Search Box

miercuri, 27 octombrie 2010

Nimeni, nimic, niciodată


Am să mai fac o excepţie. Am să-ţi mai scriu o dată.

Ieri ţi-am văzut o poză recentă. Şi am privit-o ... mult timp, poate am ajuns chiar într-o oră. Îţi mărturisesc că de multe ori am încercat să mă conving că nu mai eşti la fel, că te-ai schimbat de tot şi că niciodată nu vei mai fi acelaşi. M-am înşelat. Tot tu eşti. Cu toate că te-ai mai înălţat, ai aceiaşi privire pierdută şi acelaşi zâmbet copilăresc. Am plâns, pentru că de fiecare dată mă doare să-ţi privesc fie şi poza, fie şi un fir de păr. Mi-am amintit cum am învăţat anul trecut, din cauza ta, să plâng fără lacrimi. Cum stăteam în pat, cum îmi ţineam genunchii în mâini şi ca să nu fiu auzită, ba de părinţi, ba de fratele meu, înghiţeam lacrimile din secundă în secundă ca să nu le dau voie să curgă pe obraji. Şi crede-mă, e mult mai dureros să-ţi încingă lacrimile inima, decât obrajii... e cu mult mai dureros. Şi cu toate astea, în fiecare clipă, nu te-am învinovăţit pe tine. N-ai să ştii niciodată câte părţi din mine au murit şi în ce chinuri, pentru tine. Şi cel mai dureros lucru a fost să ştiu că tu nu vroiai să-ţi alimentezi decât orgoliul, în timp ce eu încercam să-mi hrănesc inima. A fost oare cinstit? Nu a fost cinstit nici măcar pentru tine şi ştii la ce mă refer. Nu ştii cât de mare e efortul din mine să mă întorc în trecut, să-ţi scriu nişte rânduri idioate doar pentru că azi mi s-a spus despre tine că eşti trist... şi mai singur ca niciodată, că ai plecat de acolo şi te-ai dus dincolo. Şi ciudat lucru, după toate astea, îmi pare rău pentru tine. Adevărul e că nu vreau să fii supărat. Vreau să rămâi cu toţi prietenii tăi şi vreau să fii puternic aşa cum mereu ai fost. Şi ştiu că poţi. Nu vreau să ajungi cum sunt eu acum. Eu, acum, nu pot să lupt cu nimeni pentru nimeni. Nu mai pot. Mi-e frică. Cel mai mărunt lucru mă doare şi asta pentru că mereu mă loveşte acolo, unde tu... ai trăit. Oricând încep să fac un pas înainte, calc pe spini, iar apoi fac zece înapoi. Nu mai sunt fata aceea care rezista şi mereu îşi găsea puterea să-şi revină. Nu mai sunt şi nici nu ştiu dacă voi mai fi, deşi îmi doresc enorm. Să intru în rivalitate cu altele, să pregătesc cine ştie ce lucru genial, să fiu în faţă mereu pentru a câştiga ce vreau, nu mai e atât de uşor acum... Eşti fericit? Sunt fericită, atunci, pentru tine. E inevitabil, peste câteva zile ne vom întâlni acolo. Nu ştiu dacă de această dată te voi saluta, nici măcar nu ştiu dacă am să mă pot uita spre tine. Şi, te implor, nu fă greşeala să vii să-mi vorbeşti. Trebuie să ne obişnuim că noi va însemna de acum încolo nimeni, nimic, niciodată. Îmi amintesc fiecare amănunt cu tine şi timpul nu va şterge nimic... nu ştiu dacă niciodată. Mă întristez când văd raftul de onoare lipsit de cutia cu trandafirul tău şi de bărcuţa din Veneţia pe care am cumpărat-o pentru tine. Simt cioburi în stomac uneori, când mă gândesc că trandafirul, bărcuţa şi scrisoarea pot fi doar în două locuri: în camera ta, într-un sertar, ori undeva, prin boscheţi, în posesia unui ţigan.
Chiar dacă teoretic nu ai fost mereu al meu, practic ai fost mereu şi asta nu se uită. Nu, nu se poate uita faptul că niciodată nu m-ai înlocuit cu nimeni, nici măcar acum, chiar dacă, probabil, ţi-ai dori foarte mult acest lucru. Îmi zâmbeai, mă urmăreai, mă certai, mă bârfeai, chiar mă înjurai, dar chiar dacă toate astea erau pe moment lucruri care mă întristau, în străfundul inimii mele, te-am apreciat si respectat mereu pentru asta: că te crizai doar la mine şi eu la fel, doar la tine. Acum s-au schimbat multe... eu nu mai sunt unde eşti tu, tu nu mai eşti unde sunt eu... Şi mi-e dor... mi-e dor de sentimentul acela de siguranţă, siguranţa că sunt numai a cuiva, că cineva e al meu. Mi-e foarte dor. Şi abia acum încep să-mi dau seama cât de greu e de găsit.

