Search Box

duminică, 27 iunie 2010

Un alt "tu"... ireal


Încă tremur după tot ce am visat. Încă te văd cum erai în mintea mea când nu eram conştientă, cât de diferit erai, cât de straniu vorbeai. Am mâinile reci de când m-am trezit şi nu pot să mă gândesc la altceva. Nu pot să-mi scot din minte expresia feţei tale, gravitatea faptelor ce se desfăşurau, în timp ce tu, indiferent, calm, aşteptai... să te duci...  Nu pot să uit antiteza stărilor noastre, aşa cum au fost aproape mereu şi în realitate, foarte diferite. Tu surd la orice se întâmpla, orb ( la propriu), iar eu zăpăcită, tristă, agitată, de-a dreptul nebună. 

M-am trezit astăzi în jurul orei 8 dimineaţa... Bineînţeles, având în vedere că mă culcasem la 3 dimineaţa, am adormit din nou... Între orele 8 şi 11 în mintea mea, inconştient, doar cu voia visului, s-au derulat imagini oribile... Dacă aş fi ştiut ce urma să văd cu mintea, aş fi intrat sub duş, aş fi dat drumul la stropii reci să mă trezească... dar în niciun caz nu aş fi pus capul din nou pe pernă... Nici nu ştiu cum să aleg cuvintele acum şi e foarte ciudat pentru mine, din moment ce n-am avut prea des problema asta...

Cum a început exact nu-mi amintesc. Probabil detaliile ce au urmat m-au făcut să uit restul. Eram amândoi în faţa bisericii de lângă şcoala noastră. Îmi vorbeai pe un ton plin de blândeţe, de parcă ai fi vorbit cu surioara ta de 4 ani. Îmi ţineai capul între palme, te uitai în ochii mei de parcă ai fi vrut să mă convingi că nu greşeşti cu nimic. Eu eram speriată, de tine sau de ce se întâmpla, ţineam ochii larg deschişi şi nu ştiam ce aş putea spune. Eu mă comportam la fel... îţi purtam de grijă cu naivitatea unei copile de 4 ani... Spuneam că mi-e frică şi că nu vreau să pleci. Cuvintele care le-am reţinut cel mai bine au fost... "Mâine, la ora 3 este înmormântarea mea, dar până să vii, probabil voi fi deja acoperit... Nu vreau să mă vezi aşa..." Apoi ai plecat. Am fugit după tine, te trăgeam de bluză, te strigam, parcă erai gol de sunete înăuntru, posedat, fără inimă. Era trupul şi faţa ta, dar cu siguranţă nu era persoana ta înăuntru. 

