Search Box

joi, 30 decembrie 2010

Epilogul anului 2010


M-am ascuns multă vreme. Ieşeam doar ca să par fericită, vorbeam doar ca să mă asigur că sunt vie. Priveam în gol de fiecare dată când rămâneam singură şi nu reuşeam să înţeleg ce naiba caut acolo, de ce nu fac nimic, de ce nu-mi vine vreo idee trăsnită prin cap... de ce nu-mi mai revin. De ce mi-e atât de dor. Nici acum nu mi-am răspuns foarte sincer la întrebări, deşi răspunsul zace în inima mea de foarte mult timp fără să îndrăznească să vobească.

Anul acesta... m-a învăţat să mă obişnuiesc fără acea adrenalină, însă nu pot să spun decât că... urăsc să ştiu că era mai bine.
Anyway... La mulţi ani tuturor ! Se pregăteşte rularea filmului 2011, aşa că pregătiţi-vă şi voi!

joi, 16 decembrie 2010

Suspiciuni necesare


- L-am spionat aseară. Nu trecuse nici măcar o oră de când plecasem eu si a ieşit din camera noastră dezorientat, bântuind coridorul întunecat. Dar nu a ieşit oricum, Ruth! Avea costumul lui impecabil, alb, eşarfa violet din mătase, pe care i-am făcut-o cadou anul trecut de Crăciun şi pantofii lui negri, lăcuiţi. Aroma parfumului era atât de fermecătoare şi atât de puternică, încât vroiam să strig după el, să-l strâng în braţe, să-l ţin de mână şi să-mi plimb vârful nasului pe pielea pieptului lui. Picioarele mi s-au încins, însă, numai la acest gând şi n-am putut să mai fac niciun pas în plus, decât atunci când a dispărut după colţ. M-am apropiat din nou şi... 
- Aşteaptă un moment. Am lăsat în cuptor legumele şi puiul şi am uitat de condimente. 
- Sună un telefon? Cine sună? 
- Nu sună niciun telefon. Mă întorc. 
- Amn... sunt sigură că... am auzit un, hm, telefon...
- CEee?
...
- Continuă. 
- Casian a intrat apoi într-o altă cameră...
- Vai!
- Niciun vai! A ieşit după două minute, pe cap cu o pălărie albă, cu pliuri într-o parte şi-n alta. Avea în mâna dreaptă pipa lui, dar cu o aromă pe care nu am mai simţit-o până atunci nici prin apropierea şi nici pe buzele lui. Am mai observat un inel ciudat la degetul mare care nu mi-a plăcut deloc. M-a speriat. A urcat în lift şi când uşile s-au închis am pornit spre casa scării, fără să ştiu dacă să urc sau să cobor. Am bănuit însă că va ieşi în oraş, aşa că am aşteptat jos, în holul principal, ascunsă în camera garderobei. Însă m-am înşelat, Ruth, m-am înşelat. Timp de jumătate de oră am stat, privind prin deschizătura egoistă a uşilor. Când a apărut, nu mai avea barbă deloc; bărbia îi era fină, proaspătă. Şchiopăta, însă nu ştiu de ce. El nu poate bea atât de repede. Abia într-o oră reuşeşte să termine un pahar de apă, de alcool nu mai vorbesc, îl savurează ca un domn. A lăsat trei rânduri de chei la recepţie şi am văzut întinzându-i recepţionerei o bancnotă şi pe deasupra un zâmbet, care nu pot să spun că se poate numi subtil. Începeam să regret că am petrecut atât de mult timp în braţele lui şi-mi simţeam mândria feminină cum începe să se scurgă din cauza unor iluzii josnice, lacrimi amare cum îmi topesc puterea şi încrederea. Tocurile îmi păreau mai îngrozitoare, spatele mi se părea că e strâmb rimelul îmi cursese şi pudra parcă se ofilise. Într-o vitrină dintr-un magazin, am reuşit să văd că roşul de Burgundia de pe buze mi se ştersese aproape de tot, pistruii începuseră să mi se vadă. Am intrat într-o cabină telefonică, cu privirea fixată spre el şi te-am sunat. Îmi pare rău că te-am deranjat, Ruth, dar eram disperată. După ce mi-ai spus că nu înţelegi nimic din ce spun şi să mă calmez, am închis. Am fost nevoită, el se depărtase prea mult şi nu-l mai puteam vedea. După trei minute după ce am început din nou să merg spre el, a primit un apel şi a răspuns. S-a întors brusc, părând că se uită după cineva, apoi, a luat-o pe o străduţă în dreapta. N-o să-ţi vină să crezi unde am ajuns! Am ajuns chiar în faţa casei mele!
- Mă minţi!
- Pe cuvânt de onoare! Suna insistent la uşa din lemn, dar normal că nu-i răspundea nimeni. Eu eram în spatele lui. M-am apropiat, m-a văzut şi m-a întrebat de unde vin. Am găsit repede o scuză şi am aflat că nu vroia decât să-mi facă o surpriză.
- Mabel, iubitul tău îţi e fidel. De ce te mai îndoieşti? Ai încredere în el, nu numai în propria persoană. 
- Da, gata cu suspiciunile. Trebuie să plec acum. Mulţumesc de ceaiul de portocale, ce m-aş face fără tine!?