Nu ştiu unde să mă opresc, dar sunt destul de bine. Momentan, rătăcesc.

marți, 19 octombrie 2010

Mătase aspră


În ciuda agitaţiei din mine, aş fi putut sta mult mai mult aşa. Aşa, întinsă pe jos, cu mâinile sub cap şi picioarele cocoţate pe perete; aşa... privind în gol şi fără să mişc un deget, meditând, poate. Zic "poate". E greu să meditezi. Sunt mulţi care nu ştiu cum se face asta. Ei spun, când au căştile în urechi cu muzica dată aproape la maximum şi ceva de ronţăit în braţe, că meditează. Din curiozitate sau poate din solidaritate, fără un motiv concret, întrebi simplu: "Deci?", iar ei, cu o expresie amuzată, răspund la fel de simplu: "Nu ştiu." Cred şi eu. Poate ar trebui să scoată căştile şi să nu-şi mai mestece creierii şi apoi... mai vedem ce iese.
Urăsc eşecurile şi urăsc să mi se întâmple de două ori acelaşi lucru. Prin urmare... mi-e frică. Şi nu e o frică trecătoare, e o frică îngrozitoare care-mi pulsează în fiecare părticică; e o frică ce mă face poate paranoică, poate neîncrezătoare, poate... diferită; O teamă idioată de care nu mai reuşesc să scap de când cu el
, care mă manipulează în fiecare secundă şi nu mă lasă să fiu eu. Bine, aici poate e de vină un pic şi durerea de spate cu care m-am ales acum câteva ore, când stăteam în ploaie. De ce fiecare lucru frumos trebuie să devină, chiar şi într-o măsură mai mică, nesigur, gata oricând să se termine? S-a terminat o dată, acum pare că se termină din nou, sau doar devine un pic mai greu, ca în final, instabilitatea să strice din nou totul. Poţi fi atât de sigur de un lucru, ca apoi, într-o secundă, totul să fie pe dos. Lui i-am promis că nu voi mai face aceeaşi greşeală cu altcineva. I-am promis, în ultima zi, că lipsa de încredere nu va mai fi un motiv să pierd pe cineva, dar se pare că ce am învăţat de la el se duce pe apa sâmbetei mai repede decât credeam. Se pare că nu a fost doar o greşeală a mea, pare a semăna mai mult cu un... viciu.
Am nevoie de un sac de box. Am înţeles că e foarte eficient pentru evaporarea de nervi. La urma urmei, nu numai monologurile sunt bune. Poate că oboseala fizică îţi odihneşte psihicul foarte rapid. Decăt să-l suprasolicit cu meditări peste meditări, mai bine-l las un pic să bea un Red Bull, sau să mănânce nişte spanac ca Popeye marinarul (psihicul, măi!). Cine ştie, poate ajung totuşi de la teorie la practică când o să tremure din nou nervii în mine.

P.S. Îmi pare rău, dar nu mă pot ţine de promisiune. 

