Search Box

miercuri, 18 ianuarie 2012

Tobe şi paşi


Din cauza unei simple melodii n-am să pot uita niciodată seara aceea. Nu pot să uit nici măcar un detaliu din iarna aceea. Ţin minte fiecare vers pe care îl auzeam şi ce simţeam la fiecare cuvânt. Îmi amintesc până şi ce haine purtam, văd urmele pe care le făceam în zăpadă cu o claritate de neînchipuit şi aud gândurile pe care le aveam de parcă le-aş gândi acum.


Părea o seară de Ajun atât de banală la început... Presupun că întâlnirea cu tine* el a schimbat totul. Era aceeaşi agitaţie în oraş ca în fiecare an de Crăciun. Erau maşinuţele şi roata aceea care te învârtea pe sus, apoi pe jos ş.a.m.d. până îţi venea rău, exclusă persoana mea. Ne-am urcat amândoi la câteva locuri distanţă şi în ciuda agitaţiei şi râsetelor din jurul meu, eram extrem de tristă. Nu ştiu cum era el, nu-i vedeam decât mâinile încleştate pe bara de siguranţă. Cânta atunci "Last Christmas", iar eu fredonam versurile doar pentru mine. Când am coborât, ne-am uitat unul la altul, el a zâmbit, eu nu mai ştiu, mă uitam la obrajii lui pistruiaţi delicat şi la ochii lui căprui, trişti, iar apoi, în câteva secunde, eram pierduţi amândoi prin mulţime şi îl mai vedeam urmărindu-mă cu privirea din când în când printre capetele oamenilor. Ne-am spus un "bună" silenţios, gestual, care a durut enorm şi care a accentuat tot ce nu mai era şi nu ar mai fi putut fi.
Atunci a început să cânte "Without you" a lui Mariah Carey. Parcă ar fi pus-o cineva cu intenţia să-mi amplifice cele mai ascunse şi mai dureroase sentimente. Versurile acelea, atât de simple şi de directe, mergeau direct şi rapid spre rănile mele şi erau mult prea clar şi tare cântate ca să pot evita să le ascult şi să le înţeleg. Grăbeam pasul prin zăpadă, cu capul în jos, sperând să pierd cât mai repede orice posibilitate să mai aud. Până şi pianul şi ritmul tobelor îmi zgâria inima. Nu plânsesem niciodată până atunci atât de... nu ştiu, real, cred că e cuvântul pe care îl caut (deşi nu descrie bine) şi de atunci n-am mai plâns deloc la fel. Realizam în jumătăţi de secundă cât de tare poate să te doară sufletul şi-mi veneau cele mai deprimante gânduri în cap cum ar fi: "Chiar se poate! Chiar se poate rupe sufletul în tine! Chiar poţi să ai un gol în stomac cu fluturaşi în doliu înăuntru!". Îmi ascundeam capul în fular, dar era mult prea vizibil pentru trecători că nu eram bine. Ştiam că sunt privită şi uram asta. Mereu am urât să fiu compătimită sau să inspir milă, e cel mai jignitor sentiment pe care ar putea cineva să mi-l împărtăşească, fapt pentru care chiar devenise un Ajun groaznic. Îmi amintesc şi mirosul parfumului meu amestecat cu aerul rece, aroma obrajilor îngheţaţi şi lacrimile stopate uneori de nişte sughiţuri reţinute pe jumătate. Îmi veneau în minte toate greşelile pe care le făcusem şi tot ce aş fi putut face altfel, îmi amiteam toate încercările făcute spre a reveni la situaţia de dinainte, toate încercările eşuate şi toate respingerile primite pe bună dreptate.
Nu pot număra câte reproşuri mi-am făcut în seara aceea şi de câte ori se strecurau exclamaţii incluzând cuvântul "greşeală". Am făcut şi jurăminte propriei persoane şi Lui, promisiuni peste promisiuni că nu voi repeta nimic niciodată. Şi nu voi repeta. Întotdeauna Îl rog, simplu, să aibă grijă de mine şi să-mi dea înţelepciune atunci când trebuie să aleg sau să decid ceva şi niciodată nu uit să-I mulţumesc. Singurul lucru care m-a putut calma atunci a fost conversaţia spirituală. Am stat în frig minute în şir pe o bancă îngheţată, înţepenită, privind fix spre un copac, doar să aştept ca de pe faţa mea să se şteargă orice urmă a unor lacrimi, iar roşeaţa exagerată am lăsat-o pe seama frigului când am fost întrebată de mama dacă am ceva. "Nu. Ce să am? Doar e Ajunul." 

