Search Box

luni, 14 februarie 2011

Riduri mintale


Sâmbătă, 9 noiembrie 2075
E ziua mea. Asta nu se schimbă, presupun, niciodată. Că am 80 de ani nu mă înspăimântă câtuşi de puţin. Vreau să plec mai repede, cât mai repede cu putinţă. N-am reuşit să fac nimic din ce visam când eram adolescentă. Copiii nu mă iubesc aşa cum aş vrea. Sunt pentru ei exact ce era şi bătrânul meu tată pentru mine: un străin. N-am reuşit să iau exemplul mamei, am eşuat total. Soţul meu m-a iubit până la moarte, însă eu nu l-am iubit niciodată. A plâns pentru mine, a făcut sacrificii pentru mine, a murit pentru mine, dar asta este deja altă poveste.Sunt matoală în fiecare seară de la 18:30 şi mahmureala mă ţine până ziua următoare la prânz. Sunt singură. Mi-au murit cei doi câini, iar papagalul a cedat şi el după ce mi-a îngânat o viaţă întreagă răutăţile. Mi-am schimbat de şapte ori locul de muncă şi asta numai anul acesta. Mâine dimineaţă e a opta oară când îmi încerc norocul în altă parte şi ăsta e singurul motiv pentru care n-am pus pic de alcool pe buze, pe limbă. N-am mâncat de două săptămâni, dar stomacul meu nu pare să se plângă absolut deloc.
Mă uit la o poză cu mine, înrămată, pe care o ţin pe măsuţa din dormitorul meu. Am primit-o de la mama, de la scumpa mea mamă. Mama... Încă ţin minte când mi-a fost făcută poza. Era demult, când eram îndrăgostită, când puneam mare preţ pe acest aspect. Era pe vremea când visam să fiu actriţă şi îmi impuneam tot felul de grimase, de roluri şi mama mă poza mereu. Pe vremea când mă uitam cu mama la telenovele, mâncam cornuleţe cu ciocolată şi apărea tata exact înainte de final să dea stingerea. Da, atunci când plângeam în fiecare seară din cauza tatei, că nu puteam să văd deznodământul şi de fiecare dată trebuia să mi-l povestească mama a doua zi. Aveam 13 ani. Aveam...
Mă gândesc în fiecare noapte la mine cea de demult. Ce ar fi fost dacă, în liceu, n-aş mai fi pierdut persoana pe care am iubit-o atât de mult, ultima persoană pe care am iubit-o cu adevărat? Ce ar fi fost dacă nu greşeam? Ce ar fi fost dacă vorbeam? Dacă îi săream în braţe şi-l sărutam? Dacă îi spuneam să nu plece? Şi dacă el nu pleca? Ce ar fi fost dacă preţuiam timpul, dacă dispreţuiam indiferenţa aparentă şi orgoliul meu, dacă treceam peste ele în numele fericirii mele? Probabil totul ar fi aşa cum am visat mereu că va fi. Nu aş mai fi fost nevoită să iau de soţ un om pe care nu-l iubesc doar de teama singurătăţii. Hm, de parcă acum n-aş fi singură şi de parcă de atunci nu sunt izolată sufleteşte.
Se spune că miracolele nu se întâmplă prea des pe Pământ. Se spune că nu poţi întoarce timpul să-ţi repari greşelile. Dar se mai spune că Dumnezeu e în adâncul sufletului nostru şi doar vorbind cu noi, cu sinceritate, Îl găsim. Unde e El sunt şi miracolele. Şi dacă pagina asta de jurnal aş fi scris-o într-un moment când am vorbit cu mine, când L-am găsit şi când s-a întâmplat miracolul meu, aş fi ştiut exact ce trebuie să fac atunci când aveam şaisprezece ani... Şi dacă pagina asta aş fi citit-o acum şaizeci şi patru de ani, aş fi ştiut că timpul e rapid, că cine va fi Diana depinde doar de rădăcinile pe care aleg să le fixez.

11 comentarii:

  1. După părerea mea ar fi păcat ca la 80 de ani să ai asemenea regrete. Şi... pentru a nu le avea, ai putea încerca să faci ceea ce îţi doreşti şi să fii cine vrei să fii şi să fi cât.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai asta e si ideea postarii: sa ne gandim inainte sa se intample

    RăspundețiȘtergere
  3. De accord cu tine, să nu ne lăsam așa viața , să se irosească. Frumos :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumos textul tau, desi amar gustul ep care il lasa. Parca simt nevoia sa schimb ceva imediat ce l-am terminat de citit.
    Depinde de noi mai mult decat credem sa putem schimba ceva in felul cum vom fi peste ani si ani.

    PS: Nu mai e un secret faptul ca imi place mult sum scrii. De maine ai o leapsa la mine pe blog, daca doresti...

    RăspundețiȘtergere
  5. Chiar daca am facut o gresala care nu se mai poate indrepta ,ar trebui sa cautam fericirea in altceva si sa incercam sa nu mai gresim in acelasi mod .Avem orgoliu ,dar asta nu trebuie sa ne impiedice sa fim fericiti.Ceea ce ai scris si-a facut efectul dorit ,ai reusit sa ma ambitionezi sa nu renunt la visele mele ,sa stiu cand sa spun nu si cand sa spun da.

    RăspundețiȘtergere
  6. Probabil asta e cosmarul ficarei fiinte..
    SINGURATATE
    si sincer si pe mine ma ingrozeste gandul ca fiecare miscare pe care o voi face nu va fi intotdeauna ce-a buna ca apoi sa rezulta o viata in care sufletul ti-e pustiit si flamand de iubire dar numai poti da timpul inapoi .
    E cosmarul fiecarui om ...

    RăspundețiȘtergere
  7. http://armoniasimturilor.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere