Search Box

duminică, 14 februarie 2010

Vampa




















         
Parcă atingeai un strop de apă despicat în fire de mătase, hidratate cu cele mai fine arome de vânt. Parcă mişcarea lor amorţită trezea cel mai ascuns, mai adormit şi mai tremurând fior din tine. 
Parcă simţeai în palmă cele mai duioase furnicături care-ţi apăsau pielea până când erai sigur că există.
Parcă tremurai când vedeai cele mai fascinante umbre materiale cum se apropiau de chip să ţi-l atingă.
Parcă nu-ţi venea să crezi cât de multe nimicuri atât de magice puteau să facă ele aşa încât tu să trăieşti... ele... degetele ei.

Şi apoi, astea erau doar nişte degete foarte fine, foarte reci, foarte albe de care ea probabil nici nu ştia că erau vrăjite, sau poate că ştia cel mai bine cum să le controleze... la urma urmei, erau ale ei.
Te privea de parcă în tine vedea negru şi alb, apă şi foc, cer şi pământ. Erau întunecaţi ochii ei, dar parcă reuşeai să distingi o nuanţă de mov care se deschidea tot mai mult pe cât prindeai încredere în ea. Şi asta se întâmpla cu o viteză de care nu erai conştient, doar atras... si când întorcea privirea spre valurile negre care înmuiau nisipul, realizai că toată dimineaţa ai aşteptat-o, că toată ziua ai chemat-o, că un minut a stat lângă tine şi că acum pleacă.

Da, chiar pleacă. Are o rochie transparentă, din voal, udă, care lipită de corpul ei, ar trebui să se simtă mândră până în oasele materialului aproape inexistent din care e făcută. Şi nu îndrăzneşti să-i priveşti decât călcâiele care pătează perfecţiunea nisipului fin la fiecare pas şi începi să te gândeşti tot mai mult cum ar fi să fugi după ea, să aluneci sprijinit de piciorul ei şi să faci precum în poemul lui Nichita, imporând-o să-ţi cadă în braţe.
Când îţi revii din starea de visare, ea deja nu mai este. E luna deasupra ta, valurile la picioarele tale şi tot cerul lângă tine. Ai totul, dar dacă ea nu e aici cu tine să-ţi arate cum să controlezi totul, sau pur şi simplu cum să te bucuri de simplitatea aceasta... simţi de parcă luna ar fi fulger, valurile gheaţă iar cerul ploaie amară. Ştiai că o să plece...
                                                                                                        şi a plecat.
A doua zi - deşi nu mai eşti pe malul mării aşteptând-o, eşti în faţa unei vitrine, care oglindeşte în spatele tău o oarecare singuratică pe care ai mai văzu-o ieri la apus şi al cărui călcâi îţi doreai atât de mult să-l săruţi. Plânge, caută, strigă... şi dintr-o dată îţi auzi numele. Te strigă pe tine. Cu ochii mari te întorci să găseşti vis a vis... dar nu mai e... intri după ea, urci rânduri de scări şi îndrăzneşti să intri în birou... într-un birou care îţi spune că acolo e. Miros de tutun şi totuşi prin praful acela oribil... îi simţi parfumul şi intri. Pe rând, pronunţi fiecare literă a numelui ei... Compania ei o întrabă calm..."Îl cunoşti?"..."Nu..." Şi închizi uşa. 

Avea aceeşi privire, aceleaşi degete, aceeaşi piele albă. Şi totuşi nu era ea. A fost a ta, sau n-a fost niciodată? A fost a ta un minut. Acum e a altcuiva. Dar mereu va fi a ei. Mereu vai fi a tuturor şi totuşi a nimănui. Mereu va fi totul pentru toţi şi nimic pentru ea. Va fi singură, tristă, deşi e visul tuturor.

2 comentarii:

  1. hm. kiar daka u zici k nu skrii pt noi, oricum sa sti ka skrii fain!...

    RăspundețiȘtergere
  2. şi totuşi toate ne-am dorit măcar o dată să fim ea...

    RăspundețiȘtergere