Search Box

vineri, 19 noiembrie 2010

Părăsită de mine


Moartea e un fleac şi trăirea un capriciu. Mai vreau o singură zi să tac, să mă opresc în pustiu, să pierd pachetul cu ore, minute, secunde. Nu mai vreau să văd oameni, case, blocuri, magazine şi nici măcar reflexia mea în oglindă. Vreau linişte. Vreau nimicul lângă mine. Mintea, cu sufletul şi inima, încep să se destrame uşor, să se desprindă de mine. Încep să ajungă la limită, încep să-mi vorbească, să mă ameninţe că mă vor lăsa singură.... singură de mine. Şi poate, asta ar fi de fapt liniştea pe care o caut de atât de mult timp şi nu o găsesc nici în oameni, nici în locuri, nici în mine. Nu ştiu cât de tare doare să plec de lângă ele, nu ştiu cât de tare doare să plec de aici, nu ştiu cât de tare doare să plec din mine, dar presupun că voi afla curând. Tăcere - devin, încet, dependentă de armonia asta. Nu mai aud în stânga: "Fată, să vezi ce-am păţit!", în dreapta: "Apucă-te de învăţat!", în faţă: "Eşti fraieră!" şi în spate: "Staaaai!". Nu-i mai văd în faţa mea pe ei, în stânga şi-n dreapta pe fete, în spate pe ai mei. Nu mai am nevoie de nicio informaţie despre el sau despre ea, nu mai vreau să aflu nimic, nu mai vreau să ştiu evidentul dintr-o mie de părţi, pentru că, acum îl cred, dar se pare că unii nu încetează să-mi amintească în fiecare zi, de parcă nu aş şti deja totul. Ca de fiecare dată încerc să nu fiu răutăcioasă, însă nu-mi pot da seama cât de bine îmi iese. Niciodată nu mi-a fost uşor să pretind că sunt oarbă, că sunt rece, că nu mă doare, că nu simt şi nici acum nu mi-e uşor deloc. Acelaşi rol l-am repetat de multe ori şi devin o actriţă din ce în ce mai bună la el. Ar trebui să mă bucur?! Poate ar trebui să mă bucur.
Iubesc lumina, iubesc întunericul, iubesc contopirea lor. Iubesc luna şi stelele, iubesc vântul şi oceanele, iubesc iarba şi zăpada, iubesc ceaţa. Lăsaţi-mă cu ele azi.

luni, 8 noiembrie 2010

Simplitatea fericirii


Câţi paşi mai are curaj să facă o persoană care a fost foarte dezamăgită în trecut? Câtă tărie mai are să creadă că aşa cum este, cu defecte şi calităţi, aşa trebuie să rămână? De câte ori mai are oare curajul să încerce încă o dată să creadă că acea persoană pe care a întâlnit-o trebuie să fie ce căuta, că în sfârşit a găsit-o? Cât timp îşi poate păstra o asemenea persoană inima sensibilă şi sinceră?
Spre binele meu, am încercat pentru o secundă să mă schimb. Să nu mai pun la suflet, să fac tot ce ar face o fată care nu dă doi bani pe cei care o rănesc. Şi nu mi-a plăcut de mine, m-am dezamăgit singură şi m-am păcălit. Mi-a părut rău apoi. Şi m-am hotărât că nimic, oricât de tare ar durea, nu trebuie să reuşească să mă schimbe, pentru că nu aş putea să mă mai accept şi mi-ar fi scârbă de mine, fără nicio exagerare.
Îmi bate inima altfel decât în ritmul ei obişnuit şi nu ştiu în ce fel să-i interpretez bătăile. Habar nu am ce mai simt. Aş vrea să am mai des momentele acelea, când mi se pare că absolut totul este foarte uşor de rezolvat şi fără să mă mai gândesc la consecinţe sau cât de tare aş putea să fiu rănită, să fac exact ce simt. Dar bănuiesc că am început să devin tot mai rezervată şi mai închisă tocmai din cauză că de fiecare dată m-am izbit de câte un eşec.
Crizantemele mele s-au ofilit aproape toate, iar ceaşca mea pentru cacao am spart-o azi dimineaţă. Pentru prima oară mă uit dezgustată la lichidul negricios din ibric şi simt că nici măcar un pic din tristeţe nu poate să-mi mai ia. Nu suport razele soarelui astăzi. Am tras perdelele roşii, dar lumina e mult prea încăpăţânată şi nu am putut scăpa de ea. Camera mi-e invadată de o strălucire roşiatică puternică şi am impresia că ameţesc. Aştept un telefon de la o prietenă, dar nu a mai sunat şi mă tot gândesc că a uitat de mine din nou.
Aş vrea să mă asculţi un minut, dar eu nu pot să vorbesc. Aş vrea să te ascult un minut, dar tu nu vorbeşti. Aş vrea să nu mai îmi pese şi aş vrea ca tu să nu ştii că îmi pasă, dar e prea evident şi până şi porumbelul de pe pervazul meu înţelege totul. Iubita mea toamnă se pregăteşte să-mi spună că voi avea şaisprezece ani şi asta doare mai mult ca niciodată, când mă gândesc cât de repede trece timpul fără să fie nicio schimbare, fără să mă fi agăţat de vreun vis cât de cât posibil. În "epilogul lui 2009" eram foarte entuziasmată când spuneam că vreau să-mi găsesc băiatul cu ochii negri, iar acum, deşi l-am găsit, sunt mai dezamăgită ca înainte pentru că se pare că nu e al meu. Probabil l-am confundat şi acest "probabil" doare şi el, mai ales când mă gândesc unde poate fi chiar şi acum şi cu cine.