Acum, deşi îmi amintesc ce sentimente puternice şi diferite de cele de astăzi aveam atunci, ştiu că nu îmi lipseşte el şi că nu face parte din mine nici măcar un pic; ce face parte din mine sunt amintirile şi sentimentele pe care le-am putut simţi din cauza lui. Sunt doar stările şi greşelile mele cele care-mi completează fiinţa, nu el. Am resimţit nişte fiori în întregul corp azi când am ascultat melodia din nou şi a fost... bine, ciudat lucru. 

*Mi-am promis acum ceva timp că n-am să mai folosesc niciodată persoana a-II-a pentru el, în acelaşi moment când m-am decis cine este noul tu.

vineri, 6 ianuarie 2012

Hartă

Nu e prima dată când aştept să treacă timpul. E prima oară, însă, când trece atât de greu. Fac asta de trei zile. În fiecare dimineaţă aştept. Nu ştiu ce. Deschid ochii, cu capul pe pernă, mă uit deasupra mea, spre fereastră şi aştept ca lumina zilei să se întunece, să apară luna şi aerul să se răcească. Gândesc diferit şi găsesc soluţii rapide, simple, noaptea, pe care mă gândesc dacă să le aplic ziua următoare, dar când mă trezesc cu mintea clară, limpede îmi sfidez propriile idei de seara trecută. Aşa trece timpul. Jucându-mă cu mintea, încercând să mă păcălesc ca să uit de timp. Dar nu uit. Numai la el îmi stă gândul şi la ce uşor ar fi de pierdut acesta lângă cineva care aş vrea să cred că are nevoie de mine. Sună X, închid. Sună Y, răspund, ascult, închid. Sună Z, răspund, refuz, închid. Nu sunt ei cineva-ul meu.


Da, corect. Am început să scriu în speranţa că orele vor trece ca minutele. Abia aştept să mă uit la ceas când termin. Jurnale... scriu jurnale din clasele primare. Pe atunci credeam că jurnalul înseamnă scrierea fiecărui detaliu minuscul al fiecărei zile. Idee tâmpită furată din desenele animate. Am înţeles mai târziu când şi ce trebuie să scrii, că este un lucru lipsit de orice fel de efort şi că nu poţi să înţelegi cum te ajută decât dacă o faci, simţind când ai nevoie de aşa ceva. Credeam că de fiecare dată când scriu, trebuie să încep cu acel Dragă jurnal,.. , era ceva formal în ochii mei. Mă gândeam într-adevăr că scriu pentru acel caiet cu pagini roşiatice, cu desene cu ciuperci, iarbă verde şi căprioare. Când mama intra în cameră, îi arătam un caiet personalizat ascuns printre cărţi şi îi spuneam să citească. Mă întreba ce e, iar eu îi răspundeam Jurnalul meu. Ea este o fiinţă pe care, în ciuda atitudinii destul de acide, mereu am privit-o ca pe o femeie înţeleaptă. L-a închis. Mi-a spus că nu vrea să-mi intre în intimitate. Şi a plecat. Mă enervasem. Cum adică? Îi permit să-mi citească gândurile şi ea nu vrea? Nu era un jurnal adevărat. Era doar un efort foarte mare pentru mine să scriu o lectură plăcută pentru oricine citea. De fapt, scriam uneori lucruri pe care aş fi vrut să le citească unii. "Ascundeam" jurnalul în cele mai expuse locuri. Dacă m-aş gândi acum că cineva ar putea să-mi citească jurnalele intime, nu cel public… de fapt niciodată nu m-am gândit că asta s-ar putea întâmpla. Există un teanc de vreo cinci sau şase caiete pe care le ascund în alt loc de fiecare dată când ştiu că există probabilitatea să intre cineva în camera mea. Şi le ascund cu adevărat. Sunt lucruri acolo pe care orice om ar vrea să le spună cuiva, dar care sună sau par mult prea penibile ca să le rosteşti. Sunt lucruri povestite în momente de disperare, de negativism, pesimism. Sunt diferite tipuri de scrieri, când urât, când frumos, când cu cerneală, cu creionul, când cu pixul. Dacă o persoană străină, care nu mă cunoaşte, mi-ar citi jurnalele, ar spune despre mine că sunt o persoană care plânge în fiecare zi, hipersensibilă, disperată, care nu ştie cum e să zâmbeşti, închisă, care se izolează… dar nu sunt aşa. De acolo lipsesc toate momentele mele de entuziasm, de veselie, de iubire împlinită, atunci când jurnalul nu are cu ce să mă ajute.


