Search Box

joi, 14 octombrie 2010

Cloe


-fragment-


Presupun că vă aşteptaţi ca eu să ştiu şi să vă spun totul despre mine. Ei bine, adevărul este că nu ştiu nici cele mai banale detalii, cum ar fi numele meu. Stau închisă aici de ceva vreme şi fel de fel de persoane intră, mă îmbrăţişează, îmi zâmbesc sau mă privesc lung, mă ţin de mână sau îmi mângâie părul. În general, ei îmi spun Cloe, dar nu sunt sigură că acesta este numele meu. Ţin minte cum într-o seară, când aproape adormisem după ultima vizită a unor necunoscuţi, s-a apropiat de patul meu un tânăr brunet, înalt, cu ochii cenuşii ca scrumul de ţigară şi m-a privit cordial timp de câteva minute, apoi, cu ochii înlăcrimaţi a şoptit ca pentru el „Iartă-mă, scumpa mea Lily!” şi a plecat. De atunci au trecut săptămâni, dar nu s-a mai întors. N-am îndrăznit să întreb de el pe nimeni, am rămas cu imaginea lui doar pentru mine. 
          Am amintiri din copilărie străpunse de îndoieli, feţe ale oamenilor întipărite în minte şi oricât de mult m-aş strădui să recunosc una din zecile de persoane care îmi vorbesc, nu reuşesc. Am încercat să mă ghidez după ce cunoaşte memoria mea, însă niciuna din persoanele pe care le văd cu ochii minţii nu şi-a făcut apariţia. Am aşteptat în zadar. Nu ştiu cine sunt şi nu ştiu dacă vreodată am să mai ştiu. Sunt dezamăgită. Doctorii nu vorbesc cu mine, nu-mi răspund la nicio întrebare pe care le-o adresez şi mă privesc cu o apatie ieşită din comun, care mă descurajează total. La un moment dat, unul din ei mi-a spus că sunt nebună, iar eu m-am enervat ca niciodată şi am sărit la el. Într-adevăr, acesta poate a fost un act de nebunie, însă nu regret nimic  din moment ce acel om de nimic, oficial, nu se mai ocupă de cazul meu.
          Mă simt singură şi am impresia că acest coşmar nu va înceta până ce eu nu îmi voi aminti lucrurile esenţiale din viaţa mea şi oamenii importanţi pentru mine. Sper ca într-o zi să mă ridic din aceste aşternuturi, să merg fără să-mi simt capul greu, fără să ameţesc şi fără să mă trezesc prăbuşită pe podea. Da, sper...


7 comentarii:

  1. Cred ca aceasta e speranța fiecăruia deoarece fiecare ființă la un moment dat simte ca a ajuns la o anumita limita , simte ca este prăbușit la podea fără a avea puterea sa se ridice din nou ...

    RăspundețiȘtergere
  2. foarte frumos, interesanta idee, o sa continui?:D

    Moonlight Sonata, ai dreptate dar cu toate ca pe moment simti ca nu mai ai putere sa te ridici, pana la urma reusesti.

    RăspundețiȘtergere
  3. nu stiu daca o sa continui;)) initial trebuia sa fie carte, dar... timpul :(

    RăspundețiȘtergere
  4. Stiu cum e cu povestile astea gen subiect de carte...am avut ceva tentative pana acum dar...timpul, cum spui tu...si am pierdut ideile.:(
    Dar povestea e interesanta si frumoasa:X

    RăspundețiȘtergere
  5. Cred c-am rezolvat :d

    Si referitor la postul tau, te roog continua ;;)

    :*

    RăspundețiȘtergere