vă tremure, iar mintea să nu mai fie tocmai limpede?

Sau să staţi, într-o sâmbătă ploioasă, în pat, de dimineaţă până seara, să vă gândiţi la lucruri absolut inutile?

Poate chiar să faceţi probleme la matematică tot weekend-ul, fără nicio pauză, vi s-a întâmplat?

Ar mai fi ideea cu statul la calculator sau cea cu statul la televizor toată ziua...

( Haide, e imposibil să nu vă încadraţi nicăieri! )

Şi, după o zi idioată ca asta, nu v-aţi simţit ameţiţi, supăraţi, stresaţi, plictisiţi, dezamăgiţi... ?

Niciodată n-am ştiut exact cum să-mi echilibrez stările, acţiunile... Mereu am fost de la o extremă la alta, niciodată între, niciodată "puţin aşa, dar şi aşa". Şi aş vrea să învăţ. Deşi cuvintele "Nu pot!" mă tentează să le scriu şi să le spun în fiecare secundă, am să încerc să le evit până şi cu gândul.

Am fost de multe ori pusă pe treabă şi atunci nu epuizam până a doua zi.
Am fost de multe ori tentată să fac micile mele prostioare şi nu eram în stare de nimic altceva, decât de "plănuit".
Am fost de multe ori supărată şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să râd.
Am fost de multe ori fericită şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să mă enervez sau doar să mă întristez.
Am fost de multe ori şi foarte nervoasă şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să mă calmez.
Am fost de multe ori şi pusă pe critică şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să spun ceva drăguţ.
Şi încăpăţânată şi afurisită şi nesimţită şi nebună am fost de multe ori şi toate astea, pe rând... niciodată toate în aceeaşi zi.

În ritmul ăsta nu o să ajung prea bine. Azi am avut impresia că am găsit un fel de echilibru, dar poate fi doar ceva aluziv. Azi l-am văzut pe elEl cel de demult. Şi... am rămas puţin să mă uit la ce ajunsese de când nu-l mai văzusem ultima dată. Mi-a bătut inima, dar nu ştiu de ce. M-am întristat, dar nu ştiu de ce. Ne-am privit în tăcere şi nu ne-am spus nici măcar "bună!" şi nici asta nu ştiu de ce. Din fericire, nu am mai avut nevoie să mă mint că ţin la el, pentru că deja este de domeniul trecutului, deja am cu cine echilibra tristeţea care mi-o aduce revederea lui. Şi ăsta, pot crede, că este primul echilibru din viaţa mea.

Sau poate primul echilibru era atunci când îmi echilibram supărările pe el cu prietenele mele... cine mai ştie? Lucrul bun este că nu sunt nebună... încă.

Şi totuşi... nu-mi pot scoate din minte că blogul ăsta l-am început din dezamăgirile de la el. Nici măcar nu mă mai adresez lui. "tu", "tine", "ta", "tău", "tale"...deja am început să le folosesc pentru altcineva. Îmi pare nespus se rău că l-am văzut astăzi...




Presupun că, într-adevăr, l-am iubit odată.
Şi nu am să neg asta niciodată, indiferent cine m-ar întreba.

miercuri, 6 octombrie 2010

Concret mascat


Mă săruţi pe frunte. Aşa începe de fiecare dată: cu buzele tale pe pielea mea. Eu am întotdeauna mâinile reci, iar tu întotdeauna admiri asta. Spui că este un fel de oglindă a sincerităţii mele, dar eu aş spune că sunt doar nişte emoţii patetice, deşi nu aş nega nici ceea ce îmi spui tu. Zâmbeşti cald, fermecător, dar niciodată nu uiţi să afişezi o expresie grandilocventă, care, nu pot să mint, mă pune pe gânduri destul de serios. Devin agitată, dar mă controlez cât de bine pot şi presupun că oricum se observă... Îmi place să-ţi ciufulesc părul negru şi să-ţi vorbesc la ureche. Tu niciodată nu te poţi abţine să nu-mi ridici unii din cârlionţii mei şi să mi-i pui drept sprâncene, apoi să râzi de mine cu o isterie ieşită din comun, motiv pentru care, în fiecare zi mă supăr pe tine. Mă ridici în braţe, mă ţii cu capul în jos şi până nu-ţi spun că te iert, te faci că plouă. E incomparabilă satisfacţia citită de pe faţa ta, când auzi cuvintele pe care le aşteptai. Uneori mândria ta mă scoate din sărite şi atunci te trezeşti cu o pernă grea în faţă şi te enervezi. Nu, n-am încercat niciodată să te ţin de picioare, cu capul în jos ( nici nu aş vrea ) ca să mă ierţi. Ţie nu ţi-ar place aşa ( şi bănuiesc că e de înţeles că nici mie ). Nu... eu mă arunc în braţele tale şi te sărut pe gât, până când uiţi că ar trebui să-mi spui că mă ierţi... purul adevăr este că, de fapt, uiţi că ai fost supărat, ba mai mult, nervos. Atingi foarte lent, mângâierea ta e molcomă, sublimă, magică. Când sunt lângă tine, pari într-o stare de reverie nepământească, iar când îmi apropii un singur deget de obrazul tău, pari că ai ajuns până la paroxismul cutremurului din tine. Aşa eşti tu; sau poate aşa vreau să cred că eşti. Îmi place să te privesc în ochi şi îmi place că şi tu mă priveşti de parcă în faţa noastră ar avea loc nu ştiu ce epifanie. E frumos... dar perfid. Şi ştii de ce? Pentru că mereu ea nu întârzie niciodată, nici măcar cu o fracţiune de secundă. Mereu ştiu cine e în spatele meu, când, deodată, îţi ridici privirea şi fără ca măcar să-mi săruţi mâna, pleci cu ea. Aşa se termină de fiecare dată. Mereu pleci tu, niciodată n-am plecat eu. Însă, dacă voi pleca, să nu uiţi că n-am să mă întorc niciodată, oricât de greu mi-ar fi. Nu e o ameninţare. Nici măcar o promisiune nu este.

Este un principiu. 

miercuri, 22 septembrie 2010

Capul sus! Deschide ochii!


Aş fi vrut să vă fi scris mai înainte, dar nu-mi găseam cuvintele, deşi le-am căutat mult. Adevărul e că sunt mult prea afectată de intrarea la liceu şi din câte am aflat, cam toată lumea este. Nu e chiar aşa cum îmi închipuiam. În sufletul meu este antiteza a ceea ce credeam că va fi. Sunt atât de mică printre sutele de picioare şi mâini. Fel de fel de "domnişoare" te calcă practic în picioare. Rujuri stridente, tocuri de 30 de centimetri şi zeci de straturi de fond de ten... Mă plimb prin careul liceului şi este foarte ciudat să fiu înconjurată de atâtea persoane necunoscute, care mă privesc unii cu dezgust, alţii cu expresii indiferente şi, în fine, unii îngrijorător de atenţi. Colectivul total necunoscut, profesorii ciudat de veseli unii, alţii adevăraţi Hitleri, iar clasa mizerabilă. Pur şi simplu nu-mi găsesc locul oriunde aş merge şi cu cine, ba chiar am şi plâns. Liceul este trist la început, depinde de fiecare. Te poate afecta în primele zile, în primele săptămâni sau chiar luni. A spus şi profesorul meu de română, acum sunt cele mai profunde sentimente... de tristeţe, de bucurie, nostalgie, iubire, rivalitate şi aşa mai departe. Avea mare dreptate...
Aşa gândeam săptămâna trecută când am intrat la liceu. Acum îmi place, mi-am schimbat total părerea, sau poate doar m-am obişnuit cu colegii, clasa, cu... închisoarea. Sunt foarte fericită că a trecut totul atât de repede şi că nu m-am simţit pentru mult timp cum v-am scris mai sus. Adevărul este că nu ştiam dacă să postez asta, dar, având în vedere că eu am avut mari aşteptări de la chestia asta numită "liceu", am zis că poate deschid ochii celor care urmează... aşa poate şocul, sau schimbarea, nu va fi la fel de mare pentru ei. Oricum, trecând peste toate, e frumos! Nu pot să vă spun mai multe eu, pentru că sunt la început... pot cititorii mai experimentaţi să spună mai multe. 
:*