Tind să cred că eram mai curajoasă când eram mai mică. Chiar dacă curajul venea odată cu un comportament de copilă. Nu e vorba că iubeam altfel, e vorba că nu-mi păsa ce se va crede despre gesturile mele, e vorba că aveam încredere că pe el l-ar bucura enorm, pentru că ştiam ce vrea, îi cunoşteam sufletul şi ştiam cum să vorbesc sau să mă comport cu el. Eram fericită pentru că puteam să fac tot ce simt fără să mai trebuiască să mă gândesc dacă l-ar deranja. Acum am impresia că stau în faţa aceluiaşi clişeu de care pomenesc mulţi – un zid imens şi gros de care nu pot să trec – Cum să poţi să treci de un asemenea obstacol, când nici nu ştii dacă cel care se află dincolo ar vrea să ajungi lângă el? Nu poţi să intri în sufletul cuiva cu forţa, deşi ştii că s-ar rezolva multe. Cum poţi să te "confrunţi" cu cineva care ia decizii în locul tău şi stăruieşte să te ţină în partea cealaltă? Cum poţi să ajuţi pe cineva care se pedepseşte singur, care îşi cunoaşte situaţia, dar nu face nimic să o schimbe? Cum poţi să iei vreo decizie sau să acţionezi în vreun fel când nu poţi să-ţi dai seama ce l-ar afecta sau ce l-ar ajuta? … Poţi cumva, dar încă nu ştiu cum. Ce sentiment idiot. Să te învârţi prin casă, să intri într-o cameră şi să nu ştii de ce ai intrat, să nu ţi se permită nici măcar moral să faci ceva, să pari nefolositor în ochii unei persoane de care îţi pasă.


Ce mă frustrează mereu este nesiguranţa în care se întâmplă unele lucruri. Blestem toate momentele când sunt luată de mână şi dezmierdată cu vorbe cum ar fi Hai să mergem numai noi doi, … (nu ştiu unde, nu ştiu pentru cât timp, nu avem niciun punct de atins, doar mergem aiurea, s-ar putea să te las pe undeva pe la mijlocul călătoriei, nu te supăra, te descurci tu…) Mă descurc chiar foarte bine, dar nu pot să mai suport mult timp abaterile astea de la un drum direct spre ceva sigur. Nu pot să mai merg mult timp de la un eşec înapoi unde eram, ca să pot să încep alt drum ambiguu. Nu. Dacă mai sunt tentative, am să mă opun total.
Şi da, a trecut timpul destul de repede. 17:15, aş putea să fac şi o plimbare să-mi limpezesc mintea şi să uit de toate deciziile neluate la care mă tot gândesc. Dar apa e prea departe, iar picioarele mele prea leneşe acum. Poate am să scot doar capul pe fereastră. Zic poate.

Tu, …ai grijă de tine pentru mine.