Search Box

luni, 21 noiembrie 2011

Fii acolo



Doar fii acolo.

M-ai rugat să încercăm. M-ai rugat să închid ochii, să renunţ la controlul corpului meu şi al minţii mele. Mi-ai cerut să nu mă gândesc la nimic. Mi-ai spus să uit unde sunt. Ai lăsat în jurul meu doar vânt, frunze, miros de toamnă şi gust de nişte primi fulgi reci, mici, albi. N-aş putea niciodată să mint. Am să-ţi spun adevărul, prin urmare. Când ultimul deget ţi l-ai desprins din palma mea, nimicul paşnic care plutea în mintea, sufletul şi trupul meu s-a schimbat brusc într-un amalgam de emoţii, frustrări, frică, neîncredere. Zeci de întrebări şi insulte mi se suprapuneau în cap şi nu ştiam căreia să îi dau glas. Unde eşti? Ce crezi că faci? Nu sunt proasta ta. Nu fac ce-mi zici. Nu vreau. Te uiţi la mine acum? Unde naiba sunt? Am să deschid ochii... imediat. Eşti cretin? Eşti laş! Mă crezi pe mine laşă, ştiu asta. Nu am încredere în tine. Nu pot, nu am. Nu vreau să am. Nu am să am. Nu trebuie să am. De ce ar trebui să am? Tu vrei să am? ... Cea din urmă întrebare, fără să-mi dau seama, am tremurat-o printre buze. Desigur că vreau - răspunsul tău a venit de departe, parcă de sub tălpile mele. Într-un moment de infatuare al minţii mele, mi-am imaginat că eu sunt o zeiţă, iar tu un pământean. Am zâmbit viclean. Apoi tu ai continuat:

Te implor, nu deschide ochii. Îţi voi spune eu unde eşti, iar tu trebuie să mă crezi. Eşti deasupra mea... mult deasupra mea. E noapte. Ştiu că ai crezut că e dimineaţă, dar te-am minţit, e noapte. E linişte şi asta ştii. E pustiu. Eşti singură acolo sus. Nu face niciun pas. Ai putea cădea. Nu tremura. Nu ai de ce. Nu plânge. Nu mă urî. Doar ascultă-mă. Ai putea face o singură mişcare pentru a coborî în aceeaşi stare în care eşti acum. Una singură, iar eu îţi voi spune cum. Nu face niciun pas în dreapta, ar însemna abatere, iar faţa plăpândă ţi s-ar putea zdrobi în spinii din jurul stâncii. Nu face niciun pas în stânga, ar însemna confuzie, iar trupul tău nu ar mai avea niciodată frumuseţea de acum dacă s-ar întâlni cu zidurile acelea. Nu păşi înapoi, ar însemna neîncredere şi sufletul tău s-ar pierde definitiv printre acele sute de morminte. Păşeşte înainte. O dată. Cred că deja simţi cum vârful degetelor de la picioare s-au dezlipit de pământ şi insiră puternic la marginea pământului tău. Inspiră, iubito, expiră apoi. Nu deschide ochii. Nu te concentra decât la vocea şi cuvintele mele. Când vântul te va împinge, nu te împotrivi. Lasă-l. Şi ai încredere că tu vei fi bine.

Vocea lui era caldă şi mă îmbătase atât de puternic că îmi simţeam capul învârtindu-se într-un paradis al gândurilor. Nu-mi mai controlam mâinile, picioarele, nici chiar mintea. Vroiam asta. Vroiam să fiu convinsă că voi fi bine de acum încolo. Ştiam acum că sunt în aer, simţeam un şuierat în ureche. Liniştea mea sufletească era atât de reală, încât mi-am lăsat ultimele picături de frică să moară în timp ce eu cădeam.

Am simţit cum m-am izbit puternic de pieptul lui. I-am simţit braţele subţiri şi lungi cum m-au îmbrăţişat în aşa fel, încât începusem să respir sacadat. I-am mirosit, încă cu ochii închişi, pielea ... faţa şi gâtul care miroseau întodeauna a flori de cireş şi-mi aminteau de acele zile. Poate mirosul era numai în mintea mea, dar îl simţeam de parcă ar fi fost veşnic în el. Părul negru şi cârlionţat era puţin umed şi mă gâdila pe frunte. Am deschis ochii şi i-am revăzut ochii aceia mici, căprui, senini. Ştiam că-l iubesc. Şi ştiam că nu trebuie să mai ascund asta pentru că totul devenise foarte simplu. I-am sărutat zâmbetul transparent şi egoist pe care l-a afişat şi i-am şoptit...


...că am încredere în el ca niciodată.

joi, 15 septembrie 2011

Pentru că, fiecare concepție nou-născută ne marchează caracterul

Momentul relevant, de triumf absolut nu este atunci când impui cuiva propriile reguli (fie sociale, fie sentimentale), ci atunci când realizezi că trebuie să o faci. Fapta va avansa datorită acestei principale baze.