sâmbătă, 11 septembrie 2010

Ca niciodată


Am făcut cum mi-ai spus să fac. Acum, mă întorc. Ştii bine, mi-ai spus să dispar şi să vin lipsit de amintiri, lipsit de feţe, de cuvinte, lipsit de tot ce înseamnă dezastru pentru tine. Şi aşa sunt acum... gol, complet inofensiv. În dimineaţa aceea de iunie, ai venit foarte fericită înapoi, atât de încântată cum nu m-am aşteptat nicio secundă. Fermecător de visătoare şi totuşi atât de hotărâtă... să nu te mai trădezi singură. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai simţi atât de aproape de tine, mi-ai spus că te fac să suferi, mi-ai spus că mă urăşti chiar. Brusc, m-am simţit vexat şi dat la o parte.  Mi-ai cerut cu atâta ardoare să mă aşez în patul tău, să mă acopăr cu o pătură, să închid ochii şi să aştept până te vei întoarce. Fereastra, chiar de deasupra capului meu, ai deschis-o larg şi ai tras jaluzelele la o parte. Păşeai încet, ca o felină, iar eu simţeam la fiecare pas de-al tău inaudibil că mă destram ca firul de mătase. Când am auzit clanţa scârţâind şi pe tine dincolo de uşa de lemn, aş fi putut să jur că sunt pregătit pentru ghilotină... dar n-a fost aşa. Lăsându-mă acolo singur, mi-ai făcut un bine mie, dar şi ţie. De fapt, acelaşi bine l-ai făcut pentru amândoi. M-ai lăsat în camera ta... cu fereastra deschisă atâtea zile şi atâtea nopţi. Nu m-am clintit nicio secundă, n-am deschis ochii deloc. Am stat doar. Dar s-au întâmplat multe... Te auzeam cum dansai şi fredonai fel de fel de versuri. Săreai atât de tare, încât pereţii camerei tale păreau că vor cădea epuizaţi, surzi peste mine. M-am mirat pentru că nu te-am auzit plângând nicio secundă... Oh, ba da... ai plâns într-o noapte, dar încet şi pe înfundate. Şi nu ştiu de ce. De atunci, n-am mai auzit niciun sunet care te-ar fi putut da de gol că ai fi tristă. Am auzit cum vorbeai la telefon râzând, cum primeai mesaje non-stop, cum credeai în fericire. Am auzit- pentru că ăsta a fost singurul simţ pe care l-am putut folosi- cum coborai scările şi salutai fericită pe cineva care te aştepta şi care mereu îţi reproşa că întârzii... a fost cineva... apoi, dintr-o dată altcineva, după care un alt el şi tot aşa. Ai cunoscut, ţi-ai deschis noi orizonturi, asta e ceea ce am presupus mereu şi acum ştiu că este purul adevăr. Trei luni m-ai lăsat închis aici. În niciuna din aceste nouăzeci şi două de zile- da, află că le-am numărat- nu ai venit să întrebi măcar o muscă dacă trăiesc. Dar nu-ţi face griji, te-am iertat pentru că ţi-am înţeles intenţia, deşi ştiu foarte bine că eşti o egoistă şi niciodată asta nu se va schimba la tine. Azi dimineaţă, nu mai intra în cameră căldura aceea insuportabilă, ci un frig şi o ceaţă scrutătoare. Apoi, o picătură de ploaie mi-a umezit tenul îmbătrânit de soare... Atunci am deschis ochii, m-am ridicat, m-am uitat pe fereastră şi m-am încruntat... "Septembrie, toamnă... un început" m-am gândit aşa cum tu, de fiecare dată te gândeai în prima zi de toamnă. Am zâmbit şi am ieşit din cameră. Mă aşteptai în faţa uşii nerăbdătoare... ne-am îmbrăţişat, după care m-ai întrebat cum mă simt. Infatuat, ţi-am răspuns aproape mut: "Gol." Am râs amândoi. Apoi m-ai primit înapoi înăuntrul tău şi acolo sunt şi acum fără să ştiu cine ai fost, ci cine eşti şi cine vei fi. 



                                                             Pentru nedespărţirea noastră, sufletul tău
                        


miercuri, 8 septembrie 2010

Cenuşăreasa îşi poate găsi şi singură pantoful



Desigur, totul se schimbă acum, chiar şi eu. E cu totul altfel când priveşti dintr-o altă perspectivă, când încetezi să rămâi consternat în spatele persoanei care ţi-a controlat inima, poate chiar şi fără să realizeze acest lucru. Seamănă cu libertatea pe care ţi-o îngădui singur, e la fel ca atunci când îţi întrebi părinţii dacă poţi ajunge mai târziu acasă, iar ei îţi spun da, însă un pic diferit, pentru că, de această dată, răspunsul îl controlezi doar tu, cu inima. Să ieşi din impasul tenebros depinde doar de tine, de voinţa ta. De obicei, durează destul de mult, dar până nu îţi vei permite tu să te ridici, să întorci spatele şi să pleci zâmbind, nu vei înţelege niciodată sensul acestor cuvinte. Să spui că timpu va vindeca rănile... Hm, ce glumă bună!... pentru mine, aceste cuvinte nu sunt deloc plauzibile, sunt chiar ridicole.

Încetaţi să mai jucaţi rolul acesta de nimic, unde voi plângeţi după ceva ce, în realitate, nu vă doriţi să aveţi. Încetaţi să vă afundaţi tot mai mult în nepăsarea altuia, să idolatrizaţi până la înnebunire, să credeţi că nu mai aveţi nimic. De ce voi trebuie să-i purtaţi de grijă unei persoane care nici măcar ea nu e în stare să se ferească de minciuni, bârfe şi tot ce înseamnă decădere? De ce voi ascundeţi cele mai groaznice amănunte din viaţa acestei fiinţe, doar ca să ştiţi că nu va suferi?

