Search Box

vineri, 4 februarie 2011

0°C ( a nu se încălca )


Mă uit la tine şi ştiu cu ce ar fi bine să încep. Am să tranform acest ar fi bine în trebuie, doar ca să te liniştesc. Aşadar, trebuie să încep prin a-ţi spune să nu înţelegi nimic, nici măcar să nu încerci. N-ar avea niciun rost... nici pentru tine, nici pentru mine. Stai doar acolo, ascultă-mă ca şi cum ai fi interesat de tot ce spun; în timp ce pretinzi a fi prins în povestea mea, poţi să dormi; e doar un monolog, sunt doar nişte cuvinte pe care le spun doar ca să nu le las în mine să mă sufoce;Acum căteva zile eram în Sahara. Ai idee cât de singură mă simţeam? Ai idee câte ciudăţenii îmi apăreau pe mâini, pe piept şi pe picioare şi cât de seacă era limba, cât de crăpate buzele şi cât de uscat cerul gurii? Ştii ce tare mă dureau genunchii şi coatele pentru că nu mai puteam merge în picioare? Mă evaporam. Mă evaporam de la vârful unghiilor de la picioare până la vârfurile firelor de păr din cap. Durea. Nici nu-ţi poţi închipui cât de tare durea. Stomacul era inflamat de praf adunat timp de... luni, ani şi inima nu mai avea curaj să bată decât foarte, foarte rar. Mă stingeam. Mă topeam. Ardeam. Se urcau pe mine scorpioni şi vipere şi la fiecare înţepătură şi muşcătură de-a lor, coloana vertebrala amorţea brusc şi uneori aveam impresia că nici nu mai era în mine. Coastele se răsuceau de parcă erau din plastic topit şi le simţeam cum se ating de spate. Sângele ţâşnea din mine şi mă simţeam ca un animal sfâşiat. Am murit. Jalnic, nu ţi se pare? Mai puteam vedea cu un singur ochi şi interpretam nisipul ca fiind cenuşă, cerul ca fiind foc, aerul ca fiind fum şi eu ca fiind moartă. M-am păcălit că eram moartă pentru că aşa mi-a părut mai uşor. Nu mişcam un deget, nu schiţam un zâmbet ca să nu mă dau singură de gol. Ştii cât am plâns acolo şi cât am dramatizat totul? Ştii cât m-am gândit la trecut şi ştii câte idei şi planuri de răzbunare am întocmit? Aşa, moartă cum eram..



Când a venit ploaia mi s-a făcut frică. Am început să tremur când picături reci mi-au atins rănile. Urlam cât de tare puteam că nu mai vreau. Devenisem o sclerozată, o nebună. La fiecare picătură deveneam din ce în ce mai irascibilă şi ţipam din ce în ce mai tare să se oprească. După un timp, am început să accept vindecarea ploii, chiar dacă în sufletul meu încă mă împotriveam straşnic. Mă uitam în sus şi pe pleoape mi se scurgeau lacrimi cereşti pe care nu le vroiam. Nu le mai vroiam. Trei luni a plâns aşa Dumnezeu peste mine. Trei luni m-a lăsat în lacrimile lui să îmi dau seama cât de bine e. Apoi, două mâini mi-au cuprins parcă tot corpul şi m-au tras prin tot nisipul acela, în jos. Am deschis ochii în apă... apă limpede, apă rece, apă vindecătoare. Am înotat mult timp şi m-am uitat în spate, în faţă, în dreapta şi-n stânga. Cineva mă ţinea strâns de mână şi nu-mi dădea drumul. Am văzut, la un moment dat, cum apa începe să se tulbure. M-am speriat atunci, dar mâna m-a strâns mai tare şi buze de apă m-au sărutat şoptindu-mi încet "Ai încredere." Şi am avut. M-am lăsat purtată aşa până azi. Am văzut în apă cum înotau alături de mine Minciuna, Superstiţia şi Paranoia şi am simţit cum încep să mă tragă de mâini şi de picioare. M-am agăţat mai tare de braţul care mă ţinea, am înotat mai tare spre el şi prin apa tulbure am reuşit să văd că avea picioare, piept, cap... exact ca mine. Era om... şi încă este.Acum vreau să mă întorc în apă. Mi-e frică să nu se întâmple ca acum mulţi ani şi să ajungă să se evapore în jurul meu şi eu să rămân în nisip fierbinte, ars. Dar e atât de bine aici... Îmi simt părul cum pluteşte, capul golindu-se de spaimă şi amintiri şi tot corpul învelit în mătase. Nu vreau să plec şi sper că nu voi fi nevoită să plec vreodată din nou. Îmi place aici.
Şi oricum nu mai puteam rămâne în Sahara. Ar fi fost prea înjositor să rătăcesc toată viaţa plângându-mi de milă. E gata. E gata povestea. Ştiu că nu-ţi pasă de ea şi nu te-a interesat nimic din ce-am zis, dar...

...puteai totuşi să nu sforăi atât de tare.

4 comentarii:

  1. nu am sforait :)
    imi place cum ai scris, asa am putut sa ma gandesc care imi este desertul si care imi este ploaie.nu stiu daca intelegi dar oricum multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte dragut..numai ca, exact cand te obisnuiesti cu un loc, cu o persoana, apare ceva ce te smulge de acolo fara sa vrei.E trist...

    RăspundețiȘtergere
  3. E o imbinare perfecta.Tristete si nostalgie, dar in definitiv o raza de speranta mereu iti straluceste. Frumos. Imi place mult felul in care-ti descrii sentimentele, ma face sa citesc mai mult si mai mult si mai mult articolele tale, indiferent cat de actuale sunt.Frumos, chir imi place. :)

    P.S. Stiu ca nu ma cunosti, dar nici nu e nevoie... :)

    RăspundețiȘtergere