Search Box

joi, 14 aprilie 2011

Monolog



Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.
Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Ameţeam. Prin geamul deschis intra ploaia şi-mi stropea faţa. Respiram. Mă uitam în sus şi vedeam negrul profund al nopţii şi inevitabil am strâns pleoapele şi mi-am străpuns lacrimile care se împleteau cu stropii de ploaie de pe obraji. Sughiţurile acelea mute din piept n-au întârziat nici ele şi am simţit nevoie să-mi aşez capul pe genunchi şi să mângâi apa cu degetele de parcă ar fi fost mătase, în timp ce ploaia îmi tremura tot mai multe lacrimi pe spate, prin păr, pe braţe. Nu simţeam frigul deloc. Vedeam umbre pe tavan cum se legănau după cum le manevra flacăra lumânării. "Ce e cu mine?" Frigul intra tot mai mult în mine şi începeam să tremur. Aşa de fierbiţi erau lacrimile, încât în răceala ploii aveam impresia că ochii îmi iau foc. Când expiram simţeam boală cum se pierde în aer. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior. Mă scufundam în apă şi mă întrebam cum e să mori înecat. Ce simţi oare când plămânii se inundă şi vrei să iei cu disperare aer în tine şi n-ai de unde? N-ar putea fi mai dureros decât atunci când cauţi afecţiunea cuiva şi n-are de unde să ţi-o dea pentru că n-o simte. Ce uşor ar fi să mori. Nu mă gândesc niciodată la actul în sine, ce ai putea să simţi sau în ce fel. Mă gândesc doar că acolo, undeva, toate sentimentele pozitive sunt mult mai accentuate şi mult mai bine definite. Nu pot să-mi imaginez ce poţi simţi în tine când cunoşti dragostea divină, când ştiu câte lucruri frumoase poţi simţi numai la cea pământească.
Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.
Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când mă voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.