Search Box

miercuri, 23 februarie 2011

Dragă bunicule,



Îmi amintesc ziua în care am aflat că ai murit. N-am ştiut ce simt şi nici astăzi nu ştiu. Uneori toţi plecau de lângă patul tău şi se duceau afară să vorbească despre ce om bun ai fost şi despre amintirile lor cu tine. Eu rămâneam şi mă uitam la tine fără să mă mişc deloc, ştiind că, cu aproximativ o oră sau două încă respirai în patul acela rece. Odaia aceea în care te-ai stins era cu totul altfel decât celelalte patru camere ale casei. Era rece şi întunecoasă şi se auzea un ecou slab atunci când vorbeai de parcă erai într-o peşteră. Înăuntru mirosea mereu a cozonac, deşi în ea erau numai lucruri vechi. Pereţii păreau mai goi decât nişte pereţi obişnuiţi, ca şi cum ar fi trăit odată şi acum fiecare picătură de viaţă din ei s-a stins. Cu toate astea, am iubit mereu încăperea aceea. Când te priveam cum stăteai întins, mă cuprindea o teamă groaznică. Eram atât de mică! Aveai pielea albă cu umbre gălbui spre buze şi ochi. Degetele erau aşezate în aşa fel încât toată lumea îşi putea da seama că ai ţinut ceva în mână înainte să te stingi... ceva preţios pentru tine cred, după expresia feţei tale. Buzele întredeschise mă făceau să mă gândesc că sfârşitul te-a luat prin surprindere. Şi poate aşa a şi fost.
În ziua în care ai fost înmormântat toată lumea plângea. Îmi dădeam seama ce om deosebit ai fost după faptul că nici măcar tata nu se ascundea de lacrimi şi după felul în care se implica afectiv preotul în discursurile sale şi povestea cum, de când erai copil, n-a existat duminică în care biserica să nu fie casa ta în marea majoritate a timpului. Eu nu plângeam şi mă simţeam vinovată pentru asta. În jurul meu numai lacrimi, dar eu nu puteam să plâng. Cineva a spus odată că faptul că simţim vină pentru că nu putem să plângem, să ne cerem iertare, sau orice alt lucru, dovedeşte faptul că de fapt avem afecţiune pentru persoana respectivă... Altfel, de ce ne-am mai simţi vinovaţi? Şi m-am gândit mult la cuvintele respecive. M-au ajutat mult.
În zilele ce-au urmat îmi aminteam lucruri vagi despre tine, cum ar fi calmul şi tăcerea ta când cineva ţipa la tine. Îmi aminteam că niciodată nu m-ai întrebat ce fac, niciodată n-am stat pe genunchiul tău şi niciodată nu mi-ai spus o poveste cu vocea caldă a unui bunic. Tu mereu zâmbeai cu tristeţe când mă priveai. Nu ştiu dacă am schimbat vreodată vreun cuvânt cu tine şi totuşi într-un fel sau altul, după moartea ta am simţit o părere de rău imensă şi conştientizam faptul că nu te cunosc şi niciodată nu o sa pot cunoaşte de acum încolo mai mult decât zâmbetul şi tăcerea ta profundă.
Am doar o poză cu tine pe care am cerut-o bunicii şi ştiu că a făcut eforturi sufleteşti mari să mi-o lase. I-am cerut, într-o zi, să-mi povestească cum v-aţi cunoscut şi nu mă aşteptam să povestească ore despre asta şi cu atât de multe detalii la firea ei destul de închisă. Ce ştiu este că m-a impresionat. Tu, un cântăreţ ambulant printre alţi prieteni lăutari şi ea, o simplă fată căreia îi murise mama de mică şi rămăsese cu o familie numeroasă de care trebuia să aibă grijă. Amintirile ca astea rămân pe viaţă şi bunica este pentru mine dovada clară a acestui lucru.
Acum doi ani te-am visat şi printre poeziile care aveau ca subiect doar el, el, el, s-au născut nişte versuri şi despre tine. Ciudat cum, despre mama sau tata sau oricine altcineva n-am putut scrie niciun vers şi despre tine am putut scrie.


