Search Box

miercuri, 6 octombrie 2010

Concret mascat


Mă săruţi pe frunte. Aşa începe de fiecare dată: cu buzele tale pe pielea mea. Eu am întotdeauna mâinile reci, iar tu întotdeauna admiri asta. Spui că este un fel de oglindă a sincerităţii mele, dar eu aş spune că sunt doar nişte emoţii patetice, deşi nu aş nega nici ceea ce îmi spui tu. Zâmbeşti cald, fermecător, dar niciodată nu uiţi să afişezi o expresie grandilocventă, care, nu pot să mint, mă pune pe gânduri destul de serios. Devin agitată, dar mă controlez cât de bine pot şi presupun că oricum se observă... Îmi place să-ţi ciufulesc părul negru şi să-ţi vorbesc la ureche. Tu niciodată nu te poţi abţine să nu-mi ridici unii din cârlionţii mei şi să mi-i pui drept sprâncene, apoi să râzi de mine cu o isterie ieşită din comun, motiv pentru care, în fiecare zi mă supăr pe tine. Mă ridici în braţe, mă ţii cu capul în jos şi până nu-ţi spun că te iert, te faci că plouă. E incomparabilă satisfacţia citită de pe faţa ta, când auzi cuvintele pe care le aşteptai. Uneori mândria ta mă scoate din sărite şi atunci te trezeşti cu o pernă grea în faţă şi te enervezi. Nu, n-am încercat niciodată să te ţin de picioare, cu capul în jos ( nici nu aş vrea ) ca să mă ierţi. Ţie nu ţi-ar place aşa ( şi bănuiesc că e de înţeles că nici mie ). Nu... eu mă arunc în braţele tale şi te sărut pe gât, până când uiţi că ar trebui să-mi spui că mă ierţi... purul adevăr este că, de fapt, uiţi că ai fost supărat, ba mai mult, nervos. Atingi foarte lent, mângâierea ta e molcomă, sublimă, magică. Când sunt lângă tine, pari într-o stare de reverie nepământească, iar când îmi apropii un singur deget de obrazul tău, pari că ai ajuns până la paroxismul cutremurului din tine. Aşa eşti tu; sau poate aşa vreau să cred că eşti. Îmi place să te privesc în ochi şi îmi place că şi tu mă priveşti de parcă în faţa noastră ar avea loc nu ştiu ce epifanie. E frumos... dar perfid. Şi ştii de ce? Pentru că mereu ea nu întârzie niciodată, nici măcar cu o fracţiune de secundă. Mereu ştiu cine e în spatele meu, când, deodată, îţi ridici privirea şi fără ca măcar să-mi săruţi mâna, pleci cu ea. Aşa se termină de fiecare dată. Mereu pleci tu, niciodată n-am plecat eu. Însă, dacă voi pleca, să nu uiţi că n-am să mă întorc niciodată, oricât de greu mi-ar fi. Nu e o ameninţare. Nici măcar o promisiune nu este.

Este un principiu. 

3 comentarii:

  1. vibrez la fiecare cuvant si urmaresc cu un zambet visator micile copilarii ce implinesc o dragoste IMPARTASITA.
    m.

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesant. Imi place. Cel mai mult insa, imi place finalul. ;;)

    Scrii asa de frumoos, si banuiesc sa stii asta deja. :) Bafta! :*

    RăspundețiȘtergere
  3. Hmm. Ce-ai trezit tu in mine Diana... Imi ard urechile. E pe bune. Amintiri... Cat as fi vrut acum sa dau inapoi timpul si sa-mi inreb prietena de la acea vreme, asa, mai direct, daca astfeld de lucruri o fi gandind... Eu doar confirm: scrii foarte frumos, si sa stii ca, desi inru rar pe blogul tau, atunci cand iti citesc ideile, raman uneori pe ganduri. As vrea sa ramai asa, cu gandurile de-acum, si peste ani si ani, cand oamenii maturi tind sa devina din ce in ce mai ipocriti... Inclusiv eu, recunosc!

    RăspundețiȘtergere