Într-adevăr vi se pare atât de mare efortul să încetaţi cu toate prostiile astea? Atunci, daţi-mi voie să vă spun că sunteţi cea mai laşă persoană de pe faţa pământului şi că meritaţi din plin sfârşitul melodramatic care vi se pregăteşte. Da, rămâneţi acolo, jos, suferind, în timp ce toată lumea se adună în jurul vostru să vă compătimească. Dacă vă hotărâţi totuşi într-o zi, să nu vă mai bazaţi pe timp, ci pe puterea voastră de a schimba totul, credeţi-mă că veţi avea tot sprijinul inimii voastre, veţi radia de fericire şi veţi cunoaşte senzaţia de a admira noul. Eu, da! M-am trezit să scriu toate astea, toate cuvintele de care unii au atâta nevoie. Acest impuls este atât de important pentru a învinge prăbuşirea... Eu am avut parte de el, însă nu a fost atât de puternic, nu m-a ţinut de mână strâns... a durat mai mult până să înving aşa cum şi voi veţi face. Nici impulsul meu nu se poate numi decisiv pentru voi, dar de acum nu vă speriaţi, crezând că vă aştept la uşă cu o urzică :))

Vă iubesc :*

marți, 10 august 2010

Complicaţii








Ai ales de multe ori să pleci, iar eu am ales de multe ori să rămân. Am ales de prea multe ori să mă închid în tine... de atâtea ori tu te-ai gândit cum să te eliberezi de mine. Ai reuşit cu mult timp în urmă şi presupun că banalitatea cuvintelor mele devine din ce în ce mai sporită chiar şi pentru mine. Deja nu mai cred că simt tot ce scriu, iar subiectul ăsta devine depăşit, plictisitor. Jurnalul pe care l-am început pentru tine ar fi trebuit să fie scris până la ultima pagină, dar e ciudat cum am exagerat până pe copertă. Parcă nici nu mai ştiu cum arăţi. Senzaţia că nu ai existat niciodată lasă o amprentă puternică în mine şi încep să o cred. Hm, mai am momente când întreb de tine ca să mă asigur că numele tău este cu adevărat real, că tu ai fost real.

Mă întreb ce face băiatul cu ochii negri pe care îl aştept de la începutul anului... Ar fi trebuit să apară până acum, dar întârzie mai mult decât aş fi crezut. Este foarte posibil să treacă pe lângă mine impasibil, să nu ştiu cine e, dar dacă ar fi aşa, sunt sigură că nu aş vrea să-l mai cunosc, nici să-l văd măcar. Ignoranţa şi orgoliul nu le mai poate suporta nici măcar cea mai puternică parte din mine, oricât de incasabilă ar fi. Am luptat prea mult timp cu aceste două capricii şi am lăsat prea mult venin din ele să-mi afecteze sufletul. N-aş mai vrea să simt tot ce am simţit în octombrie, a fost îngrozitor şi niciodată n-aş vrea să mai trec încă o dată printr-un asemenea eşec.
Multe persoane îşi doresc să trăiască iubirea aceea cu certuri caraghioase şi plimbări sub clar de lună, dar atâta timp cât caută, nu o să găsească niciodată ceva veritabil. La fiecare pas întâlnesc pe cineva care ar putea fi special pentru ei. Totul e doar imaginaţie. Atunci când te uiţi în ochii acelei persoane şi vrei sa te convingi cu adevărat că o iubeşti, când ştii de fapt că ceea ce simţi nu e mai mult decât... indiferenţă. Sunt ferm convinsă că aceasta este una din puţinele situaţii în care nu se aplică vorbele "Nu există nu pot, există nu vreau!". Am avut ocazia de multe ori să mă "complic" cu cineva, dar nu am vrut să forţez lucrurile, să mă forţez pe mine, să-mi forţez inima să facă ceva ce nu ar fi în stare. Nu... nu vreau aşa. Dacă nu se întâmplă, nu e momentul.
Sau poate nu m-am uitat îndeajuns de bine în jurul meu?

sâmbătă, 31 iulie 2010

Metaforă


Obişnuiam să îmi adun gândurile în fiecare noapte. Îmi epuizam mintea şi-mi răscoleam cele mai mărunte amintiri, oricât de înjositoare ar fi fost pentru mine, până adormeam. De multe ori mă gândeam că ar fi totul atât de simplu, dacă printr-o chiromanţie, aş fi ştiut exact ce trebuie să fac, unde şi cu cine. Adevărul este că orizontul meu a fost întodeauna incert, iar gândurile mele foarte nestatornice. Am început să nu mă mai simt singură cum mă simţeam înainte, am început să-mi observ prietenii pe care îi am alături şi pe care i-am avut mereu. Am început să nu mă mai izolez fără motive, să nu mai gândesc excesiv asupra lucrurilor negative din viaţa mea. Şi asta e bine... presupun. Tulburările mele încep să fie tot mai rare, zâmbetul sardonic, imaginar, ce-mi constrangea persoana spre teamă neîncetata, a început să fie lipsit de răutate, a devenit chiar inofensiv. S-a îngustat de asemenea şi crăpătura ce deschidea imagini fatale spre genunea în care mă afundam mereu. Acum paşii mei sunt siguri şi gata să păşească... peste toate gândurile adunate acolo. Nu mai sunt foarte introvertită. Rândurile pe care tocmai le-am scris dovedesc contrariul, însă nu m-am mai preocupat o perioadă lungă de timp asupra universului meu interior şi chiar începusem să mă îngrijorez de schimbare, poate chiar m-am temut.
Cred că sunt un pic bolnavă. S-ar putea să sufăr de flacăra inovatoare, dar cine ştie!? Poate fi doar emfază în tot ce spun şi gândesc...

duminică, 4 iulie 2010

Lecţie pentru voi


Lăsaţi-vă timp, vă veţi ierta. Cu cât încercaţi să compensaţi prin cuvinte dulci tot răul făcut acum mult timp, cu atât mai mult vă veţi pierde speranţa că vă veţi putea ierta reciproc greşelile şi asta din cauză că, inconştient, inimile voastre neîncetat se resping. În inimile voastre sunt adunate prea multe răutăţi, prea multă ură. Uneori vreţi să fiţi prieteni, alteori vă jigniţi fără să realizaţi de ce aţi făcut asta, care a fost mai exact motivul. Deocamdată nu vă lăsaţi privirile să se intersecteze la colţul unde vă întâlneaţi mereu vara, unde vă înroşeaţi fără ca măcar să vă salutaţi şi apoi treceaţi cu gândul că penibilitatea acelui moment nu o veţi uita niciodată... Acum ştiţi amândoi, nu a fost penibilitate, a fost doar un farmec care v-a zăpăcit, un farmec care încă nu vă lasă să deveniţi prieteni. Ea te urăşte pentru orgoliul şi nerăbdarea ta, tu o dispreţuieşti pentru faptul că mereu te-a sufocat şi mereu te-a făcut să te simţi subapreciat de ea. Acum, v-aţi maturizat amândoi şi, poate, chiar aţi devenit mai înţelepţi, astfel încât veţi începe să acceptaţi personalitatea celuilalt cu mai multă toleranţă, astfel încât să deveniţi prieteni.

