Search Box

duminică, 27 februarie 2011

Tangoul tău


Pe piept n-ai curaj.
E aşa linişte de fiecare dată când te apropii de mine şi aşa de brusc se întunecă pereţii şi lumina se topeşte. Stau, mă uit spre lună pe fereastră şi nu ştiu dacă să mă întorc acum sau să mai aştept. De două minute plouă. Geamul e spart şi prin golul lui trec picături mari, de august şi se lipesc de pielea mea: de frunte, de pleoape, de buze, de gât... Rochia scurtă din mătase roşie îmi alunecă pe trup, umărul rămâne gol. Sălciile plutesc în vânt şi gândul meu se agaţă de ele pentru o secundă, ca să pot uita că în spatele meu calci tu, vii tu. Cerul e negură. Te-ai oprit. Îţi simt respiraţia întreruptă, caldă, în ceafă. Strălucirea puternică a unui fulger luminează toată cenuşa cerului şi odată cu tunetul puternic ce-o urmează, buzele tale fremătătoare se despreunează pe gâtul meu rece şi ud. Îţi laşi capul greoi şi obosit pe umărul meu şi închizi ochii. Taci. Cu degetele crispate îmi încolăceşti şuviţele de păr în jurul gâtului şi-ţi foşneşti vârful unghiilor de claviculă, stârnindu-mi un fior prelung şi oarecum vag. Eu tremur din ce în ce mai tare şi respir sacadat. Încep să renunţ la gândul controlului şi-mi trădez din ce în ce mai multe emoţii. Vreau să mă întorc spre tine, dar cu mişcări rapide mă opreşti mereu. Îmi atingi şoldurile în grabă cu palme nepricepute şi mă îmbrăţişezi aprig de parcă aş muri acum, în braţele tale. Un ritm provocator, imprevizibil începe violent să cânte şi tu începi să te legeni şi eu odată cu tine. Mă controlezi cu pricepere, dar cu multă eleganţă. Ajungem în mijlocul sălii, în ritmul muzicii; te apleci spre mine tot mai mult şi-mi aşezi spatele pe genunchiul tău, privind fix în ochii mei.
E tangoul tău şi eu te las să mă înveţi cum trebuie să tremur. Când buzele mele moi se lipesc de ale tale doar cu aerul din ele şi când simţi genele mele strănutând pe obrazul tău, atunci ştii că e deja prea mult şi mă arunci înapoi puternic prinzându-mi doar braţul înmiresmat ca să fii sigur că nu cad de tot. Mă învârţi în jurul tău de zeci de ori, mă tragi spre tine, mă împingi înapoi, dar niciodată nu-mi dai drumul de tot şi tot timpul mă chemi înapoi. Şi eu te las pentru că ţi-am promis acest dans de la începutul toamnei. Muzica se opreşte brusc când capul meu se lipeşte de pieptul tău şi palmele tale, prin mătasea de pe mine, îmi ating picioarele cu furnicături rapide, pătimaşe. În mine încep să simt sughiţuri puternice ale inimii şi tot corpul parcă mi se frânge de tristeţe. Mă ridici, mă priveşti. Cu un deget îmi acoperi toată fruntea. Ochii tăi mari îmi cheamă cu o voce tot mai stridentă frica şi-ţi descătuşezi toată pasiunea printr-un sărut. Îţi curge miere din cerul gurii şi de sub limbă zeamă de lămâie. Buzele tale de ciocolată se topesc pe limba mea din frişcă şi timp de câteva minute simt un gust dulce amărui cum ne îngroapă. Ploaia ne-a udat şi picăturile reci ne-au trezit. Îmi evapori cu o ultimă sărutare o picătură de ploaie de pe umăr şi pleci trântind uşa. Se mai aude vântul, se mai aud tunete şi cioburi mărunte din geamul spart încă se desprind. Nici măcar nu ştii că mi-a bătut inima. Nici măcar n-ai ascultat-o, n-ai simţit-o şi asta pentru că niciodată n-ai curaj să mă atingi...