joi, 14 octombrie 2010

Cloe


-fragment-


Presupun că vă aşteptaţi ca eu să ştiu şi să vă spun totul despre mine. Ei bine, adevărul este că nu ştiu nici cele mai banale detalii, cum ar fi numele meu. Stau închisă aici de ceva vreme şi fel de fel de persoane intră, mă îmbrăţişează, îmi zâmbesc sau mă privesc lung, mă ţin de mână sau îmi mângâie părul. În general, ei îmi spun Cloe, dar nu sunt sigură că acesta este numele meu. Ţin minte cum într-o seară, când aproape adormisem după ultima vizită a unor necunoscuţi, s-a apropiat de patul meu un tânăr brunet, înalt, cu ochii cenuşii ca scrumul de ţigară şi m-a privit cordial timp de câteva minute, apoi, cu ochii înlăcrimaţi a şoptit ca pentru el „Iartă-mă, scumpa mea Lily!” şi a plecat. De atunci au trecut săptămâni, dar nu s-a mai întors. N-am îndrăznit să întreb de el pe nimeni, am rămas cu imaginea lui doar pentru mine. 
          Am amintiri din copilărie străpunse de îndoieli, feţe ale oamenilor întipărite în minte şi oricât de mult m-aş strădui să recunosc una din zecile de persoane care îmi vorbesc, nu reuşesc. Am încercat să mă ghidez după ce cunoaşte memoria mea, însă niciuna din persoanele pe care le văd cu ochii minţii nu şi-a făcut apariţia. Am aşteptat în zadar. Nu ştiu cine sunt şi nu ştiu dacă vreodată am să mai ştiu. Sunt dezamăgită. Doctorii nu vorbesc cu mine, nu-mi răspund la nicio întrebare pe care le-o adresez şi mă privesc cu o apatie ieşită din comun, care mă descurajează total. La un moment dat, unul din ei mi-a spus că sunt nebună, iar eu m-am enervat ca niciodată şi am sărit la el. Într-adevăr, acesta poate a fost un act de nebunie, însă nu regret nimic  din moment ce acel om de nimic, oficial, nu se mai ocupă de cazul meu.
          Mă simt singură şi am impresia că acest coşmar nu va înceta până ce eu nu îmi voi aminti lucrurile esenţiale din viaţa mea şi oamenii importanţi pentru mine. Sper ca într-o zi să mă ridic din aceste aşternuturi, să merg fără să-mi simt capul greu, fără să ameţesc şi fără să mă trezesc prăbuşită pe podea. Da, sper...


sâmbătă, 9 octombrie 2010

Echilibru


Vi s-a întâmplat vreodată să vă luaţi, din greşeală, o şosetă de un fel, iar cealaltă de altfel, de culori sau mărimi diferite? Apoi, să nu puteţi urca la un ceai la una din prietenele voastre, de teamă să nu vă vadă o şosetă roşie şi una albastră...?

Sau poate vi s-a întâmplat să înfulecaţi într-o zi numai dulciuri şi spre seară să vă fie atât de rău, încât mâinile şi picioarele să vă tremure, iar mintea să nu mai fie tocmai limpede?

Sau să staţi, într-o sâmbătă ploioasă, în pat, de dimineaţă până seara, să vă gândiţi la lucruri absolut inutile?

Poate chiar să faceţi probleme la matematică tot weekend-ul, fără nicio pauză, vi s-a întâmplat?

Ar mai fi ideea cu statul la calculator sau cea cu statul la televizor toată ziua...

( Haide, e imposibil să nu vă încadraţi nicăieri! )

Şi, după o zi idioată ca asta, nu v-aţi simţit ameţiţi, supăraţi, stresaţi, plictisiţi, dezamăgiţi... ?

Niciodată n-am ştiut exact cum să-mi echilibrez stările, acţiunile... Mereu am fost de la o extremă la alta, niciodată între, niciodată "puţin aşa, dar şi aşa". Şi aş vrea să învăţ. Deşi cuvintele "Nu pot!" mă tentează să le scriu şi să le spun în fiecare secundă, am să încerc să le evit până şi cu gândul.

Am fost de multe ori pusă pe treabă şi atunci nu epuizam până a doua zi.
Am fost de multe ori tentată să fac micile mele prostioare şi nu eram în stare de nimic altceva, decât de "plănuit".
Am fost de multe ori supărată şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să râd.
Am fost de multe ori fericită şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să mă enervez sau doar să mă întristez.
Am fost de multe ori şi foarte nervoasă şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să mă calmez.
Am fost de multe ori şi pusă pe critică şi nimeni, în zilele cu pricina, nu mă putea face să spun ceva drăguţ.
Şi încăpăţânată şi afurisită şi nesimţită şi nebună am fost de multe ori şi toate astea, pe rând... niciodată toate în aceeaşi zi.