[...]


<!
>>
- Daaaaa, imediat vin!
...
- Mmm, miroase bine, miroase a tine, Ruth!
- Casiaaan, dragul meu,...
- Te-a crezut Mabel?
- Te îndoieşti?
- De calităţile tale de actriţă?!? Niciodată!

[...]

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Cravata fatală

Niciodată nu plecai fără ea. O lăsai să-ţi atârne la gât ca un şarpe loial, care nu se putea încolăci în jurul gâtului: habar n-aveai să faci un nod. Aveai o privire blândă, dar un caracter îngrozitor, insuportabil. Erai plin de tine în fiecare secundă când treceai pe lângă mine şi erai convins că te urmăresc. Şi aşa era. Ti-am urmărit de nenumărate ori mersul, aparent încrezător. Te-am studiat, te-am lăsat să crezi că nu te vreau, cu riscul să te pierd şi cu frica aceasta tremurând în mine zi de zi. Şi nu te-am pierdut. Ţi-am învăţat orice gest, orice expresie a feţei, am învăţat să-ţi citesc în ochi momentele de batjocoră, când ar trebui să te evit, momentele de tandreţe, când ar trebui să-ţi fiu alături şi momentele de slăbiciune, când ar trebui să profit. Te-am învăţat sa-mi vorbeşti prin mişcări şi semne, ca să nu mai fii nevoit să-ţi calci pe orgoliul tău nepreţuit, când vrei să-mi vorbeşti. Şi mi-am dat seama de curând cât de bine te-am instruit. 
Avantajul meu, faţă de tine, a fost mereu faptul că eu ştiu să fac un nod la cravată. Insesizabil, m-am apropiat de tine fără să-ţi mai accept respingerile tale vulgare şi foarte, foarte zgomotoase. Ţi-am distras atenţia în multe feluri şi abia când am plecat ţi-ai văzut nodul perfect de la gât, în oglindă. De atunci, răutatea ta faţă de mine a crescut considerabil şi toată vina a fost din cauza temerilor tale absurde, peste care nici astăzi n-ai trecut. Te încăpăţânezi să tragi de mândra ta cravată, să o desfaci... dar nu poţi. Nici măcar nu mai este un nod perfect acum. Venisem într-o seară la tine, să te ajut să îl desfaci, pentru că mi-ai spus că te-ai săturat. Am încercat să te ajut, ţi-am spus cu toată siceritatea că dacă ai încredere în mine să mă laşi, am să-l desfac. Dar nu m-ai lăsat. Mi-ai spus să plec şi ai aruncat cu tot felul de lucruri în mine. Ai spart pahare în faţa mea, ai rupt flori, şi mi-ai ţinut cuţitul în dreptul inimii până ţi-am promis că plec. Ultima mea întrebare a fost: "Eşti sigur că nu greşeşti iar?" şi ai confirmat cu toată convingerea. N-am mai trecut pe la tine de atunci. Te-am mai întâlnit însă. Destul de recent te-am văzut ultima oară şi încă aveai cravata neagră, cu nod cu tot. Când te-am văzut, mi-am dat seama că îmi pare rău pentru tine. Mi-a părut rău să te văd stând acolo, privind spre mine şi aşteptând să te citesc. Ai înghiţit în sec, stai liniştit, am observat şi asta. Te-am descifrat apoi, sentiment cu sentiment, amintire cu amintire, fior cu fior. Şi am întors capul. 

Pe drumul înzăpezit am încercat să plâng, dar n-am putut. N-am mai simţit niciun regret pentru tine şi nicio picătură de iubire. Chiar dacă aş vrea acum, nu mai ştiu să desfac nodul...
...într-o zi, o ea va reuşi să o facă şi tu vei fi ajutat în sfârşit, aşa cum şi eu am nevoie din acea seară ca cineva să mă convingă că vărful cuţitului nu mai este îndreptat spre inima mea.

                                                                                                           D.