Search Box

vineri, 9 martie 2012

Testament

Se uită la mine. E prietenia. Mi se rupe sufletul când mă gândesc câte trebuie să-i dezvălui. Mă sperie gândul că m-am jucat cu mine atât de mult timp şi că, încercând să-i fac pe alţii să creadă în tot ce înseamnă persoana mea, m-am convins cel mai mult pe mine. M-am înşelat în privinţa mea, nu am făcut niciodată cunoştinţă cu adevăratele mele interese, cu individualitatea necesităţilor mele. M-am ascuns mereu de mine şi de viaţa mea. M-am preocupat mereu de viaţa altora, am uitat să exist pentru mine şi tot ce am învăţat în tot timpul acesta a fost să-mi conturez cât mai bine un personaj fictiv. Cum să-i spun? Cum să-i spun ei despre asta? Cum să-i spun că sunt cea mai ipocrită persoană pe care o cunosc, când am susţinut mereu sinceritatea? Cum să îi explic totul? S-a întâmplat brusc: într-o zi banală de şcoală, rezemată de un perete, cu mâinile încrucişate la piept şi cu privirea atentă la orice mişcare, dar pierdută în acelaşi timp în gânduri. Dintr-odată am simţit în toată fiinţa mea disperarea şi frica. Dintr-odată mi-am văzut toată vina, mi-am văzut toate minciunile, am regretat că timpul s-a dus atât de repede şi ineficient din toate punctele de vedere din vina mea. M-am trezit dintr-un vis. Am observat cum toată lumea s-a schimbat, s-a maturizat, şi-a făcut planuri de viitor, s-a hotărât, în timp ce eu am rămas pe loc, m-am oprit din gândit logic, din a avansa, din a mă maturiza, din a decide. N-am lăsat viaţa să mă construiască, am încercat să o construiesc eu pe ea. Am încercat să controlez tot ce înseamnă firescul. Am încercat să controlez tot ce înseamnă sentimente şi principii. Mi-am sufocat ego-ul, mi-am pus piedici singură, apoi am căutat vinovaţi pentru ele. Mi-am tranformat confidentul(creierul în duşman. L-am manipulat. Am folosit inteligenţa împotriva mea, găsind cele mai credibile motive pentru a convinge că eu nu greşesc, că eu sunt sinceră, în schimb alţii sunt mârşavi şi greşesc. Am fost un fel de avocat al ipocriziei inconştienţei mele. Din cauza asta, mi-am greşit drumul. Mi-a plăcut mereu cuvântul special şi, în general, toate superlativele. Am vrut să-mi fie atribuite, iar pentru asta nu puteam fi în totalitate eu. Trebuia să mai schimb câte ceva pe aici, câte ceva pe acolo, să mai ascund una, să mai ascund alta. Totul mergea perfect, până când apărea cineva care nu mă aprecia, nu mă admira şi nu mă lăuda. Aşa îmi găseam scopul. Cel mai greu lucru de recunoscut este că n-am iubit niciodată, dar n-am ştiut asta. Am confundat mereu iubirea cu victoria. Sunt o luptătoare, sunt o ambiţioasă, însă luptele mele sunt inutile şi perfide. M-am folosit de conceptul iubirii pentru a obţine admiraţie. Am spus că iubesc pentru a fi iubită. Am intrat în rol, l-am jucat, l-am repetat, l-am trăit. Când obţineam ce vroiam nu-mi mai păsa de nimic. Când pierdeam ce obţineam, vroiam să recâştig. Mizeria ambiţiilor nu are nimic de-a face cu iubirea. Iubeşti persoanele care nu-ţi stimulează voinţa spre ambiţii absurde. Eu îmi iubesc prietenii. N-am iubit niciodată în alt sens. Iar pentru că mi-am jucat mult prea bine rolul, e imposibil să mai conving pe cineva că ăsta este purul adevăr. Nu mă mai ambiţionez să conving. Nu are niciun sens. Iubirea... pentru prima dată mă gândesc serios la iubirea despre care se vorbeşte în romane sau poezii, sau în simple dezbateri sociale. Iubirea, se spune, că nu are nicio legătura cu gelozia, cu invidia, cu posesivitatea, cu violenţa, cu victoria. Poate că nici nu există. N-am căutat-o niciodată. În schimb, am vorbit despre ea de parcă aş cunoaşte-o. Sunt mult prea egoistă, posesivă şi geloasă ca să pot crede măcar că aş fi în stare de un asemenea sentiment nobil.
M-am trezit, în aceeaşi zi, în bancă, privind clasa, colegii, profesorii. N-am mai pus suflet nici măcar pentru şcoală. N-am mai muncit pentru mine de aproape doi ani. N-am mai gândit ca înainte, iar dorinţele cu privire la viitorul meu se schimbau de pe o zi pe alta. Mi-am pus zece mii de întrebări în minte. Ce caut în clasa asta? De ce am vrut să fiu aici? 
A fost, apoi, atât de limpede în mintea mea că nu vreau să fiu acolo, că nu fac ceea ce ar trebui, că pot mult mai mult şi că am fost moartă în tot timpul în care am stat între pereţii acelei clase. Am de alergat mii de kilometri înapoi, am de căutat drumul pe care ar fi trebuit să merg de la început. Am de recuperat. Şi ştiu că nu greşesc acum din mai multe motive. Gândesc acelaşi lucru de patru zile, fără urme de îndoială. Scriu despre asta la ora 16, nu seara, sau noaptea, când mintea îmi joacă feste şi când ştiu că pot manipula, prin cuvinte, adevărul. 
Regret tot ce am fost până acum.
Regret tot ce n-am fost până acum.

Regret că m-am minţit şi am minţit pe alţii.
Regret că lucrul pe care îl cunosc cel mai bine este autodistrugerea.

Şi-mi moare personajul, îl simt. Şi sper să fiu, în sfârşit eu, nu o ficţiune. 

3 comentarii:

  1. Imi place foarte mult cum scrii

    RăspundețiȘtergere
  2. da, ai mana buna. nu te lasa din scris, si incearca si mai mult, cred ca poti. bafta!

    RăspundețiȘtergere
  3. wow...poate e greu de crezut dar recent m-au bantuit aceleasi ganduri..
    ..iar acum incerc sa recuperez timpul pierdut cu un "eu" ce nu sunt de fapt eu
    succes in a te (re)gasi!:)

    RăspundețiȘtergere