Of, dragii mei, eu vă iubesc mult pe amândoi. Îmi eraţi foarte dragi când începeaţi dintr-un nimic să ţipaţi unul la altul, apoi amândoi vă opreaţi, vă uitaţi în ochii celuilalt şi vi se citea pe faţă simpatia pe care o purtaţi unul faţă de altul. În cele din urmă, tăcuţi, vă întorceaţi cu spatele şi vă începărtaţi unul de altul, cu mii de remuşcări simţindu-le în voi. Mai erau momentele când vă vorbeaţi pe la spate, iar când vă întâlneaţi vă luaţi de păr, vă dădeaţi palme, până oboseaţi amândoi şi finalizaţi cu o înjurătură pe care o auzea toată strada. Toate astea s-au întâmplat din cauză că voi v-aţi recunoscut sentimentele într-o singură zi, o zi numai a voastră. Atunci a fost momentul vostru de adevăr, de iubire. Atunci aţi cunoscut sentimentele curate, frumoase, pe care le puteţi simţi, v-aţi cunoscut o altă parte din voi. Certurile au venit mai apoi din cauza frustrărilor, iar frustrările din cauza lipsei voastre de curaj să luptaţi pentru ceea ce simţiţi, contra tuturor. Lumea, dar mai ales voi, v-aţi distrus iubirea, care trebuia să fie ceva frumos. Şi a fost. A fost pentru că mereu aţi ştiut din ziua aceea, că vă iubiţi, chiar dacă timpul a acoperit totul, iar certurile aduceau îndoieli. Aţi ştiut totuşi, mereu, să vă citiţi iubirea în ochi, dar se pare că nu a fost de ajuns să învingeţi. Eu vă iubesc. Mi-a părut rău de voi, dar acum vreau să fiţi prieteni mai mult ca oricând. 
Trebuie să învăţaţi să simţiţi fericirea celuilalt fără să fiţi răniţi. Ea te va vedea de mână cu o fată, tu o vei vedea cu un băiat în parc, iar astea trebuie să fie un motiv să fiţi bucuroşi unul pentru altul, pentru faptul că în sfârşit aţi putut să vă găsiţi un sprijin şi iubirea cuiva. 
Când veţi trece peste toate resentimentele şi nu veţi mai simţi ranchiună, ci doar fericire, atunci da, veţi putea fi prieteni. Ea te va ierta, tu o vei ierta. Dar până aici, mai aveţi multe de simţit şi de înfruntat. Aveţi de învăţat să mergeţi împreună în prezent şi viitor ca simpli prieteni, dar niciodată în trecut. Între voi va fi o prietenie adevărată. Simt eu asta. 
Voi ce spuneţi? Prietenie după iubire...  e oare sănătos? 

duminică, 27 iunie 2010

Un alt "tu"... ireal


Încă tremur după tot ce am visat. Încă te văd cum erai în mintea mea când nu eram conştientă, cât de diferit erai, cât de straniu vorbeai. Am mâinile reci de când m-am trezit şi nu pot să mă gândesc la altceva. Nu pot să-mi scot din minte expresia feţei tale, gravitatea faptelor ce se desfăşurau, în timp ce tu, indiferent, calm, aşteptai... să te duci...  Nu pot să uit antiteza stărilor noastre, aşa cum au fost aproape mereu şi în realitate, foarte diferite. Tu surd la orice se întâmpla, orb ( la propriu), iar eu zăpăcită, tristă, agitată, de-a dreptul nebună. 

M-am trezit astăzi în jurul orei 8 dimineaţa... Bineînţeles, având în vedere că mă culcasem la 3 dimineaţa, am adormit din nou... Între orele 8 şi 11 în mintea mea, inconştient, doar cu voia visului, s-au derulat imagini oribile... Dacă aş fi ştiut ce urma să văd cu mintea, aş fi intrat sub duş, aş fi dat drumul la stropii reci să mă trezească... dar în niciun caz nu aş fi pus capul din nou pe pernă... Nici nu ştiu cum să aleg cuvintele acum şi e foarte ciudat pentru mine, din moment ce n-am avut prea des problema asta...

Cum a început exact nu-mi amintesc. Probabil detaliile ce au urmat m-au făcut să uit restul. Eram amândoi în faţa bisericii de lângă şcoala noastră. Îmi vorbeai pe un ton plin de blândeţe, de parcă ai fi vorbit cu surioara ta de 4 ani. Îmi ţineai capul între palme, te uitai în ochii mei de parcă ai fi vrut să mă convingi că nu greşeşti cu nimic. Eu eram speriată, de tine sau de ce se întâmpla, ţineam ochii larg deschişi şi nu ştiam ce aş putea spune. Eu mă comportam la fel... îţi purtam de grijă cu naivitatea unei copile de 4 ani... Spuneam că mi-e frică şi că nu vreau să pleci. Cuvintele care le-am reţinut cel mai bine au fost... "Mâine, la ora 3 este înmormântarea mea, dar până să vii, probabil voi fi deja acoperit... Nu vreau să mă vezi aşa..." Apoi ai plecat. Am fugit după tine, te trăgeam de bluză, te strigam, parcă erai gol de sunete înăuntru, posedat, fără inimă. Era trupul şi faţa ta, dar cu siguranţă nu era persoana ta înăuntru. 

A doua zi, când trebuia să aibă loc presupusa înmormântare, te-am văzut ieşind de undeva cu mama ta. De pe faţa ta smeadă, pe care o aveai doar vara, lipseau oglinda sentimentelor tale, a sincerităţii tale, cât şi a minciunilor tale: ochii tăi căprui. Mama ta m-a privit. Părul ei blond îi flutura în vânt, în timp ce palmele le ţinea pe umerii tăi. Obrajii ei proeminenţi, care mi s-au părut mereu atât de dulci, erau palizi... iar buzele ei abia reuşeau să exprime ceva... nici acum nu ştiu ce. Am privit din nou spre găurile de 3 ori mai mari ca ochii care erau acolo. Era un gol, un negru parcă ars înăuntru. Lacrimile au fost stârnite imediat pe obrajii mei şi în timp ce te îndepărtai, fără ca măcar să fi ştiut că sunt acolo, am încercat să te strig. Dar plânsu mi-a înfundat vocea. 
Era ora 2 şi jumătate şi eu eram pe străzi nemaiştiind nimic de tine... Am început să fug. Şi îmi spuneam "mai tare!" şi alergam mai tare. Am ajuns- nu era nimeni. Doar tu aşezat în sicriu, căutai cu greu capacul cu mâinile. Credeai că eşti singur, dar erai cu mine. Şi înainte să te acoperi de tot, te-am strigat... Nu m-ai auzit. Vroiam să-l deschid, dar nu puteam. Lumea începea să vină şi câteva bătrâne mă priveau deja suspect. M-am îndepărtat. Eram agitată, speriată şi spuneam mereu "Îmi pierd fratele!" când de fapt nu te iubisem niciodată ca un frate, din moment ce nu erai. Slujba începuse, groapa era săpată, iar eu tot mai înfricoşată. Tremuram. Sicriul tău începea să fie coborât. Lumea tăcea şi privea rece. De ce nu te împotriveai? Nu se auzea niciun zgomot, niciun ciocănit, iar tu erai viu înăuntru. De ce acceptai totul şi îţi priveai înmormântarea aceasta prostească cu atât de multă indiferenţă? Cum erai aşa calm? Când pământul a început să cadă peste lemnul masiv al sicriului am început să ţip. Oamenii şuşoteau pe la spate ceva cu "Nu se odihneşte sufletul..." Era evident că nimeni nu ştia nimic. Le spuneam să se oprească, ţipam ca o descreierată, dar nici gând să fiu ascultată. Plângeam, dar nici vorbă să fiu luată în seamă. Am început să spun cuvintele printre strigăte "E viu!!!", dar uşor, uşor, cuvintele începeam să le aud doar eu printre suspine... "..e..viu" "...e viu..." Ultima imagine a fost cea a privirilor fixate spre mine, ale oamenilor, pline de dezgust faţă de mine. 