Azi am realizat.

joi, 14 aprilie 2011

Monolog



Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.
Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Ameţeam. Prin geamul deschis intra ploaia şi-mi stropea faţa. Respiram. Mă uitam în sus şi vedeam negrul profund al nopţii şi inevitabil am strâns pleoapele şi mi-am străpuns lacrimile care se împleteau cu stropii de ploaie de pe obraji. Sughiţurile acelea mute din piept n-au întârziat nici ele şi am simţit nevoie să-mi aşez capul pe genunchi şi să mângâi apa cu degetele de parcă ar fi fost mătase, în timp ce ploaia îmi tremura tot mai multe lacrimi pe spate, prin păr, pe braţe. Nu simţeam frigul deloc. Vedeam umbre pe tavan cum se legănau după cum le manevra flacăra lumânării. "Ce e cu mine?" Frigul intra tot mai mult în mine şi începeam să tremur. Aşa de fierbiţi erau lacrimile, încât în răceala ploii aveam impresia că ochii îmi iau foc. Când expiram simţeam boală cum se pierde în aer. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior. Mă scufundam în apă şi mă întrebam cum e să mori înecat. Ce simţi oare când plămânii se inundă şi vrei să iei cu disperare aer în tine şi n-ai de unde? N-ar putea fi mai dureros decât atunci când cauţi afecţiunea cuiva şi n-are de unde să ţi-o dea pentru că n-o simte. Ce uşor ar fi să mori. Nu mă gândesc niciodată la actul în sine, ce ai putea să simţi sau în ce fel. Mă gândesc doar că acolo, undeva, toate sentimentele pozitive sunt mult mai accentuate şi mult mai bine definite. Nu pot să-mi imaginez ce poţi simţi în tine când cunoşti dragostea divină, când ştiu câte lucruri frumoase poţi simţi numai la cea pământească.
Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.
Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când mă voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.

miercuri, 9 martie 2011

Anti-orgoliu


Pentru prima oară nu ştiu cum sau cu ce să încep. Niciodată nu m-am gândit o săptămână înainte să încep o scrisoare sau, când m-am gândit, am ajuns la concluzia că de fapt nu vreau să o scriu sau că nu s-ar merita niciun cuvânt. Dar scrisoarea asta se scrie aproape singură, fără să fie în vreun fel influenţată de gurile rele, de vanitate sau, de ce nu, de raţiune. Şi ai să înţelegi de ce.
Astăzi mi-am dat seama că oricât de mulţi prieteni adevăraţi aş avea, niciodată nu vor fi cu toţii de aceeaşi părere şi opiniile lor, unele sincere, încurajatoare sau dure, altele răutăcioase, venite dintr-o gelozie inevitabilă se vor amesteca mereu si mă vor face foarte confuză şi în acelaşi timp vulnerabilă. Vreau să am în continuare încredere în tine şi pentru asta mă am doar pe mine. Sper că ştii că fac pe proasta, pe oarba, pe surda, pe aiurita. Dacă îmi pun o pânză groasă la ochi, dopuri în urechi şi trec peste tot ce aud şi văd este pentru că aşa vreau şi pentru că pot. M-am săturat de dramatizările exagerate, de sentimentul de demult de neputinţă şi de slăbiciuni. Mi-am revenit. Sunt mult prea fericită acum. Mă trezesc dimineaţa cu părul ciufulit şi mă uit în oglindă ce zâmbet de copil zăpăcit pot să am. Ştii cât de dor mi-a fost de el? N-ai cum să ştii.
Nu îmi mai e frică. Nu îmi mai este frică deloc. Mă gândesc la tine fără nicio reţinere. Îţi spun atât de multe, deşi s-ar putea să nu te intereseze. Te privesc de fiecare dată când am ocazia de parcă ar fi singura. Îţi zâmbesc şi nu îmi mai este frică să fac asta. Fac toate astea deşi ştiu că ochii tăi s-ar putea pierde în orice secundă pe undeva prin spatele meu, la o alta, chiar dacă ştiu că pentru tine s-ar putea să nu însemne nimic; nu îmi pasă, sunt prea fericită acum. Eu sunt aici şi am să fiu mult timp de acum încolo. Dacă ai să mă iei de mână am să rămân cât ai sa-mi ceri sau dacă ai să pleci fără niciun regret n-am să te urăsc nicio secundă. Eşti liber să faci orice. Deja simt că nu îmi mai asum niciun risc. Dacă mâine nu vrei să mai fii nu vreau să te gândeşti că aş putea să sufăr. O lovitură în plus de la tine nu s-ar mai simţi deloc, crede-mă. Atâta timp cât ştiu că te-a lăsat sufletul meu să-mi intri în gând şi că nu ai intrat cu forţa, mă pot resemna să nu te am lângă mine, deşi e greu. Starea de acum valorează pentru mine cât n-a valorat nicio secundă din anul trecut. N-ai cum să înţelegi, pentru că niciodată n-am încercat să îţi explic asta.
Încerc de mult timp să te înţeleg şi îmi e foarte greu pentru că nu mă ajuţi deloc, deşi ai promis că o vei face. De când te-am cunoscut, m-ai dezamăgit de două ori. Când s-a întâmplat prima oară nu te cunoşteam atât de bine şi primul meu impuls a fost să fug şi nu mă gândeam să mă mai întorc vreodată (atunci durea mult prea tare totul)... a doua oară mi-am pierdut încrederea, dar doar pentru o zi. Nu ştiu cum vine asta ... Fugi o dată după ea, o dată după mine; sau poate totul e mult mai simplu decât vreau să cred şi de fapt tu nu ai nicio vină... poate tu fugi după ea şi eu fug după tine. Dacă e aşa, te-aş ruga...
data viitoare când te trag de mânecă, dă-mi o palmă
... aşa am să ştiu că trebuie să plec şi nici nu va durea deloc în comparaţie cu o mângâiere ipocrită.

