Search Box

vineri, 28 septembrie 2012

Din mine

Sunt sigură că nu ai vrea să auzi tot ce-mi clocoteşte în minte... în minte şi în suflet. E vulgar, e respingător, agresiv, negativ şi mai dureros decât tăcerea. Tăcerea e mai bună, indiferent că vrei sau nu să mă crezi. 

Am visuri care nu mi se mai par tangibile. Am dezvoltat în mine o oarecare convingere stupidă, nemotivată, cum că abstractul meu ar fi mort. Nu-mi pot găsi liniştea fără el. E o frustrare carnivoră, pot s-o simt concretizată înăuntrul meu, dar nu pot, crede-mă, nu ştiu cum s-o descriu. Totul are sens în interior, dar în exterior mă feresc cu groază de o explicaţie pe care nu ştiu să o pronunţ, nu ştiu să o conturez în propoziţii raţionale. 

Ajung la un nivel de stres teribil când mă priveşti aşa întrebător. Te înţeleg chiar foarte bine, îţi înţeleg privirea aia care devine aşa nervoasă când tac. 

Limbajul verbal nu este pentru a spune asta. Ceea ce mă macină până-n stomac, până-n oasele picioarelor şi în sângele creierului se exprimă prin emoţii. Emoţiile astea pot speria, pot aduce un sentiment de antipatie dacă nu ştii să le faci faţă şi să le interpretezi fără raţional, ci empatic. Şi mi-am dat seama că nu poţi să faci asta, oricât de mult mi-aş dori eu.

Încerc acum să-mi imaginez cum ai reacţiona privindu-mă cum îţi arăt tristeţea mea. Ce ai gândi când, din senin, aş lua un cuţit şi aş începe să zgârii un perete... intuitiv, agresiv? Cum m-ai privi dacă mi-aş lăsa să scape, în faţa ta, toate lacrimile pe care întotdeauna le păstrez pentru singurătatea de mai târziu? Ai înţelege ceva dacă ai sta nemişcat şi m-ai privi cum plâng şi nu mă opresc până ce nu-mi simt sufletul cristalizat şi ochii senini? Ai înlemni când m-ai vedea scoţându-mi cu nervozitate hainele de pe mine, când m-ai auzi strigând incredibil de tare că pur şi simplu materialul acela mă arde? Nici nu încerca să-mi spui că nu te-ai gândi că sunt sălbatică, umblând aşa, goală, prin casă, urlând cât pot de tare, desenând pereţii la fel de apăsat cum îmi simt sufletul. Nu sunt sălbatică. Sunt nebună, da. Dar nebunia asta nu constă doar în copilăriile acelea simpatice şi nu e doar curajul acela aapreciat spre a face tot ce vreau, oricând vreau. Nu. Nebunia este mult mai complexă şi trebuie să-i rezişti şi s-o controlezi cât de mult poţi. Nebunia asta, vreau să ştii, că e ceva ce mă caracterizează şi, deşi uneori mă face mai exuberantă, mai încrezătoare, mai specială, ei bine, uneori mă ucide. Dar o vreau. Nu vreau să moară. Nu aş mai fi fericită, cu mine, fără ea. O vreau vie în mine, indiferent de consecinţele pe care trebuie să le îndur în momente ca acestea. 

Lumea asta nu crede în ea. Nu crede că pot să-i fac pe cei din jur să admire fiecare parte din mine doar prin prezenţa ei în mine, nu crede că nebunia asta îmi scrie pe foaie versuri şi metafore nemaicitite, nu crede că este nucleul fiinţei mele, nu crede că mă face să sufăr şi să râd, nu crede că prin ea strălucesc, dar prin ea mai şi decad. Nu e nimic. Totul are un echilibru, iar ăsta este al meu. Eu trebuie să cred în ea permanent. Pe tine te iubesc. Şi, dacă încercând să exprim într-o zi tot ce ţi-am descris mai sus, m-ai privi dezgustat, oripilat, neîncrezător şi plin de reticenţă, la cât de mult însemni pentru mine, cu siguranţă ar muri pe loc şi încrederea mea în ea. Poate te-aş avea mai aproape, împărtăşindu-ţi asta, dar eu aş muri... şi atunci?Ai mai trăi lângă absenţa mea? Înainte să mă confrunt cu pierderea ta, am nevoie să te iubesc de mii de ori. 