A doua zi, când trebuia să aibă loc presupusa înmormântare, te-am văzut ieşind de undeva cu mama ta. De pe faţa ta smeadă, pe care o aveai doar vara, lipseau oglinda sentimentelor tale, a sincerităţii tale, cât şi a minciunilor tale: ochii tăi căprui. Mama ta m-a privit. Părul ei blond îi flutura în vânt, în timp ce palmele le ţinea pe umerii tăi. Obrajii ei proeminenţi, care mi s-au părut mereu atât de dulci, erau palizi... iar buzele ei abia reuşeau să exprime ceva... nici acum nu ştiu ce. Am privit din nou spre găurile de 3 ori mai mari ca ochii care erau acolo. Era un gol, un negru parcă ars înăuntru. Lacrimile au fost stârnite imediat pe obrajii mei şi în timp ce te îndepărtai, fără ca măcar să fi ştiut că sunt acolo, am încercat să te strig. Dar plânsu mi-a înfundat vocea. 
Era ora 2 şi jumătate şi eu eram pe străzi nemaiştiind nimic de tine... Am început să fug. Şi îmi spuneam "mai tare!" şi alergam mai tare. Am ajuns- nu era nimeni. Doar tu aşezat în sicriu, căutai cu greu capacul cu mâinile. Credeai că eşti singur, dar erai cu mine. Şi înainte să te acoperi de tot, te-am strigat... Nu m-ai auzit. Vroiam să-l deschid, dar nu puteam. Lumea începea să vină şi câteva bătrâne mă priveau deja suspect. M-am îndepărtat. Eram agitată, speriată şi spuneam mereu "Îmi pierd fratele!" când de fapt nu te iubisem niciodată ca un frate, din moment ce nu erai. Slujba începuse, groapa era săpată, iar eu tot mai înfricoşată. Tremuram. Sicriul tău începea să fie coborât. Lumea tăcea şi privea rece. De ce nu te împotriveai? Nu se auzea niciun zgomot, niciun ciocănit, iar tu erai viu înăuntru. De ce acceptai totul şi îţi priveai înmormântarea aceasta prostească cu atât de multă indiferenţă? Cum erai aşa calm? Când pământul a început să cadă peste lemnul masiv al sicriului am început să ţip. Oamenii şuşoteau pe la spate ceva cu "Nu se odihneşte sufletul..." Era evident că nimeni nu ştia nimic. Le spuneam să se oprească, ţipam ca o descreierată, dar nici gând să fiu ascultată. Plângeam, dar nici vorbă să fiu luată în seamă. Am început să spun cuvintele printre strigăte "E viu!!!", dar uşor, uşor, cuvintele începeam să le aud doar eu printre suspine... "..e..viu" "...e viu..." Ultima imagine a fost cea a privirilor fixate spre mine, ale oamenilor, pline de dezgust faţă de mine. 

M-am trezit apoi. Nici acum nu pot să uit claritatea întâmplărilor sau cum erai. Şi nu m-am mai uitat în ultimul timp la filme horror, ceea ce e iar ciudat...

Apropie-te!

Eşti o prezenţă ciudată. Faptul că am fugit de ploaie şi m-am ascuns aici este oare un motiv să te superi? Este ăsta doar locul tău? N-aş prea crede. Gardul elegant, dar modest, are mereu porţile deschise, iar duminica oameni din toate părţile se adună aici. Bat clopotele de douăsprezece ori şi nu bat pentru tine. De obicei, lumânări dintr-o parte în alta luminau pereţii pictaţi cu Sfânta Maria şi Iisus Hristos, cu Sfântul Petru, Sfântul Andrei, cu Iuda-Tadeul şi restul apostolilor: Pavel, Matia, Toma, Bartolomeu, etc. Dar astăzi nu. Astăzi, locul ăsta e straniu... e mult prea întuneric şi groaznic de rece printre pereţii din piatră. Se simte însă miros de tămâie şi se văd firele fumurii ale acesteia cum se desprind în negrul din jurul meu. Lumini slabe doar sus, sus de tot, prin gemuleţele mici, şi pe ele se zăresc picături cum lovesc cu violenţă sticla groasă. Să fii acolo, în faţa altarului, pe întuneric, să-ţi tremure genunchii, stând cu ochii închişi şi dinţii scârţăindu-ţi în gură de frig şi de frică pentru zgomotul stresant de afară... hm, nu e chiar cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pe vreme ploioasă, nu-i aşa? Da, şi eu aş fi preferat să stau în pat şi să citesc în pat o carte bună, în timp ce s-ar crea o armonie între zgomotul picăturilor de ploaie şi torsul pisicii mele. 
Acum regret că am intrat aici. E înfricoşătoare biserica goală. Goală pare, dar nu este, pentru că cineva păşeşte uşor înainte... înapoi. Se aude din când în când un scârţâit uşor pe unul din scaunele bisericeşti din lemn masiv, iar alteori un oftat adânc şi foarte diferit de unul omenesc. Un oftat fără voce, care nu-l poţi auzi cu urechile... Un oftat care îl auzi doar cu inima. Apoi două braţe imense, dar blânde, îmi ating umerii, apoi creştetul capului. În faţă nu e nimeni. Nicăieri nu e nimeni. În schimb e cineva în mine care mă sperie, dar în acelaşi timp îmi inspiră încredere. Se sparge un geam. Mă sperii şi fără să mă mai gândesc părăsesc în fugă biserica.
În ploaie încep să-mi dau seama de ce pe acei pereţi reci nu este întruchipat şi El... pentru că El e mereu acolo prezent, indiferent cine rămâne sau nu lângă prezenţa Lui. El nu are trup şi chip, el are prezenţă şi suflet. Cum am regretat că am intrat, acum regret de zece ori mai mult că am ieşit. Poate că totuşi este locul Tău acesta, dar nu îmi puteam imagina că această prezenţă ciudată pe care am simţit-o când am intrat, eşti Tu. Acum intru din nou în biserică şi la intrare şoptesc "Prea multă ploaie, nu crezi...?" Şi s-a oprit. 