Prefer demnitatea adevărului decât orgoliul minciunii.
D.

duminică, 27 februarie 2011

Tangoul tău


Pe piept n-ai curaj.
E aşa linişte de fiecare dată când te apropii de mine şi aşa de brusc se întunecă pereţii şi lumina se topeşte. Stau, mă uit spre lună pe fereastră şi nu ştiu dacă să mă întorc acum sau să mai aştept. De două minute plouă. Geamul e spart şi prin golul lui trec picături mari, de august şi se lipesc de pielea mea: de frunte, de pleoape, de buze, de gât... Rochia scurtă din mătase roşie îmi alunecă pe trup, umărul rămâne gol. Sălciile plutesc în vânt şi gândul meu se agaţă de ele pentru o secundă, ca să pot uita că în spatele meu calci tu, vii tu. Cerul e negură. Te-ai oprit. Îţi simt respiraţia întreruptă, caldă, în ceafă. Strălucirea puternică a unui fulger luminează toată cenuşa cerului şi odată cu tunetul puternic ce-o urmează, buzele tale fremătătoare se despreunează pe gâtul meu rece şi ud. Îţi laşi capul greoi şi obosit pe umărul meu şi închizi ochii. Taci. Cu degetele crispate îmi încolăceşti şuviţele de păr în jurul gâtului şi-ţi foşneşti vârful unghiilor de claviculă, stârnindu-mi un fior prelung şi oarecum vag. Eu tremur din ce în ce mai tare şi respir sacadat. Încep să renunţ la gândul controlului şi-mi trădez din ce în ce mai multe emoţii. Vreau să mă întorc spre tine, dar cu mişcări rapide mă opreşti mereu. Îmi atingi şoldurile în grabă cu palme nepricepute şi mă îmbrăţişezi aprig de parcă aş muri acum, în braţele tale. Un ritm provocator, imprevizibil începe violent să cânte şi tu începi să te legeni şi eu odată cu tine. Mă controlezi cu pricepere, dar cu multă eleganţă. Ajungem în mijlocul sălii, în ritmul muzicii; te apleci spre mine tot mai mult şi-mi aşezi spatele pe genunchiul tău, privind fix în ochii mei.
E tangoul tău şi eu te las să mă înveţi cum trebuie să tremur. Când buzele mele moi se lipesc de ale tale doar cu aerul din ele şi când simţi genele mele strănutând pe obrazul tău, atunci ştii că e deja prea mult şi mă arunci înapoi puternic prinzându-mi doar braţul înmiresmat ca să fii sigur că nu cad de tot. Mă învârţi în jurul tău de zeci de ori, mă tragi spre tine, mă împingi înapoi, dar niciodată nu-mi dai drumul de tot şi tot timpul mă chemi înapoi. Şi eu te las pentru că ţi-am promis acest dans de la începutul toamnei. Muzica se opreşte brusc când capul meu se lipeşte de pieptul tău şi palmele tale, prin mătasea de pe mine, îmi ating picioarele cu furnicături rapide, pătimaşe. În mine încep să simt sughiţuri puternice ale inimii şi tot corpul parcă mi se frânge de tristeţe. Mă ridici, mă priveşti. Cu un deget îmi acoperi toată fruntea. Ochii tăi mari îmi cheamă cu o voce tot mai stridentă frica şi-ţi descătuşezi toată pasiunea printr-un sărut. Îţi curge miere din cerul gurii şi de sub limbă zeamă de lămâie. Buzele tale de ciocolată se topesc pe limba mea din frişcă şi timp de câteva minute simt un gust dulce amărui cum ne îngroapă. Ploaia ne-a udat şi picăturile reci ne-au trezit. Îmi evapori cu o ultimă sărutare o picătură de ploaie de pe umăr şi pleci trântind uşa. Se mai aude vântul, se mai aud tunete şi cioburi mărunte din geamul spart încă se desprind. Nici măcar nu ştii că mi-a bătut inima. Nici măcar n-ai ascultat-o, n-ai simţit-o şi asta pentru că niciodată n-ai curaj să mă atingi...