Mă fascinează într-un fel să privesc spargerea lucrurilor; aşa s-a întâmplat şi azi dimineaţă când ceaşca plină de cacao mi-a alunecat şi izbindu-se de parchet, s-a scurs printre cioburi încet, a stropit pereţii cu picături mici şi părea că e sânge printre ţepi de trandafiri (ceaşca mea era verde, hi hi :D). De aici am ajuns să-mi amintesc de "Bleeding love", aşa că am ascultat-o... o dată, de două ori, de trei ori. Nu versurile mi-au plăcut la melodia asta. Mi-a plăcut întodeauna ritmul tobelor care mereu mi-au dat senzaţia că îmi trezesc inima şi o fac să bată mai puternic, mai adevărat şi din cauza asta, ascult deseori varianta instrumentală.
E foarte important să ştii să te răsfeţi, să-ţi cunoşti adevăratele pasiuni şi orice lucru simplu care te face măcar pe moment să zâmbeşti. Deşi pare stupid când ţi-o spune cineva, e foarte adevărat. Să-ţi găseşti momente pentru tine poate fi greu şi trebuie să te cunoşti foarte bine ca să ştii ce vrei în diferite momente. Trebuie să te adaptezi la natură şi la locul în care te afli, aşa încât mereu să ai la îndemână acel inofensiv capriciu. Primăvara; e fantastică senzaţia că în sfârşit simţi pământul sub picioare după atâta zăpadă; să număr steluţele liliacului şi să-mi invadez camera cu mirosul lui nu uit niciodată. Vara, ieşirile cu prietenii sunt cele mai frecvente normal, dar nu tot timpul îi poţi avea lângă tine. Plimbările la baraj, în sigurătate, sunt atât de speciale, încât eşti convins pe loc că viaţa este nemaipomenită. În grădina bunicilor, printre toţi crinii şi panseluţele, rezemată de acelaşi măr, mereu privind stelele, mi-au ieşit cele mai frumoase poezii şi cu siguranţă nu pot uita de alergările matinale zilnice.
Toamna este anotimpul meu. Mereu se schimbă ceva, indiferent că e vorba de ceva important, sau ceva nesemnificativ. Pe străzile pline de frunze şi cu vântul mereu de mână, nu mă simt aproape niciodată singură. Un simplu moment în care tata îmi aduce un buchet de crizanteme mă face fericită. Să le aşez pe rând într-o vază, să le vorbesc încet este chiar ceva plăcut. Iarna, categoric, nimeni nu scapă de bucuria Crăciunului şi a Noului An. Ador aerul curat, rece al iernii şi albul care uneori mă orbeşte pentru câteva clipe. Deşi mi se face nasul roşu (ceea ce mă enervează la culme), plimbările prin zăpadă mă calmează, mai ales atunci când îmi pun eşarfa cu parfumul meu preferat la gât şi vântul mi-l face şi mai plăcut. Nopţile de iarnă sunt magnifice. Stau de multe ori până la ore târzii şi privesc stelele cu geamul deschis. E absolut superb să priveşti fulgii cum cad încet şi se topesc, unii când ajung pe stratul alb, alţii chiar pe obrazul meu. Îmi place să aprind lumânări şi beţişoare parfumate iarna şi să privesc umbrele ciudate de pe tavan în timp ce din partea dreaptă fulgii reci mi se aşează prin păr.
Categoric nu poţi rămâne trist şi fără vise. Să fii puternic înseamnă să te poţi face fericit şi singur, să nu fii neapărat dependent de alţii, ci de lucrurile simple care niciodată nu vor dispărea şi nu se vor schimba. Cum tu te poţi baza pe aceste lucruri care NICIODATĂ nu se vor schimba, aşa trebuie să te bazezi şi pe tine, pe faptul că nu te vei schimba, pe faptul că cineva, poate, va aprecia că nu te-a schimbat durerea, că ai rămas la fel... sensibil, însă foarte puternic.
Şi uite aşa am trecut de la tristeţe la fericire...