...pe piept n-ai curaj.

miercuri, 23 februarie 2011

Dragă bunicule,



Îmi amintesc ziua în care am aflat că ai murit. N-am ştiut ce simt şi nici astăzi nu ştiu. Uneori toţi plecau de lângă patul tău şi se duceau afară să vorbească despre ce om bun ai fost şi despre amintirile lor cu tine. Eu rămâneam şi mă uitam la tine fără să mă mişc deloc, ştiind că, cu aproximativ o oră sau două încă respirai în patul acela rece. Odaia aceea în care te-ai stins era cu totul altfel decât celelalte patru camere ale casei. Era rece şi întunecoasă şi se auzea un ecou slab atunci când vorbeai de parcă erai într-o peşteră. Înăuntru mirosea mereu a cozonac, deşi în ea erau numai lucruri vechi. Pereţii păreau mai goi decât nişte pereţi obişnuiţi, ca şi cum ar fi trăit odată şi acum fiecare picătură de viaţă din ei s-a stins. Cu toate astea, am iubit mereu încăperea aceea. Când te priveam cum stăteai întins, mă cuprindea o teamă groaznică. Eram atât de mică! Aveai pielea albă cu umbre gălbui spre buze şi ochi. Degetele erau aşezate în aşa fel încât toată lumea îşi putea da seama că ai ţinut ceva în mână înainte să te stingi... ceva preţios pentru tine cred, după expresia feţei tale. Buzele întredeschise mă făceau să mă gândesc că sfârşitul te-a luat prin surprindere. Şi poate aşa a şi fost.
În ziua în care ai fost înmormântat toată lumea plângea. Îmi dădeam seama ce om deosebit ai fost după faptul că nici măcar tata nu se ascundea de lacrimi şi după felul în care se implica afectiv preotul în discursurile sale şi povestea cum, de când erai copil, n-a existat duminică în care biserica să nu fie casa ta în marea majoritate a timpului. Eu nu plângeam şi mă simţeam vinovată pentru asta. În jurul meu numai lacrimi, dar eu nu puteam să plâng. Cineva a spus odată că faptul că simţim vină pentru că nu putem să plângem, să ne cerem iertare, sau orice alt lucru, dovedeşte faptul că de fapt avem afecţiune pentru persoana respectivă... Altfel, de ce ne-am mai simţi vinovaţi? Şi m-am gândit mult la cuvintele respecive. M-au ajutat mult.
În zilele ce-au urmat îmi aminteam lucruri vagi despre tine, cum ar fi calmul şi tăcerea ta când cineva ţipa la tine. Îmi aminteam că niciodată nu m-ai întrebat ce fac, niciodată n-am stat pe genunchiul tău şi niciodată nu mi-ai spus o poveste cu vocea caldă a unui bunic. Tu mereu zâmbeai cu tristeţe când mă priveai. Nu ştiu dacă am schimbat vreodată vreun cuvânt cu tine şi totuşi într-un fel sau altul, după moartea ta am simţit o părere de rău imensă şi conştientizam faptul că nu te cunosc şi niciodată nu o sa pot cunoaşte de acum încolo mai mult decât zâmbetul şi tăcerea ta profundă.
Am doar o poză cu tine pe care am cerut-o bunicii şi ştiu că a făcut eforturi sufleteşti mari să mi-o lase. I-am cerut, într-o zi, să-mi povestească cum v-aţi cunoscut şi nu mă aşteptam să povestească ore despre asta şi cu atât de multe detalii la firea ei destul de închisă. Ce ştiu este că m-a impresionat. Tu, un cântăreţ ambulant printre alţi prieteni lăutari şi ea, o simplă fată căreia îi murise mama de mică şi rămăsese cu o familie numeroasă de care trebuia să aibă grijă. Amintirile ca astea rămân pe viaţă şi bunica este pentru mine dovada clară a acestui lucru.
Acum doi ani te-am visat şi printre poeziile care aveau ca subiect doar el, el, el, s-au născut nişte versuri şi despre tine. Ciudat cum, despre mama sau tata sau oricine altcineva n-am putut scrie niciun vers şi despre tine am putut scrie.


Mi s-a părut că văd o umbră.
Apoi, umbra inspira oxigen şi începea să păşească cu teamă
Spre poarta cea din fundul grădinii, pe pământul gros,
Până ce sufletul lui dintr-o adiere,

Devenise o existenţă,

Cu ochi, urechi, mâini şi picioare.

Am tresărit când am zărit pe capul din care se vărsau fire bătrâneAceeaşi pălărie tuflită, veche, de altădată.
Era nemişcat. Privea în zare.