...pe piept n-ai curaj.

miercuri, 23 februarie 2011

Dragă bunicule,



Îmi amintesc ziua în care am aflat că ai murit. N-am ştiut ce simt şi nici astăzi nu ştiu. Uneori toţi plecau de lângă patul tău şi se duceau afară să vorbească despre ce om bun ai fost şi despre amintirile lor cu tine. Eu rămâneam şi mă uitam la tine fără să mă mişc deloc, ştiind că, cu aproximativ o oră sau două încă respirai în patul acela rece. Odaia aceea în care te-ai stins era cu totul altfel decât celelalte patru camere ale casei. Era rece şi întunecoasă şi se auzea un ecou slab atunci când vorbeai de parcă erai într-o peşteră. Înăuntru mirosea mereu a cozonac, deşi în ea erau numai lucruri vechi. Pereţii păreau mai goi decât nişte pereţi obişnuiţi, ca şi cum ar fi trăit odată şi acum fiecare picătură de viaţă din ei s-a stins. Cu toate astea, am iubit mereu încăperea aceea. Când te priveam cum stăteai întins, mă cuprindea o teamă groaznică. Eram atât de mică! Aveai pielea albă cu umbre gălbui spre buze şi ochi. Degetele erau aşezate în aşa fel încât toată lumea îşi putea da seama că ai ţinut ceva în mână înainte să te stingi... ceva preţios pentru tine cred, după expresia feţei tale. Buzele întredeschise mă făceau să mă gândesc că sfârşitul te-a luat prin surprindere. Şi poate aşa a şi fost.
În ziua în care ai fost înmormântat toată lumea plângea. Îmi dădeam seama ce om deosebit ai fost după faptul că nici măcar tata nu se ascundea de lacrimi şi după felul în care se implica afectiv preotul în discursurile sale şi povestea cum, de când erai copil, n-a existat duminică în care biserica să nu fie casa ta în marea majoritate a timpului. Eu nu plângeam şi mă simţeam vinovată pentru asta. În jurul meu numai lacrimi, dar eu nu puteam să plâng. Cineva a spus odată că faptul că simţim vină pentru că nu putem să plângem, să ne cerem iertare, sau orice alt lucru, dovedeşte faptul că de fapt avem afecţiune pentru persoana respectivă... Altfel, de ce ne-am mai simţi vinovaţi? Şi m-am gândit mult la cuvintele respecive. M-au ajutat mult.
În zilele ce-au urmat îmi aminteam lucruri vagi despre tine, cum ar fi calmul şi tăcerea ta când cineva ţipa la tine. Îmi aminteam că niciodată nu m-ai întrebat ce fac, niciodată n-am stat pe genunchiul tău şi niciodată nu mi-ai spus o poveste cu vocea caldă a unui bunic. Tu mereu zâmbeai cu tristeţe când mă priveai. Nu ştiu dacă am schimbat vreodată vreun cuvânt cu tine şi totuşi într-un fel sau altul, după moartea ta am simţit o părere de rău imensă şi conştientizam faptul că nu te cunosc şi niciodată nu o sa pot cunoaşte de acum încolo mai mult decât zâmbetul şi tăcerea ta profundă.
Am doar o poză cu tine pe care am cerut-o bunicii şi ştiu că a făcut eforturi sufleteşti mari să mi-o lase. I-am cerut, într-o zi, să-mi povestească cum v-aţi cunoscut şi nu mă aşteptam să povestească ore despre asta şi cu atât de multe detalii la firea ei destul de închisă. Ce ştiu este că m-a impresionat. Tu, un cântăreţ ambulant printre alţi prieteni lăutari şi ea, o simplă fată căreia îi murise mama de mică şi rămăsese cu o familie numeroasă de care trebuia să aibă grijă. Amintirile ca astea rămân pe viaţă şi bunica este pentru mine dovada clară a acestui lucru.
Acum doi ani te-am visat şi printre poeziile care aveau ca subiect doar el, el, el, s-au născut nişte versuri şi despre tine. Ciudat cum, despre mama sau tata sau oricine altcineva n-am putut scrie niciun vers şi despre tine am putut scrie.


Mi s-a părut că văd o umbră.
Apoi, umbra inspira oxigen şi începea să păşească cu teamă
Spre poarta cea din fundul grădinii, pe pământul gros,
Până ce sufletul lui dintr-o adiere,

Devenise o existenţă,

Cu ochi, urechi, mâini şi picioare.

