Search Box

duminică, 27 iunie 2010

Apropie-te!

Eşti o prezenţă ciudată. Faptul că am fugit de ploaie şi m-am ascuns aici este oare un motiv să te superi? Este ăsta doar locul tău? N-aş prea crede. Gardul elegant, dar modest, are mereu porţile deschise, iar duminica oameni din toate părţile se adună aici. Bat clopotele de douăsprezece ori şi nu bat pentru tine. De obicei, lumânări dintr-o parte în alta luminau pereţii pictaţi cu Sfânta Maria şi Iisus Hristos, cu Sfântul Petru, Sfântul Andrei, cu Iuda-Tadeul şi restul apostolilor: Pavel, Matia, Toma, Bartolomeu, etc. Dar astăzi nu. Astăzi, locul ăsta e straniu... e mult prea întuneric şi groaznic de rece printre pereţii din piatră. Se simte însă miros de tămâie şi se văd firele fumurii ale acesteia cum se desprind în negrul din jurul meu. Lumini slabe doar sus, sus de tot, prin gemuleţele mici, şi pe ele se zăresc picături cum lovesc cu violenţă sticla groasă. Să fii acolo, în faţa altarului, pe întuneric, să-ţi tremure genunchii, stând cu ochii închişi şi dinţii scârţăindu-ţi în gură de frig şi de frică pentru zgomotul stresant de afară... hm, nu e chiar cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pe vreme ploioasă, nu-i aşa? Da, şi eu aş fi preferat să stau în pat şi să citesc în pat o carte bună, în timp ce s-ar crea o armonie între zgomotul picăturilor de ploaie şi torsul pisicii mele. 
Acum regret că am intrat aici. E înfricoşătoare biserica goală. Goală pare, dar nu este, pentru că cineva păşeşte uşor înainte... înapoi. Se aude din când în când un scârţâit uşor pe unul din scaunele bisericeşti din lemn masiv, iar alteori un oftat adânc şi foarte diferit de unul omenesc. Un oftat fără voce, care nu-l poţi auzi cu urechile... Un oftat care îl auzi doar cu inima. Apoi două braţe imense, dar blânde, îmi ating umerii, apoi creştetul capului. În faţă nu e nimeni. Nicăieri nu e nimeni. În schimb e cineva în mine care mă sperie, dar în acelaşi timp îmi inspiră încredere. Se sparge un geam. Mă sperii şi fără să mă mai gândesc părăsesc în fugă biserica.
În ploaie încep să-mi dau seama de ce pe acei pereţi reci nu este întruchipat şi El... pentru că El e mereu acolo prezent, indiferent cine rămâne sau nu lângă prezenţa Lui. El nu are trup şi chip, el are prezenţă şi suflet. Cum am regretat că am intrat, acum regret de zece ori mai mult că am ieşit. Poate că totuşi este locul Tău acesta, dar nu îmi puteam imagina că această prezenţă ciudată pe care am simţit-o când am intrat, eşti Tu. Acum intru din nou în biserică şi la intrare şoptesc "Prea multă ploaie, nu crezi...?" Şi s-a oprit. 

2 comentarii:

  1. extraordinar..pe bune:)ai un mod de a scrie ca nu-ti vine sa te opresti din citit:)!felicitari!


    poate ca ploaia e buna totusi uneori..ne limpezeste mintea.

    RăspundețiȘtergere
  2. da, este adevarat... ne limpezeste mintile si ne trezeste imaginatia :*

    RăspundețiȘtergere