Mă înţelegi, acum, de ce tăcerea e mai bună?







marți, 14 august 2012

Al meu

Într-o zi de singurătate se deschide cu adevărat. Se tot înşeală mereu cu simfonii ciudate de vânt, cu versuri conformiste care îi sunt dictate în ureche zi de zi, minut de minut. Cum să vorbească daca nu se poate auzi nici el? Cum să se privească, cum să se atingă, cum să fie sincer dacă cineva, acolo, în spate, îl otrăveşte? 

Azi este liniştit şi-mi vorbeşte în sfârşit după atâtea luni. Tremură emoţii în el. Se dezbracă de exterior, se dezbracă de ceilalţi. Arde amintiri, usucă buze, degete şi stinge sute de săruturi doar cu o lacrimă. "Nu compătimi o lacrimă niciodată" îmi spune, "este mai puternică decât un principiu". Obrazul este un altar unde regulile se destramă mai repede decât ai putea crede, unde promisiunile nu au fost promise niciodată, unde aparenţa e totul şi încrederea - fatalul. Aici respiră minciunile, în acelaşi loc unde sunt speranţe îngropate de timp, de ceea ce toţi o numesc iubire, când nu este decât o moarte. O lacrimă omoară, atenuează, ori evită veninul. Ea are instinct. Ea te judecă, te întreabă, te priveşte, apoi se prelinge acolo unde este nevoie. El o aude de fiecare dată şi o îngână în mine, până îi simt timbrul vocii cum se izbeşte nebun de pereţii inimii de parcă ar vrea s-o spargă. Şi uneori ecoul produs nu-l mai afectează doar pe el, ci şi pe mine, ca trup. Atunci mor. Moartea nu-l sperie. E perfidă, e cea care încă de la început pare viaţă, însă nu poate fi descifrată decât atunci când te strânge în braţe şi în loc să simţi căldură, simţi regret şi un fior rapid care iniţial te amorţeşte şi ulterior te absoarbe. A murit de nenumărate ori el, însă azi, doar azi, mi-a mărturisit că trăieşte.

Mi-a împărtăşit fobia existenţei lui: nu ştie să trăiască, ştie doar să moară.


marți, 10 aprilie 2012

Schiţă de jurnal


...şi citeşte de fiecare dată când uiţi.