În ritmul ăsta nu o să ajung prea bine. Azi am avut impresia că am găsit un fel de echilibru, dar poate fi doar ceva aluziv. Azi l-am văzut pe elEl cel de demult. Şi... am rămas puţin să mă uit la ce ajunsese de când nu-l mai văzusem ultima dată. Mi-a bătut inima, dar nu ştiu de ce. M-am întristat, dar nu ştiu de ce. Ne-am privit în tăcere şi nu ne-am spus nici măcar "bună!" şi nici asta nu ştiu de ce. Din fericire, nu am mai avut nevoie să mă mint că ţin la el, pentru că deja este de domeniul trecutului, deja am cu cine echilibra tristeţea care mi-o aduce revederea lui. Şi ăsta, pot crede, că este primul echilibru din viaţa mea.

Sau poate primul echilibru era atunci când îmi echilibram supărările pe el cu prietenele mele... cine mai ştie? Lucrul bun este că nu sunt nebună... încă.

Şi totuşi... nu-mi pot scoate din minte că blogul ăsta l-am început din dezamăgirile de la el. Nici măcar nu mă mai adresez lui. "tu", "tine", "ta", "tău", "tale"...deja am început să le folosesc pentru altcineva. Îmi pare nespus se rău că l-am văzut astăzi...




Presupun că, într-adevăr, l-am iubit odată.
Şi nu am să neg asta niciodată, indiferent cine m-ar întreba.

miercuri, 6 octombrie 2010

Concret mascat


Mă săruţi pe frunte. Aşa începe de fiecare dată: cu buzele tale pe pielea mea. Eu am întotdeauna mâinile reci, iar tu întotdeauna admiri asta. Spui că este un fel de oglindă a sincerităţii mele, dar eu aş spune că sunt doar nişte emoţii patetice, deşi nu aş nega nici ceea ce îmi spui tu. Zâmbeşti cald, fermecător, dar niciodată nu uiţi să afişezi o expresie grandilocventă, care, nu pot să mint, mă pune pe gânduri destul de serios. Devin agitată, dar mă controlez cât de bine pot şi presupun că oricum se observă... Îmi place să-ţi ciufulesc părul negru şi să-ţi vorbesc la ureche. Tu niciodată nu te poţi abţine să nu-mi ridici unii din cârlionţii mei şi să mi-i pui drept sprâncene, apoi să râzi de mine cu o isterie ieşită din comun, motiv pentru care, în fiecare zi mă supăr pe tine. Mă ridici în braţe, mă ţii cu capul în jos şi până nu-ţi spun că te iert, te faci că plouă. E incomparabilă satisfacţia citită de pe faţa ta, când auzi cuvintele pe care le aşteptai. Uneori mândria ta mă scoate din sărite şi atunci te trezeşti cu o pernă grea în faţă şi te enervezi. Nu, n-am încercat niciodată să te ţin de picioare, cu capul în jos ( nici nu aş vrea ) ca să mă ierţi. Ţie nu ţi-ar place aşa ( şi bănuiesc că e de înţeles că nici mie ). Nu... eu mă arunc în braţele tale şi te sărut pe gât, până când uiţi că ar trebui să-mi spui că mă ierţi... purul adevăr este că, de fapt, uiţi că ai fost supărat, ba mai mult, nervos. Atingi foarte lent, mângâierea ta e molcomă, sublimă, magică. Când sunt lângă tine, pari într-o stare de reverie nepământească, iar când îmi apropii un singur deget de obrazul tău, pari că ai ajuns până la paroxismul cutremurului din tine. Aşa eşti tu; sau poate aşa vreau să cred că eşti. Îmi place să te privesc în ochi şi îmi place că şi tu mă priveşti de parcă în faţa noastră ar avea loc nu ştiu ce epifanie. E frumos... dar perfid. Şi ştii de ce? Pentru că mereu ea nu întârzie niciodată, nici măcar cu o fracţiune de secundă. Mereu ştiu cine e în spatele meu, când, deodată, îţi ridici privirea şi fără ca măcar să-mi săruţi mâna, pleci cu ea. Aşa se termină de fiecare dată. Mereu pleci tu, niciodată n-am plecat eu. Însă, dacă voi pleca, să nu uiţi că n-am să mă întorc niciodată, oricât de greu mi-ar fi. Nu e o ameninţare. Nici măcar o promisiune nu este.

Este un principiu.