duminică, 20 iunie 2010

Eu? Te înşeli...


Am început să am halucinaţii, sau chiar îmi face bine chestia asta.  Încep să aud valuri cum se sparg de stânci şi picături cum se topesc în nisip. În timpane îmi sunt fredonate diferite cântări... foarte dulci şi atât de fin este firul lor muzical, încât nu sunt sigură dacă e cântec ori doar vântul care încearcă să ajungă prin firele mele blonde. Acum îmi amintesc cuvintele fratelui meu, de când eram copii, "Poţi să nu te gândeşti la nimic? Uite, eu nu mă gândesc la nimic acum." Hm, până azi mi se părea imposibil să poţi să-ţi goleşti mintea de tot, să simţi că nu eşti făcut doar ca să păstrezi pe umeri o sursă a atâtor amintiri. Dar azi am reuşit şi chiar şi acum îmi simt mintea liberă, de parcă nu mai are la ce probleme şi la ce persoane să se gândească. Azi am reuşit "să nu mă gândesc la nimic."... Este o stare fermecătoare, de neimaginat. Cum zicea o prietenă, "ca şi cum ai ieşi din trup"... 

De astăzi te rog să păstrezi acest zid între noi permanent. Nu mă supăr să-l înalţi, să mai faci un rând din cărămizi după el, sau să-l pictezi cu cine ştie ce figuri şi cuvinte obscene. Doar te rog, nu-l distruge! Zidul acesta reprezintă motivul fericirii mele. 

Dacă, în schimb, tu distrugi acest protector al meu, sper doar să nu te recunosc când te văd. Sper să fii cu totul altul, să trec pe lângă tine fără să ştiu pe lângă cine am trecut. Sper ca nici tu să nu mă mai cunoşti şi astfel să terminăm odată cu tot circul, cu tot teatrul, sau oricum altfel ai vrea să numeşti asta. Deja nu mai simt nimic ciudat în stomac, sau vreun gol în inimă. Deja m-am refăcut de tot. Refăcută eram oricum de la începutul anului, acum însă am reuşit să termin cu tot balamucul ce se zbătea în mine şi asta numai datorită plecării tale. 

 Eu nu mai sunt demult prin apropierea ta, m-am depărtat tot mai mult. Deci, te implor, păstrează distanţa! Dacă observi o prezenţă care-ţi aduce aminte de mine, crede-mă, nu sunt eu!
***Poză realizată de Ana Zamă ( www.anazama.wordpress.com ).

sâmbătă, 19 iunie 2010

A fost odată un rost...

Aş putea să scriu asta sub multe forme... dar nu ştiu pe care să o aleg... Hm... 

Să spunem că există o fată - nu, o fetiţă- tot ce are fetiţa asta este un purice, sau dacă vreţi un elefant ( dau în comedii de acum ). Ok. Eu aleg puricele. E mai drăguţ. Puricele ăsta ar face orice pentru fata asta. Ar pişca de fund un urs ca să o salveze, ar bea apa toată dintr-un ocean ( acum e şi ficţiune) şi ar sări cu ea în spate dacă ar fi nevoie ( ce glumă bună! )... Da, ar face toate astea doar pentru că ea este cel mai important lucru din viaţa lui. Este motivul pentru care el este fericit, pentru care sare, râde, se înfruntă... etc... El scrie într-un caiet toate întâmplările, tot ce a făcut pentru această fetiţă, toată viaţa lui adică... să zicem că ar fi un fel de jurnal... 


