Search Box

marți, 14 august 2012

Al meu

Într-o zi de singurătate se deschide cu adevărat. Se tot înşeală mereu cu simfonii ciudate de vânt, cu versuri conformiste care îi sunt dictate în ureche zi de zi, minut de minut. Cum să vorbească daca nu se poate auzi nici el? Cum să se privească, cum să se atingă, cum să fie sincer dacă cineva, acolo, în spate, îl otrăveşte? 

Azi este liniştit şi-mi vorbeşte în sfârşit după atâtea luni. Tremură emoţii în el. Se dezbracă de exterior, se dezbracă de ceilalţi. Arde amintiri, usucă buze, degete şi stinge sute de săruturi doar cu o lacrimă. "Nu compătimi o lacrimă niciodată" îmi spune, "este mai puternică decât un principiu". Obrazul este un altar unde regulile se destramă mai repede decât ai putea crede, unde promisiunile nu au fost promise niciodată, unde aparenţa e totul şi încrederea - fatalul. Aici respiră minciunile, în acelaşi loc unde sunt speranţe îngropate de timp, de ceea ce toţi o numesc iubire, când nu este decât o moarte. O lacrimă omoară, atenuează, ori evită veninul. Ea are instinct. Ea te judecă, te întreabă, te priveşte, apoi se prelinge acolo unde este nevoie. El o aude de fiecare dată şi o îngână în mine, până îi simt timbrul vocii cum se izbeşte nebun de pereţii inimii de parcă ar vrea s-o spargă. Şi uneori ecoul produs nu-l mai afectează doar pe el, ci şi pe mine, ca trup. Atunci mor. Moartea nu-l sperie. E perfidă, e cea care încă de la început pare viaţă, însă nu poate fi descifrată decât atunci când te strânge în braţe şi în loc să simţi căldură, simţi regret şi un fior rapid care iniţial te amorţeşte şi ulterior te absoarbe. A murit de nenumărate ori el, însă azi, doar azi, mi-a mărturisit că trăieşte.

Mi-a împărtăşit fobia existenţei lui: nu ştie să trăiască, ştie doar să moară.