21 martie 2012, 11:47 P.M.
Ceva se înalţă din mine, un fel de energie. Poate fi ceva superficial, dar îi simt puterea remodelându-mi persoana. Simt o oarecare încărcătură glacială în orgoliul, mândria, demnitatea mea. Se formează o scoarţă groasă, amară, invizibilă. Şi mintea, fără mine, îmi comunică cu buzele şi limba mea un scop revoluţionar. Ştiu că zâmbesc crud acum, îmi pot vedea în oglindă colţurile gurii cum se frâng în răutate. Acum da, sunt...
Există un echilibru în fiecare om. Există albul şi negrul în fiecare. Ţi se creează uneori în faţa ochilor o iluzie: că poţi fi pur fără să fii călcat în picioare, când de fapt ăsta este preţul concret pe care ar trebui să-l plăteşti. Uneori crezi că ştii ce vrei, dar trebuie să fii zeci de personaje până să reuşeşti să înţelegi pe care nu-l interpretezi, ci îl trăieşti cu adevărat.
Sunt mult prea multe laturi care există în fiecare om. Nu le poţi dezvolta pe toate la maximum. Nu poţi fi şi puternic şi slab. Nu poţi fi şi respectat şi compătimit. Nu poţi fi şi deschis şi rezervat. Eu aşa credeam. Exprimă-ţi tot interiorul, dar nu mai aştepta să primeşti respect apoi. Arată-ţi sângele rece, dar nu mai aştepta să fii înţeles sau compătimit după cinismul anterior.
Propria atitudine ne schimbă starea. Te poţi complace în orice situaţie şi te poţi ridica când vrei. Oamenii din jur nu sunt altceva decât nişte aparenţe. Oamenii nu te pot minţi, oamenii nu te pot fraieri, oamenii nu se pot juca cu tine, dacă nu îi laşi. O mare greşeală este subestimarea celorlalţi, dar o şi mai mare greşeală este subestimarea propriei puteri de a-ţi controla viaţa, trăirile. Oamenii se plictisesc uneori de control şi atunci îşi pun viaţa şi viitorul în mâinile cuiva, apoi, când vor să trăiască din nou după regulile lor, îşi iau viaţa înapoi, se ridică pe picioarele lor şi pleacă. Se mai întorc uneori când simt că au obosit.
În jurul unui om, se învârte energia unui univers personal. Fiecare are aşa ceva. Când interacţionăm, cel mai dominant schimbă universul celuilalt pentru totdeauna, sau doar temporar. Sunt oameni care nu realizează niciodată că ceva i-a schimbat, sunt oameni care se trezesc din acest diabolism şi fug cât pot de repede, alţii nu sunt atraşi niciodată şi merg pe un drum paralel cu vieţile celorlalţi, iar alţii, sunt atraşi ireversibil de energia unui alt univers şi nu se pot desprinde cu adevărat niciodată, poate doar aparent.
M-am izbit de un univers apocaliptic. Am subestimat rădăcinile lui. Iubesc intensitatea, iubesc profunzimea, senzualitatea şi pasiunea. În faţa mea era doar inerţie, rigiditate, sobrietate şi o depresie la nivel patologic. Impulsivitatea şi dorinţa să schimb negativismul de acolo m-a făcut o victimă perfectă. Am atacat, dar n-a ripostat nimeni. Asta era regula de aur împotriva succesului meu. Nu m-am gândit niciodată că n-am să reuşesc. Am câştigat experienţa pe care n-aş fi crezut că am s-o câştig. Am învăţat şi am acceptat ceva ce n-am crezut că am să pot accepta vreodată: am învăţat să-mi confirm eşecul, am învăţat că nu poţi schimba ceva ce nu vrea să fie schimbat. Încercândcâştig încredere, mi-am pierdut concentrarea pe scopul meu. Şi n-am schimbat nimic, însă eu am fost schimbată. Îmi aminteam misterul şi pasiunea care o simţeam în jurul meu de fiecare dată când călcam în faţa unor oameni. M-am speriat. Am realizat ce goală devenisem. Am sacrificat toată strălucirea mea, pentru strălucirea altcuiva. Rezultatul l-am văzut când m-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că nu mai am nimic din mine, ci totul din acest individ fulminant, distructiv. Şi de fiecare dată când călcam mai departe de energia aceea, începeam să simt din nou ca înainte fiorii, îmbrăţişările, zâmbetele, vorbele, săruturile, atingerile. Şi acum pot din nou.

Are sens.