M-am trezit apoi. Nici acum nu pot să uit claritatea întâmplărilor sau cum erai. Şi nu m-am mai uitat în ultimul timp la filme horror, ceea ce e iar ciudat...

Apropie-te!

Eşti o prezenţă ciudată. Faptul că am fugit de ploaie şi m-am ascuns aici este oare un motiv să te superi? Este ăsta doar locul tău? N-aş prea crede. Gardul elegant, dar modest, are mereu porţile deschise, iar duminica oameni din toate părţile se adună aici. Bat clopotele de douăsprezece ori şi nu bat pentru tine. De obicei, lumânări dintr-o parte în alta luminau pereţii pictaţi cu Sfânta Maria şi Iisus Hristos, cu Sfântul Petru, Sfântul Andrei, cu Iuda-Tadeul şi restul apostolilor: Pavel, Matia, Toma, Bartolomeu, etc. Dar astăzi nu. Astăzi, locul ăsta e straniu... e mult prea întuneric şi groaznic de rece printre pereţii din piatră. Se simte însă miros de tămâie şi se văd firele fumurii ale acesteia cum se desprind în negrul din jurul meu. Lumini slabe doar sus, sus de tot, prin gemuleţele mici, şi pe ele se zăresc picături cum lovesc cu violenţă sticla groasă. Să fii acolo, în faţa altarului, pe întuneric, să-ţi tremure genunchii, stând cu ochii închişi şi dinţii scârţăindu-ţi în gură de frig şi de frică pentru zgomotul stresant de afară... hm, nu e chiar cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pe vreme ploioasă, nu-i aşa? Da, şi eu aş fi preferat să stau în pat şi să citesc în pat o carte bună, în timp ce s-ar crea o armonie între zgomotul picăturilor de ploaie şi torsul pisicii mele. 
Acum regret că am intrat aici. E înfricoşătoare biserica goală. Goală pare, dar nu este, pentru că cineva păşeşte uşor înainte... înapoi. Se aude din când în când un scârţâit uşor pe unul din scaunele bisericeşti din lemn masiv, iar alteori un oftat adânc şi foarte diferit de unul omenesc. Un oftat fără voce, care nu-l poţi auzi cu urechile... Un oftat care îl auzi doar cu inima. Apoi două braţe imense, dar blânde, îmi ating umerii, apoi creştetul capului. În faţă nu e nimeni. Nicăieri nu e nimeni. În schimb e cineva în mine care mă sperie, dar în acelaşi timp îmi inspiră încredere. Se sparge un geam. Mă sperii şi fără să mă mai gândesc părăsesc în fugă biserica.
În ploaie încep să-mi dau seama de ce pe acei pereţi reci nu este întruchipat şi El... pentru că El e mereu acolo prezent, indiferent cine rămâne sau nu lângă prezenţa Lui. El nu are trup şi chip, el are prezenţă şi suflet. Cum am regretat că am intrat, acum regret de zece ori mai mult că am ieşit. Poate că totuşi este locul Tău acesta, dar nu îmi puteam imagina că această prezenţă ciudată pe care am simţit-o când am intrat, eşti Tu. Acum intru din nou în biserică şi la intrare şoptesc "Prea multă ploaie, nu crezi...?" Şi s-a oprit. 

duminică, 20 iunie 2010

Eu? Te înşeli...


Am început să am halucinaţii, sau chiar îmi face bine chestia asta.  Încep să aud valuri cum se sparg de stânci şi picături cum se topesc în nisip. În timpane îmi sunt fredonate diferite cântări... foarte dulci şi atât de fin este firul lor muzical, încât nu sunt sigură dacă e cântec ori doar vântul care încearcă să ajungă prin firele mele blonde. Acum îmi amintesc cuvintele fratelui meu, de când eram copii, "Poţi să nu te gândeşti la nimic? Uite, eu nu mă gândesc la nimic acum." Hm, până azi mi se părea imposibil să poţi să-ţi goleşti mintea de tot, să simţi că nu eşti făcut doar ca să păstrezi pe umeri o sursă a atâtor amintiri. Dar azi am reuşit şi chiar şi acum îmi simt mintea liberă, de parcă nu mai are la ce probleme şi la ce persoane să se gândească. Azi am reuşit "să nu mă gândesc la nimic."... Este o stare fermecătoare, de neimaginat. Cum zicea o prietenă, "ca şi cum ai ieşi din trup"... 

De astăzi te rog să păstrezi acest zid între noi permanent. Nu mă supăr să-l înalţi, să mai faci un rând din cărămizi după el, sau să-l pictezi cu cine ştie ce figuri şi cuvinte obscene. Doar te rog, nu-l distruge! Zidul acesta reprezintă motivul fericirii mele. 

Dacă, în schimb, tu distrugi acest protector al meu, sper doar să nu te recunosc când te văd. Sper să fii cu totul altul, să trec pe lângă tine fără să ştiu pe lângă cine am trecut. Sper ca nici tu să nu mă mai cunoşti şi astfel să terminăm odată cu tot circul, cu tot teatrul, sau oricum altfel ai vrea să numeşti asta. Deja nu mai simt nimic ciudat în stomac, sau vreun gol în inimă. Deja m-am refăcut de tot. Refăcută eram oricum de la începutul anului, acum însă am reuşit să termin cu tot balamucul ce se zbătea în mine şi asta numai datorită plecării tale. 

 Eu nu mai sunt demult prin apropierea ta, m-am depărtat tot mai mult. Deci, te implor, păstrează distanţa! Dacă observi o prezenţă care-ţi aduce aminte de mine, crede-mă, nu sunt eu!
***Poză realizată de Ana Zamă ( www.anazama.wordpress.com ).

sâmbătă, 19 iunie 2010

A fost odată un rost...

Aş putea să scriu asta sub multe forme... dar nu ştiu pe care să o aleg... Hm... 

Să spunem că există o fată - nu, o fetiţă- tot ce are fetiţa asta este un purice, sau dacă vreţi un elefant ( dau în comedii de acum ). Ok. Eu aleg puricele. E mai drăguţ. Puricele ăsta ar face orice pentru fata asta. Ar pişca de fund un urs ca să o salveze, ar bea apa toată dintr-un ocean ( acum e şi ficţiune) şi ar sări cu ea în spate dacă ar fi nevoie ( ce glumă bună! )... Da, ar face toate astea doar pentru că ea este cel mai important lucru din viaţa lui. Este motivul pentru care el este fericit, pentru care sare, râde, se înfruntă... etc... El scrie într-un caiet toate întâmplările, tot ce a făcut pentru această fetiţă, toată viaţa lui adică... să zicem că ar fi un fel de jurnal... 