Eram nemişcată, privind spre el.
L-am strigat cu lacrimi în ochi

Şi chiar am început să alerg.
A întors capul, m-a privit…
Şi nu mai era.
Şi nu a mai fost.

luni, 14 februarie 2011

Riduri mintale


Sâmbătă, 9 noiembrie 2075
E ziua mea. Asta nu se schimbă, presupun, niciodată. Că am 80 de ani nu mă înspăimântă câtuşi de puţin. Vreau să plec mai repede, cât mai repede cu putinţă. N-am reuşit să fac nimic din ce visam când eram adolescentă. Copiii nu mă iubesc aşa cum aş vrea. Sunt pentru ei exact ce era şi bătrânul meu tată pentru mine: un străin. N-am reuşit să iau exemplul mamei, am eşuat total. Soţul meu m-a iubit până la moarte, însă eu nu l-am iubit niciodată. A plâns pentru mine, a făcut sacrificii pentru mine, a murit pentru mine, dar asta este deja altă poveste.Sunt matoală în fiecare seară de la 18:30 şi mahmureala mă ţine până ziua următoare la prânz. Sunt singură. Mi-au murit cei doi câini, iar papagalul a cedat şi el după ce mi-a îngânat o viaţă întreagă răutăţile. Mi-am schimbat de şapte ori locul de muncă şi asta numai anul acesta. Mâine dimineaţă e a opta oară când îmi încerc norocul în altă parte şi ăsta e singurul motiv pentru care n-am pus pic de alcool pe buze, pe limbă. N-am mâncat de două săptămâni, dar stomacul meu nu pare să se plângă absolut deloc.
Mă uit la o poză cu mine, înrămată, pe care o ţin pe măsuţa din dormitorul meu. Am primit-o de la mama, de la scumpa mea mamă. Mama... Încă ţin minte când mi-a fost făcută poza. Era demult, când eram îndrăgostită, când puneam mare preţ pe acest aspect. Era pe vremea când visam să fiu actriţă şi îmi impuneam tot felul de grimase, de roluri şi mama mă poza mereu. Pe vremea când mă uitam cu mama la telenovele, mâncam cornuleţe cu ciocolată şi apărea tata exact înainte de final să dea stingerea. Da, atunci când plângeam în fiecare seară din cauza tatei, că nu puteam să văd deznodământul şi de fiecare dată trebuia să mi-l povestească mama a doua zi. Aveam 13 ani. Aveam...
Mă gândesc în fiecare noapte la mine cea de demult. Ce ar fi fost dacă, în liceu, n-aş mai fi pierdut persoana pe care am iubit-o atât de mult, ultima persoană pe care am iubit-o cu adevărat? Ce ar fi fost dacă nu greşeam? Ce ar fi fost dacă vorbeam? Dacă îi săream în braţe şi-l sărutam? Dacă îi spuneam să nu plece? Şi dacă el nu pleca? Ce ar fi fost dacă preţuiam timpul, dacă dispreţuiam indiferenţa aparentă şi orgoliul meu, dacă treceam peste ele în numele fericirii mele? Probabil totul ar fi aşa cum am visat mereu că va fi. Nu aş mai fi fost nevoită să iau de soţ un om pe care nu-l iubesc doar de teama singurătăţii. Hm, de parcă acum n-aş fi singură şi de parcă de atunci nu sunt izolată sufleteşte.
Se spune că miracolele nu se întâmplă prea des pe Pământ. Se spune că nu poţi întoarce timpul să-ţi repari greşelile. Dar se mai spune că Dumnezeu e în adâncul sufletului nostru şi doar vorbind cu noi, cu sinceritate, Îl găsim. Unde e El sunt şi miracolele. Şi dacă pagina asta de jurnal aş fi scris-o într-un moment când am vorbit cu mine, când L-am găsit şi când s-a întâmplat miracolul meu, aş fi ştiut exact ce trebuie să fac atunci când aveam şaisprezece ani... Şi dacă pagina asta aş fi citit-o acum şaizeci şi patru de ani, aş fi ştiut că timpul e rapid, că cine va fi Diana depinde doar de rădăcinile pe care aleg să le fixez.

vineri, 4 februarie 2011

0°C ( a nu se încălca )