Am tresărit când am zărit pe capul din care se vărsau fire bătrâneAceeaşi pălărie tuflită, veche, de altădată.
Era nemişcat. Privea în zare.

Eram nemişcată, privind spre el.
L-am strigat cu lacrimi în ochi

Şi chiar am început să alerg.
A întors capul, m-a privit…
Şi nu mai era.
Şi nu a mai fost.

luni, 14 februarie 2011

Riduri mintale


Sâmbătă, 9 noiembrie 2075
E ziua mea. Asta nu se schimbă, presupun, niciodată. Că am 80 de ani nu mă înspăimântă câtuşi de puţin. Vreau să plec mai repede, cât mai repede cu putinţă. N-am reuşit să fac nimic din ce visam când eram adolescentă. Copiii nu mă iubesc aşa cum aş vrea. Sunt pentru ei exact ce era şi bătrânul meu tată pentru mine: un străin. N-am reuşit să iau exemplul mamei, am eşuat total. Soţul meu m-a iubit până la moarte, însă eu nu l-am iubit niciodată. A plâns pentru mine, a făcut sacrificii pentru mine, a murit pentru mine, dar asta este deja altă poveste.Sunt matoală în fiecare seară de la 18:30 şi mahmureala mă ţine până ziua următoare la prânz. Sunt singură. Mi-au murit cei doi câini, iar papagalul a cedat şi el după ce mi-a îngânat o viaţă întreagă răutăţile. Mi-am schimbat de şapte ori locul de muncă şi asta numai anul acesta. Mâine dimineaţă e a opta oară când îmi încerc norocul în altă parte şi ăsta e singurul motiv pentru care n-am pus pic de alcool pe buze, pe limbă. N-am mâncat de două săptămâni, dar stomacul meu nu pare să se plângă absolut deloc.
Mă uit la o poză cu mine, înrămată, pe care o ţin pe măsuţa din dormitorul meu. Am primit-o de la mama, de la scumpa mea mamă. Mama... Încă ţin minte când mi-a fost făcută poza. Era demult, când eram îndrăgostită, când puneam mare preţ pe acest aspect. Era pe vremea când visam să fiu actriţă şi îmi impuneam tot felul de grimase, de roluri şi mama mă poza mereu. Pe vremea când mă uitam cu mama la telenovele, mâncam cornuleţe cu ciocolată şi apărea tata exact înainte de final să dea stingerea. Da, atunci când plângeam în fiecare seară din cauza tatei, că nu puteam să văd deznodământul şi de fiecare dată trebuia să mi-l povestească mama a doua zi. Aveam 13 ani. Aveam...
Mă gândesc în fiecare noapte la mine cea de demult. Ce ar fi fost dacă, în liceu, n-aş mai fi pierdut persoana pe care am iubit-o atât de mult, ultima persoană pe care am iubit-o cu adevărat? Ce ar fi fost dacă nu greşeam? Ce ar fi fost dacă vorbeam? Dacă îi săream în braţe şi-l sărutam? Dacă îi spuneam să nu plece? Şi dacă el nu pleca? Ce ar fi fost dacă preţuiam timpul, dacă dispreţuiam indiferenţa aparentă şi orgoliul meu, dacă treceam peste ele în numele fericirii mele? Probabil totul ar fi aşa cum am visat mereu că va fi. Nu aş mai fi fost nevoită să iau de soţ un om pe care nu-l iubesc doar de teama singurătăţii. Hm, de parcă acum n-aş fi singură şi de parcă de atunci nu sunt izolată sufleteşte.
Se spune că miracolele nu se întâmplă prea des pe Pământ. Se spune că nu poţi întoarce timpul să-ţi repari greşelile. Dar se mai spune că Dumnezeu e în adâncul sufletului nostru şi doar vorbind cu noi, cu sinceritate, Îl găsim. Unde e El sunt şi miracolele. Şi dacă pagina asta de jurnal aş fi scris-o într-un moment când am vorbit cu mine, când L-am găsit şi când s-a întâmplat miracolul meu, aş fi ştiut exact ce trebuie să fac atunci când aveam şaisprezece ani... Şi dacă pagina asta aş fi citit-o acum şaizeci şi patru de ani, aş fi ştiut că timpul e rapid, că cine va fi Diana depinde doar de rădăcinile pe care aleg să le fixez.

vineri, 4 februarie 2011

0°C ( a nu se încălca )


