Search Box

luni, 21 noiembrie 2011

Fii acolo



Doar fii acolo.

M-ai rugat să încercăm. M-ai rugat să închid ochii, să renunţ la controlul corpului meu şi al minţii mele. Mi-ai cerut să nu mă gândesc la nimic. Mi-ai spus să uit unde sunt. Ai lăsat în jurul meu doar vânt, frunze, miros de toamnă şi gust de nişte primi fulgi reci, mici, albi. N-aş putea niciodată să mint. Am să-ţi spun adevărul, prin urmare. Când ultimul deget ţi l-ai desprins din palma mea, nimicul paşnic care plutea în mintea, sufletul şi trupul meu s-a schimbat brusc într-un amalgam de emoţii, frustrări, frică, neîncredere. Zeci de întrebări şi insulte mi se suprapuneau în cap şi nu ştiam căreia să îi dau glas. Unde eşti? Ce crezi că faci? Nu sunt proasta ta. Nu fac ce-mi zici. Nu vreau. Te uiţi la mine acum? Unde naiba sunt? Am să deschid ochii... imediat. Eşti cretin? Eşti laş! Mă crezi pe mine laşă, ştiu asta. Nu am încredere în tine. Nu pot, nu am. Nu vreau să am. Nu am să am. Nu trebuie să am. De ce ar trebui să am? Tu vrei să am? ... Cea din urmă întrebare, fără să-mi dau seama, am tremurat-o printre buze. Desigur că vreau - răspunsul tău a venit de departe, parcă de sub tălpile mele. Într-un moment de infatuare al minţii mele, mi-am imaginat că eu sunt o zeiţă, iar tu un pământean. Am zâmbit viclean. Apoi tu ai continuat:

Te implor, nu deschide ochii. Îţi voi spune eu unde eşti, iar tu trebuie să mă crezi. Eşti deasupra mea... mult deasupra mea. E noapte. Ştiu că ai crezut că e dimineaţă, dar te-am minţit, e noapte. E linişte şi asta ştii. E pustiu. Eşti singură acolo sus. Nu face niciun pas. Ai putea cădea. Nu tremura. Nu ai de ce. Nu plânge. Nu mă urî. Doar ascultă-mă. Ai putea face o singură mişcare pentru a coborî în aceeaşi stare în care eşti acum. Una singură, iar eu îţi voi spune cum. Nu face niciun pas în dreapta, ar însemna abatere, iar faţa plăpândă ţi s-ar putea zdrobi în spinii din jurul stâncii. Nu face niciun pas în stânga, ar însemna confuzie, iar trupul tău nu ar mai avea niciodată frumuseţea de acum dacă s-ar întâlni cu zidurile acelea. Nu păşi înapoi, ar însemna neîncredere şi sufletul tău s-ar pierde definitiv printre acele sute de morminte. Păşeşte înainte. O dată. Cred că deja simţi cum vârful degetelor de la picioare s-au dezlipit de pământ şi insiră puternic la marginea pământului tău. Inspiră, iubito, expiră apoi. Nu deschide ochii. Nu te concentra decât la vocea şi cuvintele mele. Când vântul te va împinge, nu te împotrivi. Lasă-l. Şi ai încredere că tu vei fi bine.

Vocea lui era caldă şi mă îmbătase atât de puternic că îmi simţeam capul învârtindu-se într-un paradis al gândurilor. Nu-mi mai controlam mâinile, picioarele, nici chiar mintea. Vroiam asta. Vroiam să fiu convinsă că voi fi bine de acum încolo. Ştiam acum că sunt în aer, simţeam un şuierat în ureche. Liniştea mea sufletească era atât de reală, încât mi-am lăsat ultimele picături de frică să moară în timp ce eu cădeam.

Am simţit cum m-am izbit puternic de pieptul lui. I-am simţit braţele subţiri şi lungi cum m-au îmbrăţişat în aşa fel, încât începusem să respir sacadat. I-am mirosit, încă cu ochii închişi, pielea ... faţa şi gâtul care miroseau întodeauna a flori de cireş şi-mi aminteau de acele zile. Poate mirosul era numai în mintea mea, dar îl simţeam de parcă ar fi fost veşnic în el. Părul negru şi cârlionţat era puţin umed şi mă gâdila pe frunte. Am deschis ochii şi i-am revăzut ochii aceia mici, căprui, senini. Ştiam că-l iubesc. Şi ştiam că nu trebuie să mai ascund asta pentru că totul devenise foarte simplu. I-am sărutat zâmbetul transparent şi egoist pe care l-a afişat şi i-am şoptit...


...că am încredere în el ca niciodată.