Search Box

duminică, 27 iunie 2010

Un alt "tu"... ireal


Încă tremur după tot ce am visat. Încă te văd cum erai în mintea mea când nu eram conştientă, cât de diferit erai, cât de straniu vorbeai. Am mâinile reci de când m-am trezit şi nu pot să mă gândesc la altceva. Nu pot să-mi scot din minte expresia feţei tale, gravitatea faptelor ce se desfăşurau, în timp ce tu, indiferent, calm, aşteptai... să te duci...  Nu pot să uit antiteza stărilor noastre, aşa cum au fost aproape mereu şi în realitate, foarte diferite. Tu surd la orice se întâmpla, orb ( la propriu), iar eu zăpăcită, tristă, agitată, de-a dreptul nebună. 

M-am trezit astăzi în jurul orei 8 dimineaţa... Bineînţeles, având în vedere că mă culcasem la 3 dimineaţa, am adormit din nou... Între orele 8 şi 11 în mintea mea, inconştient, doar cu voia visului, s-au derulat imagini oribile... Dacă aş fi ştiut ce urma să văd cu mintea, aş fi intrat sub duş, aş fi dat drumul la stropii reci să mă trezească... dar în niciun caz nu aş fi pus capul din nou pe pernă... Nici nu ştiu cum să aleg cuvintele acum şi e foarte ciudat pentru mine, din moment ce n-am avut prea des problema asta...

Cum a început exact nu-mi amintesc. Probabil detaliile ce au urmat m-au făcut să uit restul. Eram amândoi în faţa bisericii de lângă şcoala noastră. Îmi vorbeai pe un ton plin de blândeţe, de parcă ai fi vorbit cu surioara ta de 4 ani. Îmi ţineai capul între palme, te uitai în ochii mei de parcă ai fi vrut să mă convingi că nu greşeşti cu nimic. Eu eram speriată, de tine sau de ce se întâmpla, ţineam ochii larg deschişi şi nu ştiam ce aş putea spune. Eu mă comportam la fel... îţi purtam de grijă cu naivitatea unei copile de 4 ani... Spuneam că mi-e frică şi că nu vreau să pleci. Cuvintele care le-am reţinut cel mai bine au fost... "Mâine, la ora 3 este înmormântarea mea, dar până să vii, probabil voi fi deja acoperit... Nu vreau să mă vezi aşa..." Apoi ai plecat. Am fugit după tine, te trăgeam de bluză, te strigam, parcă erai gol de sunete înăuntru, posedat, fără inimă. Era trupul şi faţa ta, dar cu siguranţă nu era persoana ta înăuntru. 

A doua zi, când trebuia să aibă loc presupusa înmormântare, te-am văzut ieşind de undeva cu mama ta. De pe faţa ta smeadă, pe care o aveai doar vara, lipseau oglinda sentimentelor tale, a sincerităţii tale, cât şi a minciunilor tale: ochii tăi căprui. Mama ta m-a privit. Părul ei blond îi flutura în vânt, în timp ce palmele le ţinea pe umerii tăi. Obrajii ei proeminenţi, care mi s-au părut mereu atât de dulci, erau palizi... iar buzele ei abia reuşeau să exprime ceva... nici acum nu ştiu ce. Am privit din nou spre găurile de 3 ori mai mari ca ochii care erau acolo. Era un gol, un negru parcă ars înăuntru. Lacrimile au fost stârnite imediat pe obrajii mei şi în timp ce te îndepărtai, fără ca măcar să fi ştiut că sunt acolo, am încercat să te strig. Dar plânsu mi-a înfundat vocea. 
Era ora 2 şi jumătate şi eu eram pe străzi nemaiştiind nimic de tine... Am început să fug. Şi îmi spuneam "mai tare!" şi alergam mai tare. Am ajuns- nu era nimeni. Doar tu aşezat în sicriu, căutai cu greu capacul cu mâinile. Credeai că eşti singur, dar erai cu mine. Şi înainte să te acoperi de tot, te-am strigat... Nu m-ai auzit. Vroiam să-l deschid, dar nu puteam. Lumea începea să vină şi câteva bătrâne mă priveau deja suspect. M-am îndepărtat. Eram agitată, speriată şi spuneam mereu "Îmi pierd fratele!" când de fapt nu te iubisem niciodată ca un frate, din moment ce nu erai. Slujba începuse, groapa era săpată, iar eu tot mai înfricoşată. Tremuram. Sicriul tău începea să fie coborât. Lumea tăcea şi privea rece. De ce nu te împotriveai? Nu se auzea niciun zgomot, niciun ciocănit, iar tu erai viu înăuntru. De ce acceptai totul şi îţi priveai înmormântarea aceasta prostească cu atât de multă indiferenţă? Cum erai aşa calm? Când pământul a început să cadă peste lemnul masiv al sicriului am început să ţip. Oamenii şuşoteau pe la spate ceva cu "Nu se odihneşte sufletul..." Era evident că nimeni nu ştia nimic. Le spuneam să se oprească, ţipam ca o descreierată, dar nici gând să fiu ascultată. Plângeam, dar nici vorbă să fiu luată în seamă. Am început să spun cuvintele printre strigăte "E viu!!!", dar uşor, uşor, cuvintele începeam să le aud doar eu printre suspine... "..e..viu" "...e viu..." Ultima imagine a fost cea a privirilor fixate spre mine, ale oamenilor, pline de dezgust faţă de mine. 

M-am trezit apoi. Nici acum nu pot să uit claritatea întâmplărilor sau cum erai. Şi nu m-am mai uitat în ultimul timp la filme horror, ceea ce e iar ciudat...

4 comentarii:

  1. poate, intr-adevar, cum scria in carte, incerci sa-l uiti...poti incerca sa privesti dincolo de aparente si sa te chinui sa intelegi semnificatiile, sau sa lasi sa se duca visul odata cu noaptea, desi stii k nu ai putea....

    RăspundețiȘtergere
  2. un mic "cadou" de blog :)
    http://rothermrebeka.blogspot.com/2010/07/small-gift.html rebeka

    RăspundețiȘtergere
  3. e bestială:) "povestea" ... îmi place la nebunie intensitatea sentimentelor care îţi sunt date când citeşti şi intensitatea cu care le'ai pus "pe hârtie"...se vede că e scrisă parcă "tremurând".
    ai darul scrierii.păstrează'l şi ai grijă de el.:*:*

    yAyu`

    RăspundețiȘtergere
  4. Deci, am ramas masca cand am citit asta.
    E foarte intensa.Parca luata dintr-un film horor, sau un cosmar:|
    Bravo! tine-o tot asa, te pricepi.
    >:D<:*

    RăspundețiȘtergere