vineri, 9 martie 2012

Testament

Se uită la mine. E prietenia. Mi se rupe sufletul când mă gândesc câte trebuie să-i dezvălui. Mă sperie gândul că m-am jucat cu mine atât de mult timp şi că, încercând să-i fac pe alţii să creadă în tot ce înseamnă persoana mea, m-am convins cel mai mult pe mine. M-am înşelat în privinţa mea, nu am făcut niciodată cunoştinţă cu adevăratele mele interese, cu individualitatea necesităţilor mele. M-am ascuns mereu de mine şi de viaţa mea. M-am preocupat mereu de viaţa altora, am uitat să exist pentru mine şi tot ce am învăţat în tot timpul acesta a fost să-mi conturez cât mai bine un personaj fictiv. Cum să-i spun? Cum să-i spun ei despre asta? Cum să-i spun că sunt cea mai ipocrită persoană pe care o cunosc, când am susţinut mereu sinceritatea? Cum să îi explic totul? S-a întâmplat brusc: într-o zi banală de şcoală, rezemată de un perete, cu mâinile încrucişate la piept şi cu privirea atentă la orice mişcare, dar pierdută în acelaşi timp în gânduri. Dintr-odată am simţit în toată fiinţa mea disperarea şi frica. Dintr-odată mi-am văzut toată vina, mi-am văzut toate minciunile, am regretat că timpul s-a dus atât de repede şi ineficient din toate punctele de vedere din vina mea. M-am trezit dintr-un vis. Am observat cum toată lumea s-a schimbat, s-a maturizat, şi-a făcut planuri de viitor, s-a hotărât, în timp ce eu am rămas pe loc, m-am oprit din gândit logic, din a avansa, din a mă maturiza, din a decide. N-am lăsat viaţa să mă construiască, am încercat să o construiesc eu pe ea. Am încercat să controlez tot ce înseamnă firescul. Am încercat să controlez tot ce înseamnă sentimente şi principii. Mi-am sufocat ego-ul, mi-am pus piedici singură, apoi am căutat vinovaţi pentru ele. Mi-am tranformat confidentul(creierul în duşman. L-am manipulat. Am folosit inteligenţa împotriva mea, găsind cele mai credibile motive pentru a convinge că eu nu greşesc, că eu sunt sinceră, în schimb alţii sunt mârşavi şi greşesc. Am fost un fel de avocat al ipocriziei inconştienţei mele. Din cauza asta, mi-am greşit drumul. Mi-a plăcut mereu cuvântul special şi, în general, toate superlativele. Am vrut să-mi fie atribuite, iar pentru asta nu puteam fi în totalitate eu. Trebuia să mai schimb câte ceva pe aici, câte ceva pe acolo, să mai ascund una, să mai ascund alta. Totul mergea perfect, până când apărea cineva care nu mă aprecia, nu mă admira şi nu mă lăuda. Aşa îmi găseam scopul. Cel mai greu lucru de recunoscut este că n-am iubit niciodată, dar n-am ştiut asta. Am confundat mereu iubirea cu victoria. Sunt o luptătoare, sunt o ambiţioasă, însă luptele mele sunt inutile şi perfide. M-am folosit de conceptul iubirii pentru a obţine admiraţie. Am spus că iubesc pentru a fi iubită. Am intrat în rol, l-am jucat, l-am repetat, l-am trăit. Când obţineam ce vroiam nu-mi mai păsa de nimic. Când pierdeam ce obţineam, vroiam să recâştig. Mizeria ambiţiilor nu are nimic de-a face cu iubirea. Iubeşti persoanele care nu-ţi stimulează voinţa spre ambiţii absurde. Eu îmi iubesc prietenii. N-am iubit niciodată în alt sens. Iar pentru că mi-am jucat mult prea bine rolul, e imposibil să mai conving pe cineva că ăsta este purul adevăr. Nu mă mai ambiţionez să conving. Nu are niciun sens. Iubirea... pentru prima dată mă gândesc serios la iubirea despre care se vorbeşte în romane sau poezii, sau în simple dezbateri sociale. Iubirea, se spune, că nu are nicio legătura cu gelozia, cu invidia, cu posesivitatea, cu violenţa, cu victoria. Poate că nici nu există. N-am căutat-o niciodată. În schimb, am vorbit despre ea de parcă aş cunoaşte-o. Sunt mult prea egoistă, posesivă şi geloasă ca să pot crede măcar că aş fi în stare de un asemenea sentiment nobil.
M-am trezit, în aceeaşi zi, în bancă, privind clasa, colegii, profesorii. N-am mai pus suflet nici măcar pentru şcoală. N-am mai muncit pentru mine de aproape doi ani. N-am mai gândit ca înainte, iar dorinţele cu privire la viitorul meu se schimbau de pe o zi pe alta. Mi-am pus zece mii de întrebări în minte. Ce caut în clasa asta? De ce am vrut să fiu aici? 
A fost, apoi, atât de limpede în mintea mea că nu vreau să fiu acolo, că nu fac ceea ce ar trebui, că pot mult mai mult şi că am fost moartă în tot timpul în care am stat între pereţii acelei clase. Am de alergat mii de kilometri înapoi, am de căutat drumul pe care ar fi trebuit să merg de la început. Am de recuperat. Şi ştiu că nu greşesc acum din mai multe motive. Gândesc acelaşi lucru de patru zile, fără urme de îndoială. Scriu despre asta la ora 16, nu seara, sau noaptea, când mintea îmi joacă feste şi când ştiu că pot manipula, prin cuvinte, adevărul. 
Regret tot ce am fost până acum.
Regret tot ce n-am fost până acum.

Regret că m-am minţit şi am minţit pe alţii.
Regret că lucrul pe care îl cunosc cel mai bine este autodistrugerea.

Şi-mi moare personajul, îl simt. Şi sper să fiu, în sfârşit eu, nu o ficţiune. 

duminică, 19 februarie 2012

Fobie

- La dracu.
La dracu cu tine! Cât mi-aş dori să nu-mi mai atingi umărul sau braţul. Nu-ţi suport nici măcar privirea aţintită spre mine. Dispari! Din cauza ta, imbecilule, îmi transpiră palmele şi în acelaşi timp îmi îngheaţă sângele din ele. Comportamentul tău aparent grijuliu, dar viclean şi de o senzualitate fatală mă dezgustă. Mi-e scârbă de prezenţa ta şi de mine în prezenţa ta. Eşti cea mai neagră influenţă care ar putea exista pentru mine. Mă simt atât de goală lângă tine. Dar goliciunea asta nu e ca aceea trupească banală sau ca cea sufletească dureroasă. E veninoasă. Parcă n-am gânduri şi principii. Parcă nu pot vorbi despre lucruri pure ca moralitatea. Parcă mi se şterge toată personalitatea şi rămân o păpuşă care merge trasă de aţe. Nici măcar nu-mi dau seama de ce nu mă opresc, de ce merg, de ce mă prefac că-mi place compania ta când de fapt o urăsc. Cretinule. Idiotule. Caracterul tău insidios n-o să te ajute niciodată să te faci plăcut. Mi-e milă de tine. Aş vrea să-mi fie, de fapt. Nu pot să gândesc un singur lucru bun despre tine.
- S-a întâmplat ceva?
- Un... ţânţar.
Ţânţar eşti tu. Un ţânţar virulent pe braţul meu. Asta eşti. Te vreau zdrobit sub tălpile mele mici. Lipit de asfalt, ar fi poate mai plăcut să te privesc. 
- Sunt mulţi vara asta.
- Într-adevăr.
- Ne oprim? Sunt obosit.
- Sigur.
- Nu credeam că eşti atât de matinală.
- Sunt.
- Te deranjează dacă te ţin aşa?
- Deloc.
Deloc? Deloc?! Spune-i cât de mult urăşti să-i simţi braţele abjecte şi grele pe spate, atingându-ţi fiecare os, spune-i cât de multă repulsie îţi curge prin sânge în momentul în care un singur deget se atinge de o parte a şoldului  dezgolită neglijent. Ce sentiment mizerabil. Ştiam că niciodată nu ar trebui să-mi pun la îndoială principiile sau intuiţia. Ştiam că trebuie să stărui în ceea ce cred. Ştiam cum am să mă simt. E greşeala mea. Mi se face rău. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Eu nu trebuia să fiu aici şi dacă ascultam de mine, nu eram aici cu filfizonul ăsta. Eram acasă, gândindu-mă cu cine aş vrea să fiu, chiar dacă totul era limitat la pură fantezie. Ce naiba am vrut să-mi demonstrez? De ce m-am încăpăţânat la prostia asta? Nu mai pot suporta asta. Încerc să-mi controlez emoţiile şi să le transform în unele pozitive. Mă uit la el şi-mi vine să plâng. E perfect, dar hidos. Nu ştiu de ce. Încerc să-mi spun că nu e nicio problemă, dar problema este mare şi este la mine. Când îmi trece mâna mare şi grea prin păr, mă gândesc că trebuie să-mi frec fiecare părticică a scalpului imediat ce ajung acasă. Doamne, Te implor, dă-mi un motiv să mă ridic şi s-o iau la fugă. Mi se încordează arterele tâmplelor când îi simt palma pe faţa mea. Îmi vine să mor. Închid ochii şi încerc să-mi imaginez că nu e palma lui. Încerc să profit de puterea fanteziei mele pentru prima dată în felul ăsta. Nu e el. Nu e el. E cine aş vrea să fie. Şi-mi pun palmele peste mâinile lui care stau încleştate pe obrajii mei. Şi mă gândesc, mă gândesc şi dispar din prezent. Revin imediat. Mai bine nu-mi ţineam mâinile peste ale lui. Îmi amintesc prea bine cum erau celelalte. Simţul tactil e mult prea realist. Deschid ochii şi ameţesc. Mă ridic brusc, mă sprijin de fierul rece şi îmi lovesc chipul de vântul răcoritor. Mă uit la apă. Şi mă gândesc ce liberă m-aş simţi dacă m-aş arunca. Prea dramatic, chiar şi pentru mine.
- Eşti bine?
- Mi-e somn, incredibil de somn. Nu ştiu ce m-a apucat aşa, brusc.
- Haide, revino-ţi.
Cum să facă asta? Cum să mă scuture aşa ca să mă trezesc? Imbecil, cretin ce e. Când mă uit în ochii lui mă gândesc numai cum să ascund dezgustul evident de pe faţa mea. Când îl văd zâmbind, îmi trec prin cap tot felul de idei la care s-ar putea gândi el şi rămân oripilată când unele mi le confirmă prin fapte.
[...]
Mă gândesc cum de sunt atât de extremistă până şi la ce simt la stimuli comuni. Mă face să-mi dau seama, să încep să-mi procesez faptele şi nepăsarea. S-a pierdut el, m-am regăsit eu. A uitat de manipulare şi acum eu mi-am amintit de mine. Şi plecăm. Pentru că i-am spus asta. Pentru că am vorbit eu. Se întoarce, se apropie. Atâta indignare câtă am în mine nu se poate revărsa decât fizic. Scurt, dur, răutăcios... 
- Pa.
Şi am zile să tot regret dimineaţa aceea de vară. 
E un ritual săptămânal. O ceartă săptămânală cu mine.
Poate va deveni lunar. Poate va fi cândva şi anual.
Poate nu va mai fi.
Încă încerc.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Tobe şi paşi


