Search Box

duminică, 19 februarie 2012

Fobie

- La dracu.
La dracu cu tine! Cât mi-aş dori să nu-mi mai atingi umărul sau braţul. Nu-ţi suport nici măcar privirea aţintită spre mine. Dispari! Din cauza ta, imbecilule, îmi transpiră palmele şi în acelaşi timp îmi îngheaţă sângele din ele. Comportamentul tău aparent grijuliu, dar viclean şi de o senzualitate fatală mă dezgustă. Mi-e scârbă de prezenţa ta şi de mine în prezenţa ta. Eşti cea mai neagră influenţă care ar putea exista pentru mine. Mă simt atât de goală lângă tine. Dar goliciunea asta nu e ca aceea trupească banală sau ca cea sufletească dureroasă. E veninoasă. Parcă n-am gânduri şi principii. Parcă nu pot vorbi despre lucruri pure ca moralitatea. Parcă mi se şterge toată personalitatea şi rămân o păpuşă care merge trasă de aţe. Nici măcar nu-mi dau seama de ce nu mă opresc, de ce merg, de ce mă prefac că-mi place compania ta când de fapt o urăsc. Cretinule. Idiotule. Caracterul tău insidios n-o să te ajute niciodată să te faci plăcut. Mi-e milă de tine. Aş vrea să-mi fie, de fapt. Nu pot să gândesc un singur lucru bun despre tine.
- S-a întâmplat ceva?
- Un... ţânţar.
Ţânţar eşti tu. Un ţânţar virulent pe braţul meu. Asta eşti. Te vreau zdrobit sub tălpile mele mici. Lipit de asfalt, ar fi poate mai plăcut să te privesc. 
- Sunt mulţi vara asta.
- Într-adevăr.
- Ne oprim? Sunt obosit.
- Sigur.
- Nu credeam că eşti atât de matinală.
- Sunt.
- Te deranjează dacă te ţin aşa?
- Deloc.
Deloc? Deloc?! Spune-i cât de mult urăşti să-i simţi braţele abjecte şi grele pe spate, atingându-ţi fiecare os, spune-i cât de multă repulsie îţi curge prin sânge în momentul în care un singur deget se atinge de o parte a şoldului  dezgolită neglijent. Ce sentiment mizerabil. Ştiam că niciodată nu ar trebui să-mi pun la îndoială principiile sau intuiţia. Ştiam că trebuie să stărui în ceea ce cred. Ştiam cum am să mă simt. E greşeala mea. Mi se face rău. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Eu nu trebuia să fiu aici şi dacă ascultam de mine, nu eram aici cu filfizonul ăsta. Eram acasă, gândindu-mă cu cine aş vrea să fiu, chiar dacă totul era limitat la pură fantezie. Ce naiba am vrut să-mi demonstrez? De ce m-am încăpăţânat la prostia asta? Nu mai pot suporta asta. Încerc să-mi controlez emoţiile şi să le transform în unele pozitive. Mă uit la el şi-mi vine să plâng. E perfect, dar hidos. Nu ştiu de ce. Încerc să-mi spun că nu e nicio problemă, dar problema este mare şi este la mine. Când îmi trece mâna mare şi grea prin păr, mă gândesc că trebuie să-mi frec fiecare părticică a scalpului imediat ce ajung acasă. Doamne, Te implor, dă-mi un motiv să mă ridic şi s-o iau la fugă. Mi se încordează arterele tâmplelor când îi simt palma pe faţa mea. Îmi vine să mor. Închid ochii şi încerc să-mi imaginez că nu e palma lui. Încerc să profit de puterea fanteziei mele pentru prima dată în felul ăsta. Nu e el. Nu e el. E cine aş vrea să fie. Şi-mi pun palmele peste mâinile lui care stau încleştate pe obrajii mei. Şi mă gândesc, mă gândesc şi dispar din prezent. Revin imediat. Mai bine nu-mi ţineam mâinile peste ale lui. Îmi amintesc prea bine cum erau celelalte. Simţul tactil e mult prea realist. Deschid ochii şi ameţesc. Mă ridic brusc, mă sprijin de fierul rece şi îmi lovesc chipul de vântul răcoritor. Mă uit la apă. Şi mă gândesc ce liberă m-aş simţi dacă m-aş arunca. Prea dramatic, chiar şi pentru mine.
- Eşti bine?
- Mi-e somn, incredibil de somn. Nu ştiu ce m-a apucat aşa, brusc.
- Haide, revino-ţi.
Cum să facă asta? Cum să mă scuture aşa ca să mă trezesc? Imbecil, cretin ce e. Când mă uit în ochii lui mă gândesc numai cum să ascund dezgustul evident de pe faţa mea. Când îl văd zâmbind, îmi trec prin cap tot felul de idei la care s-ar putea gândi el şi rămân oripilată când unele mi le confirmă prin fapte.
[...]
Mă gândesc cum de sunt atât de extremistă până şi la ce simt la stimuli comuni. Mă face să-mi dau seama, să încep să-mi procesez faptele şi nepăsarea. S-a pierdut el, m-am regăsit eu. A uitat de manipulare şi acum eu mi-am amintit de mine. Şi plecăm. Pentru că i-am spus asta. Pentru că am vorbit eu. Se întoarce, se apropie. Atâta indignare câtă am în mine nu se poate revărsa decât fizic. Scurt, dur, răutăcios... 
- Pa.
Şi am zile să tot regret dimineaţa aceea de vară. 
E un ritual săptămânal. O ceartă săptămânală cu mine.
Poate va deveni lunar. Poate va fi cândva şi anual.
Poate nu va mai fi.
Încă încerc.