Mă uit la tine şi ştiu cu ce ar fi bine să încep. Am să tranform acest ar fi bine în trebuie, doar ca să te liniştesc. Aşadar, trebuie să încep prin a-ţi spune să nu înţelegi nimic, nici măcar să nu încerci. N-ar avea niciun rost... nici pentru tine, nici pentru mine. Stai doar acolo, ascultă-mă ca şi cum ai fi interesat de tot ce spun; în timp ce pretinzi a fi prins în povestea mea, poţi să dormi; e doar un monolog, sunt doar nişte cuvinte pe care le spun doar ca să nu le las în mine să mă sufoce;Acum căteva zile eram în Sahara. Ai idee cât de singură mă simţeam? Ai idee câte ciudăţenii îmi apăreau pe mâini, pe piept şi pe picioare şi cât de seacă era limba, cât de crăpate buzele şi cât de uscat cerul gurii? Ştii ce tare mă dureau genunchii şi coatele pentru că nu mai puteam merge în picioare? Mă evaporam. Mă evaporam de la vârful unghiilor de la picioare până la vârfurile firelor de păr din cap. Durea. Nici nu-ţi poţi închipui cât de tare durea. Stomacul era inflamat de praf adunat timp de... luni, ani şi inima nu mai avea curaj să bată decât foarte, foarte rar. Mă stingeam. Mă topeam. Ardeam. Se urcau pe mine scorpioni şi vipere şi la fiecare înţepătură şi muşcătură de-a lor, coloana vertebrala amorţea brusc şi uneori aveam impresia că nici nu mai era în mine. Coastele se răsuceau de parcă erau din plastic topit şi le simţeam cum se ating de spate. Sângele ţâşnea din mine şi mă simţeam ca un animal sfâşiat. Am murit. Jalnic, nu ţi se pare? Mai puteam vedea cu un singur ochi şi interpretam nisipul ca fiind cenuşă, cerul ca fiind foc, aerul ca fiind fum şi eu ca fiind moartă. M-am păcălit că eram moartă pentru că aşa mi-a părut mai uşor. Nu mişcam un deget, nu schiţam un zâmbet ca să nu mă dau singură de gol. Ştii cât am plâns acolo şi cât am dramatizat totul? Ştii cât m-am gândit la trecut şi ştii câte idei şi planuri de răzbunare am întocmit? Aşa, moartă cum eram..



Când a venit ploaia mi s-a făcut frică. Am început să tremur când picături reci mi-au atins rănile. Urlam cât de tare puteam că nu mai vreau. Devenisem o sclerozată, o nebună. La fiecare picătură deveneam din ce în ce mai irascibilă şi ţipam din ce în ce mai tare să se oprească. După un timp, am început să accept vindecarea ploii, chiar dacă în sufletul meu încă mă împotriveam straşnic. Mă uitam în sus şi pe pleoape mi se scurgeau lacrimi cereşti pe care nu le vroiam. Nu le mai vroiam. Trei luni a plâns aşa Dumnezeu peste mine. Trei luni m-a lăsat în lacrimile lui să îmi dau seama cât de bine e. Apoi, două mâini mi-au cuprins parcă tot corpul şi m-au tras prin tot nisipul acela, în jos. Am deschis ochii în apă... apă limpede, apă rece, apă vindecătoare. Am înotat mult timp şi m-am uitat în spate, în faţă, în dreapta şi-n stânga. Cineva mă ţinea strâns de mână şi nu-mi dădea drumul. Am văzut, la un moment dat, cum apa începe să se tulbure. M-am speriat atunci, dar mâna m-a strâns mai tare şi buze de apă m-au sărutat şoptindu-mi încet "Ai încredere." Şi am avut. M-am lăsat purtată aşa până azi. Am văzut în apă cum înotau alături de mine Minciuna, Superstiţia şi Paranoia şi am simţit cum încep să mă tragă de mâini şi de picioare. M-am agăţat mai tare de braţul care mă ţinea, am înotat mai tare spre el şi prin apa tulbure am reuşit să văd că avea picioare, piept, cap... exact ca mine. Era om... şi încă este.Acum vreau să mă întorc în apă. Mi-e frică să nu se întâmple ca acum mulţi ani şi să ajungă să se evapore în jurul meu şi eu să rămân în nisip fierbinte, ars. Dar e atât de bine aici... Îmi simt părul cum pluteşte, capul golindu-se de spaimă şi amintiri şi tot corpul învelit în mătase. Nu vreau să plec şi sper că nu voi fi nevoită să plec vreodată din nou. Îmi place aici.
Şi oricum nu mai puteam rămâne în Sahara. Ar fi fost prea înjositor să rătăcesc toată viaţa plângându-mi de milă. E gata. E gata povestea. Ştiu că nu-ţi pasă de ea şi nu te-a interesat nimic din ce-am zis, dar...

...puteai totuşi să nu sforăi atât de tare.

marți, 1 februarie 2011

Sincer...