Din cauza unei simple melodii n-am să pot uita niciodată seara aceea. Nu pot să uit nici măcar un detaliu din iarna aceea. Ţin minte fiecare vers pe care îl auzeam şi ce simţeam la fiecare cuvânt. Îmi amintesc până şi ce haine purtam, văd urmele pe care le făceam în zăpadă cu o claritate de neînchipuit şi aud gândurile pe care le aveam de parcă le-aş gândi acum.


Părea o seară de Ajun atât de banală la început... Presupun că întâlnirea cu tine* el a schimbat totul. Era aceeaşi agitaţie în oraş ca în fiecare an de Crăciun. Erau maşinuţele şi roata aceea care te învârtea pe sus, apoi pe jos ş.a.m.d. până îţi venea rău, exclusă persoana mea. Ne-am urcat amândoi la câteva locuri distanţă şi în ciuda agitaţiei şi râsetelor din jurul meu, eram extrem de tristă. Nu ştiu cum era el, nu-i vedeam decât mâinile încleştate pe bara de siguranţă. Cânta atunci "Last Christmas", iar eu fredonam versurile doar pentru mine. Când am coborât, ne-am uitat unul la altul, el a zâmbit, eu nu mai ştiu, mă uitam la obrajii lui pistruiaţi delicat şi la ochii lui căprui, trişti, iar apoi, în câteva secunde, eram pierduţi amândoi prin mulţime şi îl mai vedeam urmărindu-mă cu privirea din când în când printre capetele oamenilor. Ne-am spus un "bună" silenţios, gestual, care a durut enorm şi care a accentuat tot ce nu mai era şi nu ar mai fi putut fi.
Atunci a început să cânte "Without you" a lui Mariah Carey. Parcă ar fi pus-o cineva cu intenţia să-mi amplifice cele mai ascunse şi mai dureroase sentimente. Versurile acelea, atât de simple şi de directe, mergeau direct şi rapid spre rănile mele şi erau mult prea clar şi tare cântate ca să pot evita să le ascult şi să le înţeleg. Grăbeam pasul prin zăpadă, cu capul în jos, sperând să pierd cât mai repede orice posibilitate să mai aud. Până şi pianul şi ritmul tobelor îmi zgâria inima. Nu plânsesem niciodată până atunci atât de... nu ştiu, real, cred că e cuvântul pe care îl caut (deşi nu descrie bine) şi de atunci n-am mai plâns deloc la fel. Realizam în jumătăţi de secundă cât de tare poate să te doară sufletul şi-mi veneau cele mai deprimante gânduri în cap cum ar fi: "Chiar se poate! Chiar se poate rupe sufletul în tine! Chiar poţi să ai un gol în stomac cu fluturaşi în doliu înăuntru!". Îmi ascundeam capul în fular, dar era mult prea vizibil pentru trecători că nu eram bine. Ştiam că sunt privită şi uram asta. Mereu am urât să fiu compătimită sau să inspir milă, e cel mai jignitor sentiment pe care ar putea cineva să mi-l împărtăşească, fapt pentru care chiar devenise un Ajun groaznic. Îmi amintesc şi mirosul parfumului meu amestecat cu aerul rece, aroma obrajilor îngheţaţi şi lacrimile stopate uneori de nişte sughiţuri reţinute pe jumătate. Îmi veneau în minte toate greşelile pe care le făcusem şi tot ce aş fi putut face altfel, îmi amiteam toate încercările făcute spre a reveni la situaţia de dinainte, toate încercările eşuate şi toate respingerile primite pe bună dreptate.
Nu pot număra câte reproşuri mi-am făcut în seara aceea şi de câte ori se strecurau exclamaţii incluzând cuvântul "greşeală". Am făcut şi jurăminte propriei persoane şi Lui, promisiuni peste promisiuni că nu voi repeta nimic niciodată. Şi nu voi repeta. Întotdeauna Îl rog, simplu, să aibă grijă de mine şi să-mi dea înţelepciune atunci când trebuie să aleg sau să decid ceva şi niciodată nu uit să-I mulţumesc. Singurul lucru care m-a putut calma atunci a fost conversaţia spirituală. Am stat în frig minute în şir pe o bancă îngheţată, înţepenită, privind fix spre un copac, doar să aştept ca de pe faţa mea să se şteargă orice urmă a unor lacrimi, iar roşeaţa exagerată am lăsat-o pe seama frigului când am fost întrebată de mama dacă am ceva. "Nu. Ce să am? Doar e Ajunul." 

