Search Box

miercuri, 22 septembrie 2010

Capul sus! Deschide ochii!


Aş fi vrut să vă fi scris mai înainte, dar nu-mi găseam cuvintele, deşi le-am căutat mult. Adevărul e că sunt mult prea afectată de intrarea la liceu şi din câte am aflat, cam toată lumea este. Nu e chiar aşa cum îmi închipuiam. În sufletul meu este antiteza a ceea ce credeam că va fi. Sunt atât de mică printre sutele de picioare şi mâini. Fel de fel de "domnişoare" te calcă practic în picioare. Rujuri stridente, tocuri de 30 de centimetri şi zeci de straturi de fond de ten... Mă plimb prin careul liceului şi este foarte ciudat să fiu înconjurată de atâtea persoane necunoscute, care mă privesc unii cu dezgust, alţii cu expresii indiferente şi, în fine, unii îngrijorător de atenţi. Colectivul total necunoscut, profesorii ciudat de veseli unii, alţii adevăraţi Hitleri, iar clasa mizerabilă. Pur şi simplu nu-mi găsesc locul oriunde aş merge şi cu cine, ba chiar am şi plâns. Liceul este trist la început, depinde de fiecare. Te poate afecta în primele zile, în primele săptămâni sau chiar luni. A spus şi profesorul meu de română, acum sunt cele mai profunde sentimente... de tristeţe, de bucurie, nostalgie, iubire, rivalitate şi aşa mai departe. Avea mare dreptate...
Aşa gândeam săptămâna trecută când am intrat la liceu. Acum îmi place, mi-am schimbat total părerea, sau poate doar m-am obişnuit cu colegii, clasa, cu... închisoarea. Sunt foarte fericită că a trecut totul atât de repede şi că nu m-am simţit pentru mult timp cum v-am scris mai sus. Adevărul este că nu ştiam dacă să postez asta, dar, având în vedere că eu am avut mari aşteptări de la chestia asta numită "liceu", am zis că poate deschid ochii celor care urmează... aşa poate şocul, sau schimbarea, nu va fi la fel de mare pentru ei. Oricum, trecând peste toate, e frumos! Nu pot să vă spun mai multe eu, pentru că sunt la început... pot cititorii mai experimentaţi să spună mai multe. 
:*



sâmbătă, 11 septembrie 2010

Ca niciodată


Am făcut cum mi-ai spus să fac. Acum, mă întorc. Ştii bine, mi-ai spus să dispar şi să vin lipsit de amintiri, lipsit de feţe, de cuvinte, lipsit de tot ce înseamnă dezastru pentru tine. Şi aşa sunt acum... gol, complet inofensiv. În dimineaţa aceea de iunie, ai venit foarte fericită înapoi, atât de încântată cum nu m-am aşteptat nicio secundă. Fermecător de visătoare şi totuşi atât de hotărâtă... să nu te mai trădezi singură. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai simţi atât de aproape de tine, mi-ai spus că te fac să suferi, mi-ai spus că mă urăşti chiar. Brusc, m-am simţit vexat şi dat la o parte.  Mi-ai cerut cu atâta ardoare să mă aşez în patul tău, să mă acopăr cu o pătură, să închid ochii şi să aştept până te vei întoarce. Fereastra, chiar de deasupra capului meu, ai deschis-o larg şi ai tras jaluzelele la o parte. Păşeai încet, ca o felină, iar eu simţeam la fiecare pas de-al tău inaudibil că mă destram ca firul de mătase. Când am auzit clanţa scârţâind şi pe tine dincolo de uşa de lemn, aş fi putut să jur că sunt pregătit pentru ghilotină... dar n-a fost aşa. Lăsându-mă acolo singur, mi-ai făcut un bine mie, dar şi ţie. De fapt, acelaşi bine l-ai făcut pentru amândoi. M-ai lăsat în camera ta... cu fereastra deschisă atâtea zile şi atâtea nopţi. Nu m-am clintit nicio secundă, n-am deschis ochii deloc. Am stat doar. Dar s-au întâmplat multe... Te auzeam cum dansai şi fredonai fel de fel de versuri. Săreai atât de tare, încât pereţii camerei tale păreau că vor cădea epuizaţi, surzi peste mine. M-am mirat pentru că nu te-am auzit plângând nicio secundă... Oh, ba da... ai plâns într-o noapte, dar încet şi pe înfundate. Şi nu ştiu de ce. De atunci, n-am mai auzit niciun sunet care te-ar fi putut da de gol că ai fi tristă. Am auzit cum vorbeai la telefon râzând, cum primeai mesaje non-stop, cum credeai în fericire. Am auzit- pentru că ăsta a fost singurul simţ pe care l-am putut folosi- cum coborai scările şi salutai fericită pe cineva care te aştepta şi care mereu îţi reproşa că întârzii... a fost cineva... apoi, dintr-o dată altcineva, după care un alt el şi tot aşa. Ai cunoscut, ţi-ai deschis noi orizonturi, asta e ceea ce am presupus mereu şi acum ştiu că este purul adevăr. Trei luni m-ai lăsat închis aici. În niciuna din aceste nouăzeci şi două de zile- da, află că le-am numărat- nu ai venit să întrebi măcar o muscă dacă trăiesc. Dar nu-ţi face griji, te-am iertat pentru că ţi-am înţeles intenţia, deşi ştiu foarte bine că eşti o egoistă şi niciodată asta nu se va schimba la tine. Azi dimineaţă, nu mai intra în cameră căldura aceea insuportabilă, ci un frig şi o ceaţă scrutătoare. Apoi, o picătură de ploaie mi-a umezit tenul îmbătrânit de soare... Atunci am deschis ochii, m-am ridicat, m-am uitat pe fereastră şi m-am încruntat... "Septembrie, toamnă... un început" m-am gândit aşa cum tu, de fiecare dată te gândeai în prima zi de toamnă. Am zâmbit şi am ieşit din cameră. Mă aşteptai în faţa uşii nerăbdătoare... ne-am îmbrăţişat, după care m-ai întrebat cum mă simt. Infatuat, ţi-am răspuns aproape mut: "Gol." Am râs amândoi. Apoi m-ai primit înapoi înăuntrul tău şi acolo sunt şi acum fără să ştiu cine ai fost, ci cine eşti şi cine vei fi. 