Iza ( să zicem că aşa o cheamă ) îl apreciază mult şi întoarce toate aceste favoruri şi drăgălăşenii. Într-o zi, Şpochi ( puricele ), este pe Everest cu Iza. Ea alunecă, dă câteva dosuri de câţiva bolovani, şi se evaporă într-o prăpastie după ce îşi rupe gâtul într-o avalanşă. ( recunosc că înainte vroiam să spun de o plimbare în deşert, dar am zis că e mai palpitant la înălţimi :D )... Şpochi suferă un şoc :( ... O caută zile şi nopţi până se gândeşte ( deşteptul ) că e foarte probabil să fi căzut pe undeva. Când o găseşte, Iza pare foarte euforică ( de fapt chiar aşa este )... Aşezată pe spinarea unui urs polar, priveşte încântată acţiunea filmului "Dead man running" pe o plasmă LG că ... "Life's good"... Un porumbel îi stă pe umăr, o pasăre pluvian îi curăţă din 10 în 10 minute mâncarea dintre dinţi, iar prin faţa ei trec mereu tigri cu boluri pline cu Chipsuri Lays. Şpochi este neobservat. El pleacă în cele din urmă şi se gândeşte... "Pentru ce a plecat? Pentru ce am făcut atâtea? Pentru ce am scris atâtea?"...

Acum, să fim serioşi, 9 din 10 persoane ar fi făcut la fel. Cine îşi mai aminteşte de prietenii adevăraţi când, într-un moment de slăbiciune, eşti înconjurat de tot felul de ANIMALE, nu... JAVRE "cool". Majoritatea oamenilor sunt parşivi. Ăsta e adevărul. Hai, poate nu 9 din 10 dar 7 din 10 sigur. 

Şpochi a lăsat pe Everest caietul. După zece ani, a intrat într-o biserică să se spovedească. Era o nuntă: nunta Izei cu fratele lui Şpanchi. 

Şpochi a avut un final tragic. Inima i s-a oprit... a suferit un infarct... a fost transportat la urgenţe, dar nu s-a mai putut face nimic... 

Şi astăzi puteţi găsi jurnalul lui Spochi rătăcit pe vârful Everest. 

***Poză realizată de Ana Zamă ( www.anazama.wordpress.com ), reprezintă un arc de caiet...

joi, 17 iunie 2010

Are you sure you want to delete this memory?



De multe ori mi-am spus, când sufeream, că DA, tot ce îmi doresc e să uit toate cuvintele care mi s-au spus, tot ce s-a întâmplat, toate greşelile pe care le-am făcut eu şi cele care le-au făcut alţii pentru care eu am suferit mari decepţii... dar niciodată, oricât de mult m-am străduit, n-am reuşit să le uit. Oricum, într-un final, toate astea vor deveni nimicuri de care voi râde peste mulţi ani, aşa că... de ce să uit posibile motive de amuzament pentru viitor?

Amintirea acestor ani nu se va şterge din mintea mea. Este o amintire care m-a marcat pe viaţă prin persoanele pe care le-am întâlnit ( şi pe care n-aş vrea să le pierd ), prin ce am simţit şi prin ce s-a întâmplat. În aceşti patru ani am avut fel de fel de aspiraţii care, uneori, îmi făceau inima să bată mult mai puternic decât o întâmplare reală. Am făcut atâtea nebunii cum numai la Tom & Jerry vedeam. Este posibil să fie multe persoane care acum, în urma acestor idioţenii, mă cred cam nebună. Sinceră să fiu, nici eu nu mai sunt sigură dacă sunt normală sau puţin ( DAR PUŢIN) sărită. 
Acum câteva zile, mă gândeam la banchet. Hm,... ultima zi mă aşteptam să mă afecteze mai mult. Nu m-a afectat deloc. Cât timp am fost aproape de profesori, de colegi, de persoanele dragi, nu am simţit niciun strop de tristeţe. Tot ce am simţit a fost entuziasm, emoţie, fericire... Când a trebuit să plec, am plâns. Am plecat înaintea tuturor cu fetele şi am simţit o apăsare îngrozitoare în suflet. Aş fi vrut, pe rând, să-mi iau rămas bun de la toţi, dar... să fim serioşi, erau peste 80 de persoane acolo! Mi se părea un sfârşit de lume... apoi mi-am revenit. Hei, doar nu moare nimeni... Da, cu siguranţă nu moare nimeni... Toţi vor rămâne aproape... 