Iza ( să zicem că aşa o cheamă ) îl apreciază mult şi întoarce toate aceste favoruri şi drăgălăşenii. Într-o zi, Şpochi ( puricele ), este pe Everest cu Iza. Ea alunecă, dă câteva dosuri de câţiva bolovani, şi se evaporă într-o prăpastie după ce îşi rupe gâtul într-o avalanşă. ( recunosc că înainte vroiam să spun de o plimbare în deşert, dar am zis că e mai palpitant la înălţimi :D )... Şpochi suferă un şoc :( ... O caută zile şi nopţi până se gândeşte ( deşteptul ) că e foarte probabil să fi căzut pe undeva. Când o găseşte, Iza pare foarte euforică ( de fapt chiar aşa este )... Aşezată pe spinarea unui urs polar, priveşte încântată acţiunea filmului "Dead man running" pe o plasmă LG că ... "Life's good"... Un porumbel îi stă pe umăr, o pasăre pluvian îi curăţă din 10 în 10 minute mâncarea dintre dinţi, iar prin faţa ei trec mereu tigri cu boluri pline cu Chipsuri Lays. Şpochi este neobservat. El pleacă în cele din urmă şi se gândeşte... "Pentru ce a plecat? Pentru ce am făcut atâtea? Pentru ce am scris atâtea?"...

Acum, să fim serioşi, 9 din 10 persoane ar fi făcut la fel. Cine îşi mai aminteşte de prietenii adevăraţi când, într-un moment de slăbiciune, eşti înconjurat de tot felul de ANIMALE, nu... JAVRE "cool". Majoritatea oamenilor sunt parşivi. Ăsta e adevărul. Hai, poate nu 9 din 10 dar 7 din 10 sigur. 

Şpochi a lăsat pe Everest caietul. După zece ani, a intrat într-o biserică să se spovedească. Era o nuntă: nunta Izei cu fratele lui Şpanchi. 

Şpochi a avut un final tragic. Inima i s-a oprit... a suferit un infarct... a fost transportat la urgenţe, dar nu s-a mai putut face nimic... 

Şi astăzi puteţi găsi jurnalul lui Spochi rătăcit pe vârful Everest. 

***Poză realizată de Ana Zamă ( www.anazama.wordpress.com ), reprezintă un arc de caiet...

joi, 17 iunie 2010

Are you sure you want to delete this memory?



De multe ori mi-am spus, când sufeream, că DA, tot ce îmi doresc e să uit toate cuvintele care mi s-au spus, tot ce s-a întâmplat, toate greşelile pe care le-am făcut eu şi cele care le-au făcut alţii pentru care eu am suferit mari decepţii... dar niciodată, oricât de mult m-am străduit, n-am reuşit să le uit. Oricum, într-un final, toate astea vor deveni nimicuri de care voi râde peste mulţi ani, aşa că... de ce să uit posibile motive de amuzament pentru viitor?

Amintirea acestor ani nu se va şterge din mintea mea. Este o amintire care m-a marcat pe viaţă prin persoanele pe care le-am întâlnit ( şi pe care n-aş vrea să le pierd ), prin ce am simţit şi prin ce s-a întâmplat. În aceşti patru ani am avut fel de fel de aspiraţii care, uneori, îmi făceau inima să bată mult mai puternic decât o întâmplare reală. Am făcut atâtea nebunii cum numai la Tom & Jerry vedeam. Este posibil să fie multe persoane care acum, în urma acestor idioţenii, mă cred cam nebună. Sinceră să fiu, nici eu nu mai sunt sigură dacă sunt normală sau puţin ( DAR PUŢIN) sărită. 
Acum câteva zile, mă gândeam la banchet. Hm,... ultima zi mă aşteptam să mă afecteze mai mult. Nu m-a afectat deloc. Cât timp am fost aproape de profesori, de colegi, de persoanele dragi, nu am simţit niciun strop de tristeţe. Tot ce am simţit a fost entuziasm, emoţie, fericire... Când a trebuit să plec, am plâns. Am plecat înaintea tuturor cu fetele şi am simţit o apăsare îngrozitoare în suflet. Aş fi vrut, pe rând, să-mi iau rămas bun de la toţi, dar... să fim serioşi, erau peste 80 de persoane acolo! Mi se părea un sfârşit de lume... apoi mi-am revenit. Hei, doar nu moare nimeni... Da, cu siguranţă nu moare nimeni... Toţi vor rămâne aproape... 

A fost şi rămâne în mintea mea o singură persoană lângă care am simţit cele mai puternice emoţii de până acum, pe care am iubit-o enorm, dar care în ultimele luni, ba chiar în tot anul de a8a, m-a făcut să am impresia că sunt cea mai deplorabilă persoană de pe faţa pământului. Şi da, am urât-o în final, până am realizat că nu am s-o mai văd. Şi îmi va fi dor de ea, recunosc. Poate cel mai dor îmi va fi de ea. La fiecare poză cu această prezenţă, îmi apărea în faţa ochilor "Are you sure you want to delete this photo?" şi de fiecare dată aşteptam cel puţin 30 de secunde înainte să apăs "Yes." Hm, am apăsat de vreo 40 şi ceva de ori... Am şters orice fel de urmă... La fiecare întrebare am spus că da, vreau să dispară totul din calculatorul meu. Dar mereu e şi un răspuns negativ... Şi când inima mă întreabă, răspund întodeauna "Nu."

"Are you sure you want to delete this memory?"
"NO WAY!!!"

duminică, 6 iunie 2010

Ne mai vedem? Neeeeeee!!!

Nu ştiu dacă a fost un vis sau o idee care mi-a trecut prin cap în timpul somnului ( dacă e aşa, încep să fiu agresată de gânduri idioate şi noaptea... grav! ) În fine, nu ştiu exact cum a fost, dar ştiu că eu eram în faţa uşii tale cu o cutie elegant împachetată şi înnodată cu o fundiţă roşie deasupra. Îmi lungeam gâtul ca un struţ deasupra ei, în stânga şi-n dreapta, pentru că acest presupus cadou pentru tine era imens.
Hm, după câte îmi amintesc, am lăsat cutia la uşă şi am plecat după ce am bătut la uşă insistent. Tu ai apăsat, într-un final, pe clanţa aia idioată şi ai găsit ceea ce lăsasem. L-ai deschis. Să vedem... erau poezii peste poezii, dintre care din niciuna nu lipseau cuvintele ca: "iubitule", "privire", "sărut", "zâmbet", "tu" etc. Erau foi rupte, unele îngălbenite, unele păstrate într-o condiţie foarte ( chiar prea ) bună. Erau paginile jurnalului din cei 4 ani de generală, în toate era vorba despre tine şi mă repetam destul de enervant cu numele tău. Erau petale de la trandafirul tău, poze, desene...
Îmi mai amintesc că m-ai prins pe scări -tu erai pe la etajul 10, deci nu apucasem să cobor- şi m-ai prins de mână. M-am speriat ( LOGIC! ), m-am întors şi n-am arătat nicio expresie... încântată, tulburată, sau surprinsă... eram pur şi simplu indiferentă. M-ai întrebat ce caută toate astea la tine, iar eu ţi-am spus cât se poate de calmă, cu o voce clară, cu un ton sec: "M-am plictisit de ele."