Mă uit la tine şi ştiu cu ce ar fi bine să încep. Am să tranform acest ar fi bine în trebuie, doar ca să te liniştesc. Aşadar, trebuie să încep prin a-ţi spune să nu înţelegi nimic, nici măcar să nu încerci. N-ar avea niciun rost... nici pentru tine, nici pentru mine. Stai doar acolo, ascultă-mă ca şi cum ai fi interesat de tot ce spun; în timp ce pretinzi a fi prins în povestea mea, poţi să dormi; e doar un monolog, sunt doar nişte cuvinte pe care le spun doar ca să nu le las în mine să mă sufoce;Acum căteva zile eram în Sahara. Ai idee cât de singură mă simţeam? Ai idee câte ciudăţenii îmi apăreau pe mâini, pe piept şi pe picioare şi cât de seacă era limba, cât de crăpate buzele şi cât de uscat cerul gurii? Ştii ce tare mă dureau genunchii şi coatele pentru că nu mai puteam merge în picioare? Mă evaporam. Mă evaporam de la vârful unghiilor de la picioare până la vârfurile firelor de păr din cap. Durea. Nici nu-ţi poţi închipui cât de tare durea. Stomacul era inflamat de praf adunat timp de... luni, ani şi inima nu mai avea curaj să bată decât foarte, foarte rar. Mă stingeam. Mă topeam. Ardeam. Se urcau pe mine scorpioni şi vipere şi la fiecare înţepătură şi muşcătură de-a lor, coloana vertebrala amorţea brusc şi uneori aveam impresia că nici nu mai era în mine. Coastele se răsuceau de parcă erau din plastic topit şi le simţeam cum se ating de spate. Sângele ţâşnea din mine şi mă simţeam ca un animal sfâşiat. Am murit. Jalnic, nu ţi se pare? Mai puteam vedea cu un singur ochi şi interpretam nisipul ca fiind cenuşă, cerul ca fiind foc, aerul ca fiind fum şi eu ca fiind moartă. M-am păcălit că eram moartă pentru că aşa mi-a părut mai uşor. Nu mişcam un deget, nu schiţam un zâmbet ca să nu mă dau singură de gol. Ştii cât am plâns acolo şi cât am dramatizat totul? Ştii cât m-am gândit la trecut şi ştii câte idei şi planuri de răzbunare am întocmit? Aşa, moartă cum eram..



Când a venit ploaia mi s-a făcut frică. Am început să tremur când picături reci mi-au atins rănile. Urlam cât de tare puteam că nu mai vreau. Devenisem o sclerozată, o nebună. La fiecare picătură deveneam din ce în ce mai irascibilă şi ţipam din ce în ce mai tare să se oprească. După un timp, am început să accept vindecarea ploii, chiar dacă în sufletul meu încă mă împotriveam straşnic. Mă uitam în sus şi pe pleoape mi se scurgeau lacrimi cereşti pe care nu le vroiam. Nu le mai vroiam. Trei luni a plâns aşa Dumnezeu peste mine. Trei luni m-a lăsat în lacrimile lui să îmi dau seama cât de bine e. Apoi, două mâini mi-au cuprins parcă tot corpul şi m-au tras prin tot nisipul acela, în jos. Am deschis ochii în apă... apă limpede, apă rece, apă vindecătoare. Am înotat mult timp şi m-am uitat în spate, în faţă, în dreapta şi-n stânga. Cineva mă ţinea strâns de mână şi nu-mi dădea drumul. Am văzut, la un moment dat, cum apa începe să se tulbure. M-am speriat atunci, dar mâna m-a strâns mai tare şi buze de apă m-au sărutat şoptindu-mi încet "Ai încredere." Şi am avut. M-am lăsat purtată aşa până azi. Am văzut în apă cum înotau alături de mine Minciuna, Superstiţia şi Paranoia şi am simţit cum încep să mă tragă de mâini şi de picioare. M-am agăţat mai tare de braţul care mă ţinea, am înotat mai tare spre el şi prin apa tulbure am reuşit să văd că avea picioare, piept, cap... exact ca mine. Era om... şi încă este.Acum vreau să mă întorc în apă. Mi-e frică să nu se întâmple ca acum mulţi ani şi să ajungă să se evapore în jurul meu şi eu să rămân în nisip fierbinte, ars. Dar e atât de bine aici... Îmi simt părul cum pluteşte, capul golindu-se de spaimă şi amintiri şi tot corpul învelit în mătase. Nu vreau să plec şi sper că nu voi fi nevoită să plec vreodată din nou. Îmi place aici.
Şi oricum nu mai puteam rămâne în Sahara. Ar fi fost prea înjositor să rătăcesc toată viaţa plângându-mi de milă. E gata. E gata povestea. Ştiu că nu-ţi pasă de ea şi nu te-a interesat nimic din ce-am zis, dar...