A fost şi rămâne în mintea mea o singură persoană lângă care am simţit cele mai puternice emoţii de până acum, pe care am iubit-o enorm, dar care în ultimele luni, ba chiar în tot anul de a8a, m-a făcut să am impresia că sunt cea mai deplorabilă persoană de pe faţa pământului. Şi da, am urât-o în final, până am realizat că nu am s-o mai văd. Şi îmi va fi dor de ea, recunosc. Poate cel mai dor îmi va fi de ea. La fiecare poză cu această prezenţă, îmi apărea în faţa ochilor "Are you sure you want to delete this photo?" şi de fiecare dată aşteptam cel puţin 30 de secunde înainte să apăs "Yes." Hm, am apăsat de vreo 40 şi ceva de ori... Am şters orice fel de urmă... La fiecare întrebare am spus că da, vreau să dispară totul din calculatorul meu. Dar mereu e şi un răspuns negativ... Şi când inima mă întreabă, răspund întodeauna "Nu."

"Are you sure you want to delete this memory?"
"NO WAY!!!"

duminică, 6 iunie 2010

Ne mai vedem? Neeeeeee!!!

Nu ştiu dacă a fost un vis sau o idee care mi-a trecut prin cap în timpul somnului ( dacă e aşa, încep să fiu agresată de gânduri idioate şi noaptea... grav! ) În fine, nu ştiu exact cum a fost, dar ştiu că eu eram în faţa uşii tale cu o cutie elegant împachetată şi înnodată cu o fundiţă roşie deasupra. Îmi lungeam gâtul ca un struţ deasupra ei, în stânga şi-n dreapta, pentru că acest presupus cadou pentru tine era imens.
Hm, după câte îmi amintesc, am lăsat cutia la uşă şi am plecat după ce am bătut la uşă insistent. Tu ai apăsat, într-un final, pe clanţa aia idioată şi ai găsit ceea ce lăsasem. L-ai deschis. Să vedem... erau poezii peste poezii, dintre care din niciuna nu lipseau cuvintele ca: "iubitule", "privire", "sărut", "zâmbet", "tu" etc. Erau foi rupte, unele îngălbenite, unele păstrate într-o condiţie foarte ( chiar prea ) bună. Erau paginile jurnalului din cei 4 ani de generală, în toate era vorba despre tine şi mă repetam destul de enervant cu numele tău. Erau petale de la trandafirul tău, poze, desene...
Îmi mai amintesc că m-ai prins pe scări -tu erai pe la etajul 10, deci nu apucasem să cobor- şi m-ai prins de mână. M-am speriat ( LOGIC! ), m-am întors şi n-am arătat nicio expresie... încântată, tulburată, sau surprinsă... eram pur şi simplu indiferentă. M-ai întrebat ce caută toate astea la tine, iar eu ţi-am spus cât se poate de calmă, cu o voce clară, cu un ton sec: "M-am plictisit de ele."


Toate astea cred că înseamnă sfârşitul unei poveşti, sau mai bine zis "capitol"... Capitolul cu mine şi cu tine... Un capitol care a trebuit să aştepte 4 ani deznodământul şi acum îl are scris aici. Cum e deznodământul? Pare trist? Credeţi-mă, nu este. Nu pentru mine, cel puţin.
P.S. ----------m-am răzândit... fără P.S. Am spus şi aşa destule :))