                                                             Pentru nedespărţirea noastră, sufletul tău
                        


miercuri, 8 septembrie 2010

Cenuşăreasa îşi poate găsi şi singură pantoful



Desigur, totul se schimbă acum, chiar şi eu. E cu totul altfel când priveşti dintr-o altă perspectivă, când încetezi să rămâi consternat în spatele persoanei care ţi-a controlat inima, poate chiar şi fără să realizeze acest lucru. Seamănă cu libertatea pe care ţi-o îngădui singur, e la fel ca atunci când îţi întrebi părinţii dacă poţi ajunge mai târziu acasă, iar ei îţi spun da, însă un pic diferit, pentru că, de această dată, răspunsul îl controlezi doar tu, cu inima. Să ieşi din impasul tenebros depinde doar de tine, de voinţa ta. De obicei, durează destul de mult, dar până nu îţi vei permite tu să te ridici, să întorci spatele şi să pleci zâmbind, nu vei înţelege niciodată sensul acestor cuvinte. Să spui că timpu va vindeca rănile... Hm, ce glumă bună!... pentru mine, aceste cuvinte nu sunt deloc plauzibile, sunt chiar ridicole.

Încetaţi să mai jucaţi rolul acesta de nimic, unde voi plângeţi după ceva ce, în realitate, nu vă doriţi să aveţi. Încetaţi să vă afundaţi tot mai mult în nepăsarea altuia, să idolatrizaţi până la înnebunire, să credeţi că nu mai aveţi nimic. De ce voi trebuie să-i purtaţi de grijă unei persoane care nici măcar ea nu e în stare să se ferească de minciuni, bârfe şi tot ce înseamnă decădere? De ce voi ascundeţi cele mai groaznice amănunte din viaţa acestei fiinţe, doar ca să ştiţi că nu va suferi?

Într-adevăr vi se pare atât de mare efortul să încetaţi cu toate prostiile astea? Atunci, daţi-mi voie să vă spun că sunteţi cea mai laşă persoană de pe faţa pământului şi că meritaţi din plin sfârşitul melodramatic care vi se pregăteşte. Da, rămâneţi acolo, jos, suferind, în timp ce toată lumea se adună în jurul vostru să vă compătimească. Dacă vă hotărâţi totuşi într-o zi, să nu vă mai bazaţi pe timp, ci pe puterea voastră de a schimba totul, credeţi-mă că veţi avea tot sprijinul inimii voastre, veţi radia de fericire şi veţi cunoaşte senzaţia de a admira noul. Eu, da! M-am trezit să scriu toate astea, toate cuvintele de care unii au atâta nevoie. Acest impuls este atât de important pentru a învinge prăbuşirea... Eu am avut parte de el, însă nu a fost atât de puternic, nu m-a ţinut de mână strâns... a durat mai mult până să înving aşa cum şi voi veţi face. Nici impulsul meu nu se poate numi decisiv pentru voi, dar de acum nu vă speriaţi, crezând că vă aştept la uşă cu o urzică :))

Vă iubesc :*