Toate astea cred că înseamnă sfârşitul unei poveşti, sau mai bine zis "capitol"... Capitolul cu mine şi cu tine... Un capitol care a trebuit să aştepte 4 ani deznodământul şi acum îl are scris aici. Cum e deznodământul? Pare trist? Credeţi-mă, nu este. Nu pentru mine, cel puţin.
P.S. ----------m-am răzândit... fără P.S. Am spus şi aşa destule :))

sâmbătă, 29 mai 2010

Mie


Nu ţi-am scris de mult ce simt. Cum mă simt aici, ceea ce ar trebui să însemne "acasă". N-o să-ţi scriu nicicând mai sincer cum îţi scriu acum. De fiecare dată am scris adevărul, dar niciodată n-am fost atât de sigură că am dreptate, că ştiu ce simt. Sunt convinsă că o parte din mine a murit şi că nu va mai învia niciodată. Mă simt cum se poate simţi cea mai dărâmată persoană de pe pământ. Simt cel mai jalnic sentiment de trădare şi de greaţă.
De data aceasta, nu mai vreau nicio îmbrăţişare, niciun sentiment de înţelegere, nicio vorbă dulce. Nu vreau pe nimeni în preajmă... m-aş simţi umilită şi orice mi s-ar spune, neînţeleasă.
Mai sunt şi foarte sigură că acest citat e foarte adevărat... "Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă" (Piblius Syrus). Am simţit acest ajutor rănindu-mă cu câteva zile în urmă. Mai bine spus, nici n-am îndrăznit să cer ajutor. Aş fi vrut să fiu ascultată şi să mi se spună ce aş putea face, dar venind din ce în ce mai aproape, mi-ar fi amintit de un trecut în care suferisem enorm din cauza acestei persoane. Şi oricât de blânde ar fi fost cuvintele, oricât de folositoare sfaturile, cu mult mai mult ar fi fost durerea acestei amintiri. Şi am preferat să fiu lăsată să sufăr singură. Şi încă prefer să fiu lăsată să sufăr singură. 

marți, 13 aprilie 2010

Resemnare

          Să accepţi o situaţie dificilă în care te afli nu e uşor. Toţi încercăm să evităm momentele în care ne împotmolim de greşelile făcute, fără a îndrăzni să ne asumăm răspunderea pentru ele. Descoperim gravitatea situaţiei mult prea târziu, atunci când ne pierdem curajul să înfruntăm propriile gânduri, propriile trăiri. 


         
















           Desigur, există şi persoane care par să nu aibă conştiinţă, să nu le pese de ceea ce fac, nici măcar să nu-şi simtă vina, deşi există. Sunt acele persoane care par a fi foarte puternice, insensibile şi sigure pe sine, când, de fapt, este posibil să-i macine ceva de care nimeni să nu afle niciodată, de care să nu fie poate nici măcar ei conştienţi. Aceste persoane se dovedesc a fi cele mai fragile, cele mai speriate de a se confesa cuiva. Acestea au nevoie de cea mai multă atenţie şi înţelegere, însă rareori pot arăta nevoile lor.
          Aşadar, când ne izbim de greşelile noastre, sau chiar ale altcuiva, care ne fac să suferim, trebuie să înţelegem că nu putem să ne luptăm  la nesfârşit, din cauză că nu sunt implicate doar dorinţele noastre, din cauză că ne facem rău singuri, luptând pentru a dovedi că greşelile noastre nu sunt greşeli, când de fapt e evident răul pe care faptele noastre îl lasă în urmă. Atunci, oricât de mult am fi vrut să nu fi greşit, trebuie să ne acceptăm vina şi consecinţele sale. Iar cel mai bun mod de a ne simţi învingători, împăcaţi cu noi înşine, este să ne şoptim că am greşit, că suntem conştienţi de acest lucru. 
         Un sentiment minunat poţi simţi în tine, când descoperi semnificaţia unei resemnări.

luni, 12 aprilie 2010

Ceva-ul


          Există multe cântări pe care instrumentele nu le pot imita, cum există şi simţuri pe care nu orice ţi le poate trezi. Există momente când, aşezat în pat, cu ochii fixaţi în sus, de parcă privirea ţi-ar putea trece de peretele alb, începi să desenezi în minte vise pe care nici nu eşti sigur dacă ai vrea să le trăieşti cu adevărat. Te întrebi mereu ce este acel ceva care te poate face să simţi ceva cu totul şi cu totul deosebit, care te poate face să schimbi toate greşelile tale în lecţii de viaţă, toate defectele tale în calităţi, toate visele tale în realitate. Te gândeşti că lumina unei dimineţi, răsfirată printre jaluzelele ferestrei poate fi acel ceva. Te gândeşti că te simţi atins cu iubire, când degete de soare te ating pe faţă, că eşti trezit într-un vis şi că nu poţi vedea decât nişte trepte care te vor duce în adâncul simţurilor tale cele mai sincere, cele mai pure. Dar există, din păcate, clipa durerii cele mai profunde, cele mai grele de suportat, a fiecărui dintre noi: clipa când, arzând de curiozitate şi de speranţă, priveşti dincolo de acele jaluzele albe, care erau atât de fictive, atât de aluzive, încât te-au făcut să-ţi construieşti cu fantezia ta, împărăţii de iubire. Atunci, rănit mai adânc ca niciodată, vei plânge. Vei plânge mai mult cu inima decât cu ochii, poate chiar doar cu inima. Şi se vor auzi atâtea hohote şi atâtea chinuri amare în tine, încât vei crede că moartea te poate salva.
          Atunci vei descoperi nedreptatea, dificultatea şi tăria cu care trebuie să joci în viaţă, pentru a-ţi găsi acel ceva numai al tău, care te va face să te simţi numai al său. Atunci vei şti că nu este ceva, ci cineva.

luni, 1 martie 2010

Încă un pas strâmb...











                   Asta cu siguranţă nu e ploaia de primăvară pe care o aşteptam. E o ploaie amară pe care o simt doar eu. E o picătură grea, care curge uşor şi împrăştie regrete pe unde-şi umezeşte urma. Uitasem cum e, uitasem că există, că în orice moment, un motiv stupid sau poate serios, o poate stârni spre obrazul meu. Nu am mai simţit demult tristeţea în mine şi credeam că nu o s-o mai simt pentru mult timp. S-a întâmplat ceva, dar nu ştiu ce... Acum mă simt alungată din locul unde mă ataşasem şi cred că trebuie să plec definitiv pentru că nu vreau să ajung din nou la momentul în care să aleg între a mă simţi neimportantă, sau umilită. Prefer să plec singură... mai devreme e cel mai uşor să te desprinzi, nu-i aşa?

duminică, 21 februarie 2010

Încredere














         
Oare nu e mai bine să ai încredere doar în tine? Ba da. De altfel, nu te poţi minţi pe tine, nu-i aşa? La urma urmei, te-ncrezi tot în cineva cu sentimente, care înţelege, care îţi răspunde şi cel mai important care nu-ţi creează nicio stare de îndoială că e "confidentul" tău... chiar dacă acel cineva eşti doar tu.