Mi s-a părut că văd o umbră.
Apoi, umbra inspira oxigen şi începea să păşească cu teamă
Spre poarta cea din fundul grădinii, pe pământul gros,
Până ce sufletul lui dintr-o adiere,

Devenise o existenţă,

Cu ochi, urechi, mâini şi picioare.

Am tresărit când am zărit pe capul din care se vărsau fire bătrâneAceeaşi pălărie tuflită, veche, de altădată.
Era nemişcat. Privea în zare.

Eram nemişcată, privind spre el.
L-am strigat cu lacrimi în ochi

Şi chiar am început să alerg.
A întors capul, m-a privit…
Şi nu mai era.
Şi nu a mai fost.

11 comentarii:

  1. FRUMOS !
    Eu sunt foarte apropiata de bunicul meu si nici nu stiu cum voi reactiona cand va pleca....

    Nu trebuie sa plangi oricum ca sa stie lumea ca l-ai iubit, bunicul tau stia asta oricum. e de ajuns sa simti durerea sufleteasca, e mai rau ca orice. nici eu nu am plans la inmormantarea tatalui meu si aveam 8 ani, dar ma durea ENORM si acum inca ma mai doare...oricum mi-a fost greu sa ma abtin,dar am reusit. Vroiam sa par puternica in fata familiei care suferea si ea...doar sa PAR...prefer sa plang singura in tacere cand nu sunt vazuta de restul lumii...

    RăspundețiȘtergere
  2. Inceputul..:| e un sentiment groaznic sa citesti si sa-ti amintesi ca asa s-a si intamplat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Trist.. dar foarte frumos scris. Din pacate nici eu nu am fost apropiata bunicului.. sau bunicii..de fapt nici unuia dintre bunici, iar acum a mai ramas doar bunicul din partea tatalui. Nu am fost la nici o inmormantare pt ca nu am putut, deci pt o fetita mica ai tot respectul meu ca ai putut merge..
    E ok sa nu poti plange in momentul acela, cineva trebuie sa dea dovada de tarie chiar daca esti un copil mic, avem atatea momente inainte in care poti sa plangi..pt ca asta e viata, trebuie sa si suferi uneori ca sa simti ca traiesti.

    Hugs!

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu nu imi cunosc un bunic, a murit cand eu aveam cateva luni, iar cu celalant, nu sunt in relatii prea bune ca sa zic asa.:|

    Frumos ce ai scris despre el, dar si trist.

    RăspundețiȘtergere
  5. trist.

    In schimb ador felul tau de a scrie. <3

    RăspundețiȘtergere
  6. Din ce spune bunica ta, bunicul tau a fost un om superb. Fii mandra de el. Nu trebuie sa plagi pentru ca fiecare stare se manifesta diferit la fiecare dintre noi. Tu stii si ai stiut sa-l iubesti. :* Be strong! Hugs.

    RăspundețiȘtergere
  7. si eu mi-am pierdut bunicul...am tinut enorm la el...am stat langa patul sau pana la ultima suflare,am suferit enorm dupa el si nici azi nu imi vine sa cred ca el nu mai este...a lasat in urma sa o durere imensa...au trecut aproape 3 ani de atunci si uneori imi apare in vis dandu-mi sfaturi...regret enorm ca nu sia putut cunoaste stranepoata...fetita mea...cred ca ar fi indragito imediat...inca imi lipseste (:

    RăspundețiȘtergere
  8. Deci foarte profund..Eu inca am parte de ambii bunici si adevarul e ca unul dintre ei e foarte distant cu toate astea ma iubeste..Sigur si bunicul tau te iubea si cred ca e mandru de tine de acolo de unde e:>

    RăspundețiȘtergere
  9. Trist, si profund... m-a cuprins asa o stare cand am citit articolul tau... este foarte dureros cand pierdem pe cineva drag... in special un bunic. si eu mi-am pierdut un bunic in 2004, si desi nu eram in relatii speciale cu el, am regretat plecarea sa dintre noi, care a lasat un gol imens in inima mea.

    RăspundețiȘtergere
  10. Mi-as fi dorit sa spun ca am ras cu lacrimi...dar nu.Iti admir curajul de a-ti exprima sentimentele si de a le impartasi cu noi.Ar trebui sa scrii o carte.Ai talent.:X

    RăspundețiȘtergere