Search Box

marți, 10 aprilie 2012

Schiţă de jurnal


...şi citeşte de fiecare dată când uiţi.

21 martie 2012, 11:47 P.M.
Ceva se înalţă din mine, un fel de energie. Poate fi ceva superficial, dar îi simt puterea remodelându-mi persoana. Simt o oarecare încărcătură glacială în orgoliul, mândria, demnitatea mea. Se formează o scoarţă groasă, amară, invizibilă. Şi mintea, fără mine, îmi comunică cu buzele şi limba mea un scop revoluţionar. Ştiu că zâmbesc crud acum, îmi pot vedea în oglindă colţurile gurii cum se frâng în răutate. Acum da, sunt...
Există un echilibru în fiecare om. Există albul şi negrul în fiecare. Ţi se creează uneori în faţa ochilor o iluzie: că poţi fi pur fără să fii călcat în picioare, când de fapt ăsta este preţul concret pe care ar trebui să-l plăteşti. Uneori crezi că ştii ce vrei, dar trebuie să fii zeci de personaje până să reuşeşti să înţelegi pe care nu-l interpretezi, ci îl trăieşti cu adevărat.
Sunt mult prea multe laturi care există în fiecare om. Nu le poţi dezvolta pe toate la maximum. Nu poţi fi şi puternic şi slab. Nu poţi fi şi respectat şi compătimit. Nu poţi fi şi deschis şi rezervat. Eu aşa credeam. Exprimă-ţi tot interiorul, dar nu mai aştepta să primeşti respect apoi. Arată-ţi sângele rece, dar nu mai aştepta să fii înţeles sau compătimit după cinismul anterior.
Propria atitudine ne schimbă starea. Te poţi complace în orice situaţie şi te poţi ridica când vrei. Oamenii din jur nu sunt altceva decât nişte aparenţe. Oamenii nu te pot minţi, oamenii nu te pot fraieri, oamenii nu se pot juca cu tine, dacă nu îi laşi. O mare greşeală este subestimarea celorlalţi, dar o şi mai mare greşeală este subestimarea propriei puteri de a-ţi controla viaţa, trăirile. Oamenii se plictisesc uneori de control şi atunci îşi pun viaţa şi viitorul în mâinile cuiva, apoi, când vor să trăiască din nou după regulile lor, îşi iau viaţa înapoi, se ridică pe picioarele lor şi pleacă. Se mai întorc uneori când simt că au obosit.
În jurul unui om, se învârte energia unui univers personal. Fiecare are aşa ceva. Când interacţionăm, cel mai dominant schimbă universul celuilalt pentru totdeauna, sau doar temporar. Sunt oameni care nu realizează niciodată că ceva i-a schimbat, sunt oameni care se trezesc din acest diabolism şi fug cât pot de repede, alţii nu sunt atraşi niciodată şi merg pe un drum paralel cu vieţile celorlalţi, iar alţii, sunt atraşi ireversibil de energia unui alt univers şi nu se pot desprinde cu adevărat niciodată, poate doar aparent.
M-am izbit de un univers apocaliptic. Am subestimat rădăcinile lui. Iubesc intensitatea, iubesc profunzimea, senzualitatea şi pasiunea. În faţa mea era doar inerţie, rigiditate, sobrietate şi o depresie la nivel patologic. Impulsivitatea şi dorinţa să schimb negativismul de acolo m-a făcut o victimă perfectă. Am atacat, dar n-a ripostat nimeni. Asta era regula de aur împotriva succesului meu. Nu m-am gândit niciodată că n-am să reuşesc. Am câştigat experienţa pe care n-aş fi crezut că am s-o câştig. Am învăţat şi am acceptat ceva ce n-am crezut că am să pot accepta vreodată: am învăţat să-mi confirm eşecul, am învăţat că nu poţi schimba ceva ce nu vrea să fie schimbat. Încercândcâştig încredere, mi-am pierdut concentrarea pe scopul meu. Şi n-am schimbat nimic, însă eu am fost schimbată. Îmi aminteam misterul şi pasiunea care o simţeam în jurul meu de fiecare dată când călcam în faţa unor oameni. M-am speriat. Am realizat ce goală devenisem. Am sacrificat toată strălucirea mea, pentru strălucirea altcuiva. Rezultatul l-am văzut când m-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că nu mai am nimic din mine, ci totul din acest individ fulminant, distructiv. Şi de fiecare dată când călcam mai departe de energia aceea, începeam să simt din nou ca înainte fiorii, îmbrăţişările, zâmbetele, vorbele, săruturile, atingerile. Şi acum pot din nou.

Are sens.