N-am mai simţit de mult timp aşa... nevoia asta să stau în pat şi să mă învârt prin pat în toate poziţiile posibile, cu playlist-ul repetând mereu aceleaşi melodii de zeci de ori şi printre versurile pe care le aud să simt doar "tu", "tu" şi iar "tu"; să stau cu ochii deschişi şi să mă gândesc "cum ar fi dacă tu"... "ce ar fi dacă tu"... şi să blestem somnul dacă mă adoarme şi te pierd din gând. Acum cinci minute mă ridicasem să merg în bucătărie să mănânc, dar când am ajuns acolo, nu vroiam decât să mă întorc şi să mă gândesc... la tine. Nici foamea nu o mai simt de câteva zile. Credeam că el mă va bântui mult timp ( şi de fapt aşa a şi fost ), dar acum, în sfârşit imaginea lui nu îşi mai formează niciun fel de claritate, de amintire în mintea mea, cu atât mai puţin în inimă. Aş putea încerca să spun că te iubesc, dar mi se par mult prea importante şi măreţe cuvintele astea ca să le pot spune deja cu siguranţa şi hotărârea că aşa este. Pot doar să spun sigur că ... poate te iubesc. Este ca şi cum ar fi prima oară când mi se întâmplă să mi se strângă puternic stomacul cu trandafiri şi în golul din el să cadă petale. Şi mi se face un pic teamă când mă gândesc la unele lucruri pe care aş vrea să le evit, pentru constanţa încrederii în mine şi a puterii mele să mă întorc, dacă va fi nevoie; unele lucruri cum ar fi să te strâng în braţe şi să-mi simţi inima în ce nebunie poate să bată, pentru că ştiu că aşa se va întâmpla cu ea... o cunosc. Atunci ai fi convins de o urmă a slăbiciunii mele şi eu voi fi pe deplin acoperită de orgoliu, ca să mai pot vreodată să-ţi mai recunosc ceva. Am să fug şi n-am să mai vreau să mă întorc vreodată.Ştiu că peste trei ore trebuie să fiu afară şi să o aştept pe Ioana să vină, dar par să treacă mult prea repede când eu nu vreau decât să visez aici. Încă nu-mi vine să cred cum mi-a rezistat inima prin tot, demult păream să mă îmbolnăvesc şi să închid ochii la tot, nu-mi vine să cred că mai poate simţi atât de intens, de profund.
Am să încep să-mi fac nebuniile de acum, sunt sigură. Am să încep din nou să cânt şi să am crizele de fericire, am să încep să mă izbesc de oameni fără să-mi dau seama şi am să-mi cer scuze cu privirea aceea pierdută în vise de iubire... şi oamenii îmi vor răspunde din nou cum făceau demult, zâmbind: "Nu-i nimic, drăguţă.", apoi urmărindu-mă cu un zâmbet larg, cum plec, ştiind că s-a întâmplat ceva cu mine... ceva frumos.
Până acum, lui încercam mereu să-i sugerez prin tot ce ziceam: "Te rog, să ai grijă de mine.", "Iartă-mă, dar mi-e frică.", "Nu mă lăsa să te pierd.", "Nu mă pierde.", "Te rog, nu spune cuvinte prea aspre pentru că nu sunt un aisberg, chiar dacă uneori par." Acum nu mai îmi pasă să nu mai sufăr, cum îmi păsa atunci. Nu sunt încântată că nu eşti cu mine sau că în orice clipă ai putea face ceva care ar începe să-mi distrugă din nou inima aşa cum a făcut-o el, dar sunt mai mult decât fericită că simt. Am înţeles că dezamăgirea şi suferinţa sunt preţul acestui sentiment, dar îl voi plăti fericită pentru că îmi era dor. Nu eram proastă (aşa credeam că sunt).

Nu m-am înşelat niciodată. Acum îmi amintesc că merită. Acum îmi amintesc ce-am simţit şi-mi amintesc c-a meritat şi în continuare ce simt, va merita consecinţele.
Mulţumesc că poate te iubesc.

