Search Box

miercuri, 27 octombrie 2010

Nimeni, nimic, niciodată


Am să mai fac o excepţie. Am să-ţi mai scriu o dată.

Ieri ţi-am văzut o poză recentă. Şi am privit-o ... mult timp, poate am ajuns chiar într-o oră. Îţi mărturisesc că de multe ori am încercat să mă conving că nu mai eşti la fel, că te-ai schimbat de tot şi că niciodată nu vei mai fi acelaşi. M-am înşelat. Tot tu eşti. Cu toate că te-ai mai înălţat, ai aceiaşi privire pierdută şi acelaşi zâmbet copilăresc. Am plâns, pentru că de fiecare dată mă doare să-ţi privesc fie şi poza, fie şi un fir de păr. Mi-am amintit cum am învăţat anul trecut, din cauza ta, să plâng fără lacrimi. Cum stăteam în pat, cum îmi ţineam genunchii în mâini şi ca să nu fiu auzită, ba de părinţi, ba de fratele meu, înghiţeam lacrimile din secundă în secundă ca să nu le dau voie să curgă pe obraji. Şi crede-mă, e mult mai dureros să-ţi încingă lacrimile inima, decât obrajii... e cu mult mai dureros. Şi cu toate astea, în fiecare clipă, nu te-am învinovăţit pe tine. N-ai să ştii niciodată câte părţi din mine au murit şi în ce chinuri, pentru tine. Şi cel mai dureros lucru a fost să ştiu că tu nu vroiai să-ţi alimentezi decât orgoliul, în timp ce eu încercam să-mi hrănesc inima. A fost oare cinstit? Nu a fost cinstit nici măcar pentru tine şi ştii la ce mă refer. Nu ştii cât de mare e efortul din mine să mă întorc în trecut, să-ţi scriu nişte rânduri idioate doar pentru că azi mi s-a spus despre tine că eşti trist... şi mai singur ca niciodată, că ai plecat de acolo şi te-ai dus dincolo. Şi ciudat lucru, după toate astea, îmi pare rău pentru tine. Adevărul e că nu vreau să fii supărat. Vreau să rămâi cu toţi prietenii tăi şi vreau să fii puternic aşa cum mereu ai fost. Şi ştiu că poţi. Nu vreau să ajungi cum sunt eu acum. Eu, acum, nu pot să lupt cu nimeni pentru nimeni. Nu mai pot. Mi-e frică. Cel mai mărunt lucru mă doare şi asta pentru că mereu mă loveşte acolo, unde tu... ai trăit. Oricând încep să fac un pas înainte, calc pe spini, iar apoi fac zece înapoi. Nu mai sunt fata aceea care rezista şi mereu îşi găsea puterea să-şi revină. Nu mai sunt şi nici nu ştiu dacă voi mai fi, deşi îmi doresc enorm. Să intru în rivalitate cu altele, să pregătesc cine ştie ce lucru genial, să fiu în faţă mereu pentru a câştiga ce vreau, nu mai e atât de uşor acum... Eşti fericit? Sunt fericită, atunci, pentru tine. E inevitabil, peste câteva zile ne vom întâlni acolo. Nu ştiu dacă de această dată te voi saluta, nici măcar nu ştiu dacă am să mă pot uita spre tine. Şi, te implor, nu fă greşeala să vii să-mi vorbeşti. Trebuie să ne obişnuim că noi va însemna de acum încolo nimeni, nimic, niciodată. Îmi amintesc fiecare amănunt cu tine şi timpul nu va şterge nimic... nu ştiu dacă niciodată. Mă întristez când văd raftul de onoare lipsit de cutia cu trandafirul tău şi de bărcuţa din Veneţia pe care am cumpărat-o pentru tine. Simt cioburi în stomac uneori, când mă gândesc că trandafirul, bărcuţa şi scrisoarea pot fi doar în două locuri: în camera ta, într-un sertar, ori undeva, prin boscheţi, în posesia unui ţigan.
Chiar dacă teoretic nu ai fost mereu al meu, practic ai fost mereu şi asta nu se uită. Nu, nu se poate uita faptul că niciodată nu m-ai înlocuit cu nimeni, nici măcar acum, chiar dacă, probabil, ţi-ai dori foarte mult acest lucru. Îmi zâmbeai, mă urmăreai, mă certai, mă bârfeai, chiar mă înjurai, dar chiar dacă toate astea erau pe moment lucruri care mă întristau, în străfundul inimii mele, te-am apreciat si respectat mereu pentru asta: că te crizai doar la mine şi eu la fel, doar la tine. Acum s-au schimbat multe... eu nu mai sunt unde eşti tu, tu nu mai eşti unde sunt eu... Şi mi-e dor... mi-e dor de sentimentul acela de siguranţă, siguranţa că sunt numai a cuiva, că cineva e al meu. Mi-e foarte dor. Şi abia acum încep să-mi dau seama cât de greu e de găsit.

Nu ştiu unde să mă opresc, dar sunt destul de bine. Momentan, rătăcesc.

8 comentarii:

  1. ce trist ai scris, mi-au dat lacrimile... :(( fii linistita, vei gasi acea persoana care te va aprecia si nu te va parasi niciodata... si mie mi-e dor de acel el, disparut pentru totdeauna, dar asta e. pe moment, uitam cat de mult am apreciat acea persoana, doar ne gandim cat de tristi suntem si cat de mult suferim; ar trebui sa te gandesti la momentele placute petrecute cu acea persoana si pur si simplu sa uiti dorul, pentru ca stii ca el nu te-a pastrat. :)

    iti doresc mii de zambete :* >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte interesante analogiile pe care le faci.
    Ai rabdare... timpul, la un moment dat, o sa le vindece pe toate. Dar trebuie sa vrei si tu sa te 'vindeci'. Si sa vrei cu adevarat asta.
    Take care. :*

    RăspundețiȘtergere
  3. mi se pare fara rost sa te incurajez,,,atata timp cat sunt eu la pamant.de cate ori citesc astfel de povesti, trezesc in mine durerea ssfasietoare. am vazut k cineva ti`a spus k timpul le vindek pe toate...dar nu e asa. timpul nu vindeca, si noaptea nu alina durerile. totul depinde de tine. impune`ti teluri inalte. incearca sa le atingi. ocupa`ti timpul cu lucruri importante. nu trai in trecut. eu am trait aproz 3 ani. 3 ani de chin. dar nu merita. nimeni nu merita o asa dragoste

    RăspundețiȘtergere
  4. E prima data cand citesc o postare care ma face sa plang. Minunat, iti apreciez sinceritatea. Sper ca si cel despre care ai scris sa aprecieze asta :)

    Take care >:D<

    RăspundețiȘtergere
  5. Am avut si eu povestea mea, care a fost exact asa cum ai descris-o tu pe a ta...atunci mi-am pierdut sufletul si nu mai reuseam sa ma regasesc, sa zambesc din nou. Acum, dupa ce a trecut mai bine de un an, sunt ok, dar nu am reusit sa ma mai indragostesc. Desi timpul trece, lucrurile astea raman in tine, chiar daca ceilalti nu le vad...

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici tu nu cred că îţi poţi da seama cât de bine venite şi cât de mult mă bucură şi mă ajută cuvinte ca acestea. Îţi mulţumesc!

      Ștergere