Search Box

miercuri, 18 ianuarie 2012

Tobe şi paşi


Din cauza unei simple melodii n-am să pot uita niciodată seara aceea. Nu pot să uit nici măcar un detaliu din iarna aceea. Ţin minte fiecare vers pe care îl auzeam şi ce simţeam la fiecare cuvânt. Îmi amintesc până şi ce haine purtam, văd urmele pe care le făceam în zăpadă cu o claritate de neînchipuit şi aud gândurile pe care le aveam de parcă le-aş gândi acum.


Părea o seară de Ajun atât de banală la început... Presupun că întâlnirea cu tine* el a schimbat totul. Era aceeaşi agitaţie în oraş ca în fiecare an de Crăciun. Erau maşinuţele şi roata aceea care te învârtea pe sus, apoi pe jos ş.a.m.d. până îţi venea rău, exclusă persoana mea. Ne-am urcat amândoi la câteva locuri distanţă şi în ciuda agitaţiei şi râsetelor din jurul meu, eram extrem de tristă. Nu ştiu cum era el, nu-i vedeam decât mâinile încleştate pe bara de siguranţă. Cânta atunci "Last Christmas", iar eu fredonam versurile doar pentru mine. Când am coborât, ne-am uitat unul la altul, el a zâmbit, eu nu mai ştiu, mă uitam la obrajii lui pistruiaţi delicat şi la ochii lui căprui, trişti, iar apoi, în câteva secunde, eram pierduţi amândoi prin mulţime şi îl mai vedeam urmărindu-mă cu privirea din când în când printre capetele oamenilor. Ne-am spus un "bună" silenţios, gestual, care a durut enorm şi care a accentuat tot ce nu mai era şi nu ar mai fi putut fi.
Atunci a început să cânte "Without you" a lui Mariah Carey. Parcă ar fi pus-o cineva cu intenţia să-mi amplifice cele mai ascunse şi mai dureroase sentimente. Versurile acelea, atât de simple şi de directe, mergeau direct şi rapid spre rănile mele şi erau mult prea clar şi tare cântate ca să pot evita să le ascult şi să le înţeleg. Grăbeam pasul prin zăpadă, cu capul în jos, sperând să pierd cât mai repede orice posibilitate să mai aud. Până şi pianul şi ritmul tobelor îmi zgâria inima. Nu plânsesem niciodată până atunci atât de... nu ştiu, real, cred că e cuvântul pe care îl caut (deşi nu descrie bine) şi de atunci n-am mai plâns deloc la fel. Realizam în jumătăţi de secundă cât de tare poate să te doară sufletul şi-mi veneau cele mai deprimante gânduri în cap cum ar fi: "Chiar se poate! Chiar se poate rupe sufletul în tine! Chiar poţi să ai un gol în stomac cu fluturaşi în doliu înăuntru!". Îmi ascundeam capul în fular, dar era mult prea vizibil pentru trecători că nu eram bine. Ştiam că sunt privită şi uram asta. Mereu am urât să fiu compătimită sau să inspir milă, e cel mai jignitor sentiment pe care ar putea cineva să mi-l împărtăşească, fapt pentru care chiar devenise un Ajun groaznic. Îmi amintesc şi mirosul parfumului meu amestecat cu aerul rece, aroma obrajilor îngheţaţi şi lacrimile stopate uneori de nişte sughiţuri reţinute pe jumătate. Îmi veneau în minte toate greşelile pe care le făcusem şi tot ce aş fi putut face altfel, îmi amiteam toate încercările făcute spre a reveni la situaţia de dinainte, toate încercările eşuate şi toate respingerile primite pe bună dreptate.
Nu pot număra câte reproşuri mi-am făcut în seara aceea şi de câte ori se strecurau exclamaţii incluzând cuvântul "greşeală". Am făcut şi jurăminte propriei persoane şi Lui, promisiuni peste promisiuni că nu voi repeta nimic niciodată. Şi nu voi repeta. Întotdeauna Îl rog, simplu, să aibă grijă de mine şi să-mi dea înţelepciune atunci când trebuie să aleg sau să decid ceva şi niciodată nu uit să-I mulţumesc. Singurul lucru care m-a putut calma atunci a fost conversaţia spirituală. Am stat în frig minute în şir pe o bancă îngheţată, înţepenită, privind fix spre un copac, doar să aştept ca de pe faţa mea să se şteargă orice urmă a unor lacrimi, iar roşeaţa exagerată am lăsat-o pe seama frigului când am fost întrebată de mama dacă am ceva. "Nu. Ce să am? Doar e Ajunul." 

Acum, deşi îmi amintesc ce sentimente puternice şi diferite de cele de astăzi aveam atunci, ştiu că nu îmi lipseşte el şi că nu face parte din mine nici măcar un pic; ce face parte din mine sunt amintirile şi sentimentele pe care le-am putut simţi din cauza lui. Sunt doar stările şi greşelile mele cele care-mi completează fiinţa, nu el. Am resimţit nişte fiori în întregul corp azi când am ascultat melodia din nou şi a fost... bine, ciudat lucru. 

*Mi-am promis acum ceva timp că n-am să mai folosesc niciodată persoana a-II-a pentru el, în acelaşi moment când m-am decis cine este noul tu.

4 comentarii:

  1. "E mai simplu să nu simţi nimic, ar spune altii"

    RăspundețiȘtergere
  2. Scrii frumos! Acum ti-am descoperit blogul :D

    RăspundețiȘtergere
  3. In astfel de cazuri vezi mai mult greselile pe care le-ai facut sau le-a facut...in loc sa-ti aduci aminte de fie care zambet.Totul este trecator...lafel si viata,de aceea nu merita sa plangi,dar uneori un plans este ca un medicament.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ce minunat scrii! felicitari.
      te astept la un concurs literar pe blogul meu.

      http://bios-doareu.blogspot.com/2012/02/provocarea-literara-care-este-visul-tau.html

      Ștergere