Ce păcat că nu ştim niciodată care e adevărul şi ce să credem... ce să nu credem... În cine să avem încredere şi în cine nu. E păcat că, apropiat să fii de o persoană, poţi să începi să ai îndoieli în privinţa sincerităţii ei... 
Mă desprinsesem de blog, recunosc. Credeam că nu o să mai am nevoie de el, dar... uite-mă unde mărturisesc din nou :) - pe un braţ nematerial, care de fapt sunt tot eu. Hei, măcar e cineva care nu pleacă niciodată de lângă mine. De fapt, dacă ar gândi, ar merge şi ar vorbi, probabil ar pleca cu prima ocazie la câte probleme îi pun pe umăr :)).
Acum, să fiu sinceră, mi-e şi frică, am mai spus şi înainte. Poate de asta dau aşa repede înapoi. Pentru că pur şi simplu nu vreau să mai trec şi prin alte "experienţe triste". Mă tot gândesc dacă cititorul meu avea dreptate când a spus că "frica este cel mai mare duşman" ... încep să cred că are dreptate. 

duminică, 14 februarie 2010

Vampa




















         
Parcă atingeai un strop de apă despicat în fire de mătase, hidratate cu cele mai fine arome de vânt. Parcă mişcarea lor amorţită trezea cel mai ascuns, mai adormit şi mai tremurând fior din tine. 
Parcă simţeai în palmă cele mai duioase furnicături care-ţi apăsau pielea până când erai sigur că există.
Parcă tremurai când vedeai cele mai fascinante umbre materiale cum se apropiau de chip să ţi-l atingă.
Parcă nu-ţi venea să crezi cât de multe nimicuri atât de magice puteau să facă ele aşa încât tu să trăieşti... ele... degetele ei.

Şi apoi, astea erau doar nişte degete foarte fine, foarte reci, foarte albe de care ea probabil nici nu ştia că erau vrăjite, sau poate că ştia cel mai bine cum să le controleze... la urma urmei, erau ale ei.
Te privea de parcă în tine vedea negru şi alb, apă şi foc, cer şi pământ. Erau întunecaţi ochii ei, dar parcă reuşeai să distingi o nuanţă de mov care se deschidea tot mai mult pe cât prindeai încredere în ea. Şi asta se întâmpla cu o viteză de care nu erai conştient, doar atras... si când întorcea privirea spre valurile negre care înmuiau nisipul, realizai că toată dimineaţa ai aşteptat-o, că toată ziua ai chemat-o, că un minut a stat lângă tine şi că acum pleacă.

Da, chiar pleacă. Are o rochie transparentă, din voal, udă, care lipită de corpul ei, ar trebui să se simtă mândră până în oasele materialului aproape inexistent din care e făcută. Şi nu îndrăzneşti să-i priveşti decât călcâiele care pătează perfecţiunea nisipului fin la fiecare pas şi începi să te gândeşti tot mai mult cum ar fi să fugi după ea, să aluneci sprijinit de piciorul ei şi să faci precum în poemul lui Nichita, imporând-o să-ţi cadă în braţe.
Când îţi revii din starea de visare, ea deja nu mai este. E luna deasupra ta, valurile la picioarele tale şi tot cerul lângă tine. Ai totul, dar dacă ea nu e aici cu tine să-ţi arate cum să controlezi totul, sau pur şi simplu cum să te bucuri de simplitatea aceasta... simţi de parcă luna ar fi fulger, valurile gheaţă iar cerul ploaie amară. Ştiai că o să plece...
                                                                                                        şi a plecat.
A doua zi - deşi nu mai eşti pe malul mării aşteptând-o, eşti în faţa unei vitrine, care oglindeşte în spatele tău o oarecare singuratică pe care ai mai văzu-o ieri la apus şi al cărui călcâi îţi doreai atât de mult să-l săruţi. Plânge, caută, strigă... şi dintr-o dată îţi auzi numele. Te strigă pe tine. Cu ochii mari te întorci să găseşti vis a vis... dar nu mai e... intri după ea, urci rânduri de scări şi îndrăzneşti să intri în birou... într-un birou care îţi spune că acolo e. Miros de tutun şi totuşi prin praful acela oribil... îi simţi parfumul şi intri. Pe rând, pronunţi fiecare literă a numelui ei... Compania ei o întrabă calm..."Îl cunoşti?"..."Nu..." Şi închizi uşa. 

Avea aceeşi privire, aceleaşi degete, aceeaşi piele albă. Şi totuşi nu era ea. A fost a ta, sau n-a fost niciodată? A fost a ta un minut. Acum e a altcuiva. Dar mereu va fi a ei. Mereu vai fi a tuturor şi totuşi a nimănui. Mereu va fi totul pentru toţi şi nimic pentru ea. Va fi singură, tristă, deşi e visul tuturor.

marți, 26 ianuarie 2010

Să nu.



















          Să nu mă întrebi ce-i cu mine, te rog... E ceva foarte grav, atât de grav încât uneori simt că sfâşie orice fel de raţionament... e ceva mut, transparent, surd şi trist. E un fel de eu fără mine, sau poate un fel de zâmbet fără buze. Uneori se trezeşte şi tremură în mine, până când îi permit să vorbească prin privirea mea, să plângă cu ochii mei. Încet mă prăbuşeşte... atât de lentă este căderea în el, încât nu ştiu sigur dacă mai sunt trează. Mă trezesc fără ca măcar să fi adormit şi văd o umbră pe care o cunosc... Să nu încerci să înţelegi ceva, poate că nici cuvintele scrise nu-şi înţeleg rostul în rândurile astea... aşa că te rog să nu încerci. Dacă vezi lacrimi nu înseamnă că sunt tristă... nu de fiecare dată, aşa că încearcă să nu îţi pese de ele, de mine... Tu trebuie să ştii că dacă azi sunt aici, mâine s-ar putea să dispar fără nicio urmă sau cuvânt. Ţi-am spus de atâtea ori că mi-e frică, dar nu m-ai crezut, sau poate nu m-ai auzit, sau poate doar am crezut că ţi-am zis, când de fapt totul a fost în imaginaţia mea... Să nu te îngrijorezi pentru mine. Eu nu contez. E doar ceva iraţional...e ceva mut, transparent, surd şi trist... Să nu mă-ntrebi ce-i cu mine, te rog...

luni, 18 ianuarie 2010

O primă meditaţie

          Şi poate ar fi fost mai bine să sting lumânarea, decât să o las arzând, până când ceara fierbinte a ajuns să-mi ardă sufletul. Deşi s-a răcit,se va simţi mereu o urmă de-a ei. Ştiu că n-o să dispară niciodată şi de aceea insist să spun... mi-aş fi dorit din toate astea să rămân doar cu experienţa.

Şi gata. Nu mai spun din nou punct şi de la capăt. Capătul l-am început de mult, iar punctul... nu ştiu când va fi, dar recunosc că mi-e frică. Probabil mi-e teamă să orbesc din nou ca să nu mai greşesc. Deocamdată nu mi-am mai oferit încrederea decât unei umbre. Şi probabil tocmai pentru că nu face parte din viaţa mea în mod direct, am încredere în ea. Să mă apropii mai mult, nu îndrăznesc, de frică să nu stric un punct de sprijin care a început să fie esenţial pentru mine...
...esenţial ca această primă meditaţie...