Acum, deşi îmi amintesc ce sentimente puternice şi diferite de cele de astăzi aveam atunci, ştiu că nu îmi lipseşte el şi că nu face parte din mine nici măcar un pic; ce face parte din mine sunt amintirile şi sentimentele pe care le-am putut simţi din cauza lui. Sunt doar stările şi greşelile mele cele care-mi completează fiinţa, nu el. Am resimţit nişte fiori în întregul corp azi când am ascultat melodia din nou şi a fost... bine, ciudat lucru. 

*Mi-am promis acum ceva timp că n-am să mai folosesc niciodată persoana a-II-a pentru el, în acelaşi moment când m-am decis cine este noul tu.

vineri, 6 ianuarie 2012

Hartă

Nu e prima dată când aştept să treacă timpul. E prima oară, însă, când trece atât de greu. Fac asta de trei zile. În fiecare dimineaţă aştept. Nu ştiu ce. Deschid ochii, cu capul pe pernă, mă uit deasupra mea, spre fereastră şi aştept ca lumina zilei să se întunece, să apară luna şi aerul să se răcească. Gândesc diferit şi găsesc soluţii rapide, simple, noaptea, pe care mă gândesc dacă să le aplic ziua următoare, dar când mă trezesc cu mintea clară, limpede îmi sfidez propriile idei de seara trecută. Aşa trece timpul. Jucându-mă cu mintea, încercând să mă păcălesc ca să uit de timp. Dar nu uit. Numai la el îmi stă gândul şi la ce uşor ar fi de pierdut acesta lângă cineva care aş vrea să cred că are nevoie de mine. Sună X, închid. Sună Y, răspund, ascult, închid. Sună Z, răspund, refuz, închid. Nu sunt ei cineva-ul meu.