joi, 27 ianuarie 2011

Preţul meu: răbdarea










Ştiu că n-am mai scris de mult timp şi ştiu că n-am considerat blogul ăsta întotdeauna ca fiind un jurnal, dar de fapt asta este: un jurnal despre care de cele mai multe ori nu-mi place să vorbesc. M-am depărtat din nou de mine şi din nou era să mă confund cu o altă Diana. Am încercat să adorm acum o oră, dar n-am putut. Am stat cu căştile în urechi, ascultând fel de fel de voci, care mi-au stârnit irascibilitatea mea obişnuită. Apoi am stat puţin în linişte, în întuneric... Şi n-am putut să adorm.
Am vorbit cu el acum câteva zile. I-am spus că mi-e dor de el... prin alte cuvinte, dar asta am sugerat. Dar am minţit. Am minţit şi mi-am dat seama de asta astăzi, când l-am văzut în faţa liceului. Nicio accentuare în bătăile inimii, nicio urmă de înseninare pe faţa mea. M-am gândit în primul rând la oboseala care mă macină, la ce o să mănânc când am să ajung acasă şi zeci de alte nimicuri şi abia apoi la el. În mod normal, aş fi făcut tot posibilul să trec pe lângă el cât de aproape pot, eventual să mă izbesc un pic de pieptul lui, dar astăzi nici măcar la zece metri nu m-am apropiat. Pur şi simplu... n-aveam chef. Capitolul acela s-a încheiat de mult şi nu reuşesc să înţeleg de ce nu accept odată asta. Sau poate am acceptat deja şi e normal să mă mai gândesc din când în când la ce frumos era...
Sunt obsedată de sentimentele de iubire şi asta o ştie toată lumea care mă cunoaşte cu adevărat. M-am săturat de băieţii care pretind că iubesc după ce te-au văzut abia a doua oară. O iubire începe să-ţi fluture în stomac, în inimă şi suflet cu mult timp după ce ai zâmbit pentru că ţi-a plăcut ce-ai văzut. Chiar dacă nu o simt îmi amintesc în cel mai frumos mod de ea. E ca o adiere care îţi înghite din ce în ce mai mult sufletul, până se îneacă în pasiune. Caut de mult un punct sigur şi stabil unde să-mi pot începe un nou capitol, însă nu sunt sigură de niciunul. Mai trebuie să analizez, să urmăresc, să pun în balanţă şi ... să aleg.
Unul din cele mai grele lucruri este să alegi, pentru că dacă faci o alegere greşită, consecinţele greşelii tale te vor urmări mult timp şi te vor frământa.

Pentru o alegere bună e nevoie de timp şi puţin instinct.
Pentru a străpunge timpul e nevoie de răbdare.

luni, 3 ianuarie 2011

La colţ: divorţ













Uneori observă că îmi petrec mult prea mult timp peste miezul nopţii privind spre fereastra ei, dar nu îmi spune niciodată nimic. Cu mult timp în urmă, se trezea în jurul orei 3 dimineaţa, aprindea lumina şi mişca uşor perdeaua cât să-mi poată vedea geamul. Eram acolo, cum era obişnuită. Se încrunta, apoi expresia feţei devenea puţin amuzată, după care zâmbea senin şi se culca la loc. Ah, zâmbetul ei... Da, aşa era demult. Acum totul e altfel. O văd rar, uneori ne întâlnim în faţa blocului când ducem gunoiul, alteori când cumpărăm pâine proaspătă de la brutăria din capătul străzii. Ne spunem "bună" şi atât. Salutul ei parcă-i tremură pe buze şi privirea ei parcă mă absoarbe înăuntrul ei. Pare dură, dar e fragilă. Se ceartă rar cu soţul ei ( la naiba! ), dar atunci când se întâmplă, iese din casă să se plimbe prin apropiere... şi plânge, însă îi displace îngrozitor ca cineva să realizeze acest lucru. Îşi acoperă suspinele vocii şoptind salutul. Suferă de un exces de grijă părintească, motiv pentru care copii ei niciodată nu sunt scăpaţi de sub ochii ei. Are gemeni, cu ochii negri ca măslinele, identici cu ai ei. În fiecare sâmbătă seara, merge împreună cu soţul ei la teatru. Eleganţa ei este mult prea originală şi fermecătoare ca să poată fi copiată. Chiar şi la braţ cu un om care stârneşte teamă, ca partenerul ei de viaţă, bărbaţii întorc capul după ea, fie că sunt cu iubitele, cu amicii, sau singuri. Niciodată nu mi-am pus întrebarea dacă îl iubeşte cu adevărat pentru că e evident că da.

Într-o noapte, geamul de la camera ei s-a spart şi din interiorul casei au început să se audă urlete şi plânsete. Instinctiv, am vrut sa sun la 112, dar m-am oprit. Afară ploua şi ea a ieşit într-o cămaşă de noapte subţire. Am vrut să o urmăresc, dar am pierdut-o. Până dimineaţă am rămas la geam, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Se auzea într-una plânsul copiilor. În după amiaza următoare, am primit un telefon de la sora mea şi am fost anunţat că tatăl meu este pe moarte. A trebuit să plec timp de două săptămâni, deşi o parte din mine vroia să afle deznodământul acelui conflict care-mi părea fatal pentru căsnicia lor. Timpul în care am lipsit îmi rezerva speranţe că poate eu şi ea... poate... ceva... orice...

Întoarcerea mea s-a dovedit a fi un lucru indiferent pentru ea, însă mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la ea, hotărât să vorbim. 

"Mulţumesc că ai venit." [ ... ] 

Nu s-a schimbat deloc din liceu, am ştiut mereu acest lucru. S-a schimbat ceva însă... A uitat cât m-a iubit. 


                                                                                       Semnat: Vecinul