Search Box

joi, 27 ianuarie 2011

Preţul meu: răbdarea










Ştiu că n-am mai scris de mult timp şi ştiu că n-am considerat blogul ăsta întotdeauna ca fiind un jurnal, dar de fapt asta este: un jurnal despre care de cele mai multe ori nu-mi place să vorbesc. M-am depărtat din nou de mine şi din nou era să mă confund cu o altă Diana. Am încercat să adorm acum o oră, dar n-am putut. Am stat cu căştile în urechi, ascultând fel de fel de voci, care mi-au stârnit irascibilitatea mea obişnuită. Apoi am stat puţin în linişte, în întuneric... Şi n-am putut să adorm.
Am vorbit cu el acum câteva zile. I-am spus că mi-e dor de el... prin alte cuvinte, dar asta am sugerat. Dar am minţit. Am minţit şi mi-am dat seama de asta astăzi, când l-am văzut în faţa liceului. Nicio accentuare în bătăile inimii, nicio urmă de înseninare pe faţa mea. M-am gândit în primul rând la oboseala care mă macină, la ce o să mănânc când am să ajung acasă şi zeci de alte nimicuri şi abia apoi la el. În mod normal, aş fi făcut tot posibilul să trec pe lângă el cât de aproape pot, eventual să mă izbesc un pic de pieptul lui, dar astăzi nici măcar la zece metri nu m-am apropiat. Pur şi simplu... n-aveam chef. Capitolul acela s-a încheiat de mult şi nu reuşesc să înţeleg de ce nu accept odată asta. Sau poate am acceptat deja şi e normal să mă mai gândesc din când în când la ce frumos era...
Sunt obsedată de sentimentele de iubire şi asta o ştie toată lumea care mă cunoaşte cu adevărat. M-am săturat de băieţii care pretind că iubesc după ce te-au văzut abia a doua oară. O iubire începe să-ţi fluture în stomac, în inimă şi suflet cu mult timp după ce ai zâmbit pentru că ţi-a plăcut ce-ai văzut. Chiar dacă nu o simt îmi amintesc în cel mai frumos mod de ea. E ca o adiere care îţi înghite din ce în ce mai mult sufletul, până se îneacă în pasiune. Caut de mult un punct sigur şi stabil unde să-mi pot începe un nou capitol, însă nu sunt sigură de niciunul. Mai trebuie să analizez, să urmăresc, să pun în balanţă şi ... să aleg.
Unul din cele mai grele lucruri este să alegi, pentru că dacă faci o alegere greşită, consecinţele greşelii tale te vor urmări mult timp şi te vor frământa.

Pentru o alegere bună e nevoie de timp şi puţin instinct.
Pentru a străpunge timpul e nevoie de răbdare.

luni, 3 ianuarie 2011

La colţ: divorţ













Uneori observă că îmi petrec mult prea mult timp peste miezul nopţii privind spre fereastra ei, dar nu îmi spune niciodată nimic. Cu mult timp în urmă, se trezea în jurul orei 3 dimineaţa, aprindea lumina şi mişca uşor perdeaua cât să-mi poată vedea geamul. Eram acolo, cum era obişnuită. Se încrunta, apoi expresia feţei devenea puţin amuzată, după care zâmbea senin şi se culca la loc. Ah, zâmbetul ei... Da, aşa era demult. Acum totul e altfel. O văd rar, uneori ne întâlnim în faţa blocului când ducem gunoiul, alteori când cumpărăm pâine proaspătă de la brutăria din capătul străzii. Ne spunem "bună" şi atât. Salutul ei parcă-i tremură pe buze şi privirea ei parcă mă absoarbe înăuntrul ei. Pare dură, dar e fragilă. Se ceartă rar cu soţul ei ( la naiba! ), dar atunci când se întâmplă, iese din casă să se plimbe prin apropiere... şi plânge, însă îi displace îngrozitor ca cineva să realizeze acest lucru. Îşi acoperă suspinele vocii şoptind salutul. Suferă de un exces de grijă părintească, motiv pentru care copii ei niciodată nu sunt scăpaţi de sub ochii ei. Are gemeni, cu ochii negri ca măslinele, identici cu ai ei. În fiecare sâmbătă seara, merge împreună cu soţul ei la teatru. Eleganţa ei este mult prea originală şi fermecătoare ca să poată fi copiată. Chiar şi la braţ cu un om care stârneşte teamă, ca partenerul ei de viaţă, bărbaţii întorc capul după ea, fie că sunt cu iubitele, cu amicii, sau singuri. Niciodată nu mi-am pus întrebarea dacă îl iubeşte cu adevărat pentru că e evident că da.

Într-o noapte, geamul de la camera ei s-a spart şi din interiorul casei au început să se audă urlete şi plânsete. Instinctiv, am vrut sa sun la 112, dar m-am oprit. Afară ploua şi ea a ieşit într-o cămaşă de noapte subţire. Am vrut să o urmăresc, dar am pierdut-o. Până dimineaţă am rămas la geam, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Se auzea într-una plânsul copiilor. În după amiaza următoare, am primit un telefon de la sora mea şi am fost anunţat că tatăl meu este pe moarte. A trebuit să plec timp de două săptămâni, deşi o parte din mine vroia să afle deznodământul acelui conflict care-mi părea fatal pentru căsnicia lor. Timpul în care am lipsit îmi rezerva speranţe că poate eu şi ea... poate... ceva... orice...

Întoarcerea mea s-a dovedit a fi un lucru indiferent pentru ea, însă mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la ea, hotărât să vorbim. 

"Mulţumesc că ai venit." [ ... ] 

Nu s-a schimbat deloc din liceu, am ştiut mereu acest lucru. S-a schimbat ceva însă... A uitat cât m-a iubit. 


                                                                                       Semnat: Vecinul