...puteai totuşi să nu sforăi atât de tare.

marți, 1 februarie 2011

Sincer...




N-am mai simţit de mult timp aşa... nevoia asta să stau în pat şi să mă învârt prin pat în toate poziţiile posibile, cu playlist-ul repetând mereu aceleaşi melodii de zeci de ori şi printre versurile pe care le aud să simt doar "tu", "tu" şi iar "tu"; să stau cu ochii deschişi şi să mă gândesc "cum ar fi dacă tu"... "ce ar fi dacă tu"... şi să blestem somnul dacă mă adoarme şi te pierd din gând. Acum cinci minute mă ridicasem să merg în bucătărie să mănânc, dar când am ajuns acolo, nu vroiam decât să mă întorc şi să mă gândesc... la tine. Nici foamea nu o mai simt de câteva zile. Credeam că el mă va bântui mult timp ( şi de fapt aşa a şi fost ), dar acum, în sfârşit imaginea lui nu îşi mai formează niciun fel de claritate, de amintire în mintea mea, cu atât mai puţin în inimă. Aş putea încerca să spun că te iubesc, dar mi se par mult prea importante şi măreţe cuvintele astea ca să le pot spune deja cu siguranţa şi hotărârea că aşa este. Pot doar să spun sigur că ... poate te iubesc. Este ca şi cum ar fi prima oară când mi se întâmplă să mi se strângă puternic stomacul cu trandafiri şi în golul din el să cadă petale. Şi mi se face un pic teamă când mă gândesc la unele lucruri pe care aş vrea să le evit, pentru constanţa încrederii în mine şi a puterii mele să mă întorc, dacă va fi nevoie; unele lucruri cum ar fi să te strâng în braţe şi să-mi simţi inima în ce nebunie poate să bată, pentru că ştiu că aşa se va întâmpla cu ea... o cunosc. Atunci ai fi convins de o urmă a slăbiciunii mele şi eu voi fi pe deplin acoperită de orgoliu, ca să mai pot vreodată să-ţi mai recunosc ceva. Am să fug şi n-am să mai vreau să mă întorc vreodată.Ştiu că peste trei ore trebuie să fiu afară şi să o aştept pe Ioana să vină, dar par să treacă mult prea repede când eu nu vreau decât să visez aici. Încă nu-mi vine să cred cum mi-a rezistat inima prin tot, demult păream să mă îmbolnăvesc şi să închid ochii la tot, nu-mi vine să cred că mai poate simţi atât de intens, de profund.
Am să încep să-mi fac nebuniile de acum, sunt sigură. Am să încep din nou să cânt şi să am crizele de fericire, am să încep să mă izbesc de oameni fără să-mi dau seama şi am să-mi cer scuze cu privirea aceea pierdută în vise de iubire... şi oamenii îmi vor răspunde din nou cum făceau demult, zâmbind: "Nu-i nimic, drăguţă.", apoi urmărindu-mă cu un zâmbet larg, cum plec, ştiind că s-a întâmplat ceva cu mine... ceva frumos.
Până acum, lui încercam mereu să-i sugerez prin tot ce ziceam: "Te rog, să ai grijă de mine.", "Iartă-mă, dar mi-e frică.", "Nu mă lăsa să te pierd.", "Nu mă pierde.", "Te rog, nu spune cuvinte prea aspre pentru că nu sunt un aisberg, chiar dacă uneori par." Acum nu mai îmi pasă să nu mai sufăr, cum îmi păsa atunci. Nu sunt încântată că nu eşti cu mine sau că în orice clipă ai putea face ceva care ar începe să-mi distrugă din nou inima aşa cum a făcut-o el, dar sunt mai mult decât fericită că simt. Am înţeles că dezamăgirea şi suferinţa sunt preţul acestui sentiment, dar îl voi plăti fericită pentru că îmi era dor. Nu eram proastă (aşa credeam că sunt).

Nu m-am înşelat niciodată. Acum îmi amintesc că merită. Acum îmi amintesc ce-am simţit şi-mi amintesc c-a meritat şi în continuare ce simt, va merita consecinţele.
Mulţumesc că poate te iubesc.