Da, corect. Am început să scriu în speranţa că orele vor trece ca minutele. Abia aştept să mă uit la ceas când termin. Jurnale... scriu jurnale din clasele primare. Pe atunci credeam că jurnalul înseamnă scrierea fiecărui detaliu minuscul al fiecărei zile. Idee tâmpită furată din desenele animate. Am înţeles mai târziu când şi ce trebuie să scrii, că este un lucru lipsit de orice fel de efort şi că nu poţi să înţelegi cum te ajută decât dacă o faci, simţind când ai nevoie de aşa ceva. Credeam că de fiecare dată când scriu, trebuie să încep cu acel Dragă jurnal,.. , era ceva formal în ochii mei. Mă gândeam într-adevăr că scriu pentru acel caiet cu pagini roşiatice, cu desene cu ciuperci, iarbă verde şi căprioare. Când mama intra în cameră, îi arătam un caiet personalizat ascuns printre cărţi şi îi spuneam să citească. Mă întreba ce e, iar eu îi răspundeam Jurnalul meu. Ea este o fiinţă pe care, în ciuda atitudinii destul de acide, mereu am privit-o ca pe o femeie înţeleaptă. L-a închis. Mi-a spus că nu vrea să-mi intre în intimitate. Şi a plecat. Mă enervasem. Cum adică? Îi permit să-mi citească gândurile şi ea nu vrea? Nu era un jurnal adevărat. Era doar un efort foarte mare pentru mine să scriu o lectură plăcută pentru oricine citea. De fapt, scriam uneori lucruri pe care aş fi vrut să le citească unii. "Ascundeam" jurnalul în cele mai expuse locuri. Dacă m-aş gândi acum că cineva ar putea să-mi citească jurnalele intime, nu cel public… de fapt niciodată nu m-am gândit că asta s-ar putea întâmpla. Există un teanc de vreo cinci sau şase caiete pe care le ascund în alt loc de fiecare dată când ştiu că există probabilitatea să intre cineva în camera mea. Şi le ascund cu adevărat. Sunt lucruri acolo pe care orice om ar vrea să le spună cuiva, dar care sună sau par mult prea penibile ca să le rosteşti. Sunt lucruri povestite în momente de disperare, de negativism, pesimism. Sunt diferite tipuri de scrieri, când urât, când frumos, când cu cerneală, cu creionul, când cu pixul. Dacă o persoană străină, care nu mă cunoaşte, mi-ar citi jurnalele, ar spune despre mine că sunt o persoană care plânge în fiecare zi, hipersensibilă, disperată, care nu ştie cum e să zâmbeşti, închisă, care se izolează… dar nu sunt aşa. De acolo lipsesc toate momentele mele de entuziasm, de veselie, de iubire împlinită, atunci când jurnalul nu are cu ce să mă ajute.


Tind să cred că eram mai curajoasă când eram mai mică. Chiar dacă curajul venea odată cu un comportament de copilă. Nu e vorba că iubeam altfel, e vorba că nu-mi păsa ce se va crede despre gesturile mele, e vorba că aveam încredere că pe el l-ar bucura enorm, pentru că ştiam ce vrea, îi cunoşteam sufletul şi ştiam cum să vorbesc sau să mă comport cu el. Eram fericită pentru că puteam să fac tot ce simt fără să mai trebuiască să mă gândesc dacă l-ar deranja. Acum am impresia că stau în faţa aceluiaşi clişeu de care pomenesc mulţi – un zid imens şi gros de care nu pot să trec – Cum să poţi să treci de un asemenea obstacol, când nici nu ştii dacă cel care se află dincolo ar vrea să ajungi lângă el? Nu poţi să intri în sufletul cuiva cu forţa, deşi ştii că s-ar rezolva multe. Cum poţi să te "confrunţi" cu cineva care ia decizii în locul tău şi stăruieşte să te ţină în partea cealaltă? Cum poţi să ajuţi pe cineva care se pedepseşte singur, care îşi cunoaşte situaţia, dar nu face nimic să o schimbe? Cum poţi să iei vreo decizie sau să acţionezi în vreun fel când nu poţi să-ţi dai seama ce l-ar afecta sau ce l-ar ajuta? … Poţi cumva, dar încă nu ştiu cum. Ce sentiment idiot. Să te învârţi prin casă, să intri într-o cameră şi să nu ştii de ce ai intrat, să nu ţi se permită nici măcar moral să faci ceva, să pari nefolositor în ochii unei persoane de care îţi pasă.


Ce mă frustrează mereu este nesiguranţa în care se întâmplă unele lucruri. Blestem toate momentele când sunt luată de mână şi dezmierdată cu vorbe cum ar fi Hai să mergem numai noi doi, … (nu ştiu unde, nu ştiu pentru cât timp, nu avem niciun punct de atins, doar mergem aiurea, s-ar putea să te las pe undeva pe la mijlocul călătoriei, nu te supăra, te descurci tu…) Mă descurc chiar foarte bine, dar nu pot să mai suport mult timp abaterile astea de la un drum direct spre ceva sigur. Nu pot să mai merg mult timp de la un eşec înapoi unde eram, ca să pot să încep alt drum ambiguu. Nu. Dacă mai sunt tentative, am să mă opun total.
Şi da, a trecut timpul destul de repede. 17:15, aş putea să fac şi o plimbare să-mi limpezesc mintea şi să uit de toate deciziile neluate la care mă tot gândesc. Dar apa e prea departe, iar picioarele mele prea leneşe acum. Poate am să scot doar capul pe fereastră. Zic poate.

Tu, …ai grijă de tine pentru mine.