Search Box

vineri, 28 septembrie 2012

Din mine

Sunt sigură că nu ai vrea să auzi tot ce-mi clocoteşte în minte... în minte şi în suflet. E vulgar, e respingător, agresiv, negativ şi mai dureros decât tăcerea. Tăcerea e mai bună, indiferent că vrei sau nu să mă crezi. 

Am visuri care nu mi se mai par tangibile. Am dezvoltat în mine o oarecare convingere stupidă, nemotivată, cum că abstractul meu ar fi mort. Nu-mi pot găsi liniştea fără el. E o frustrare carnivoră, pot s-o simt concretizată înăuntrul meu, dar nu pot, crede-mă, nu ştiu cum s-o descriu. Totul are sens în interior, dar în exterior mă feresc cu groază de o explicaţie pe care nu ştiu să o pronunţ, nu ştiu să o conturez în propoziţii raţionale. 

Ajung la un nivel de stres teribil când mă priveşti aşa întrebător. Te înţeleg chiar foarte bine, îţi înţeleg privirea aia care devine aşa nervoasă când tac. 

Limbajul verbal nu este pentru a spune asta. Ceea ce mă macină până-n stomac, până-n oasele picioarelor şi în sângele creierului se exprimă prin emoţii. Emoţiile astea pot speria, pot aduce un sentiment de antipatie dacă nu ştii să le faci faţă şi să le interpretezi fără raţional, ci empatic. Şi mi-am dat seama că nu poţi să faci asta, oricât de mult mi-aş dori eu.

Încerc acum să-mi imaginez cum ai reacţiona privindu-mă cum îţi arăt tristeţea mea. Ce ai gândi când, din senin, aş lua un cuţit şi aş începe să zgârii un perete... intuitiv, agresiv? Cum m-ai privi dacă mi-aş lăsa să scape, în faţa ta, toate lacrimile pe care întotdeauna le păstrez pentru singurătatea de mai târziu? Ai înţelege ceva dacă ai sta nemişcat şi m-ai privi cum plâng şi nu mă opresc până ce nu-mi simt sufletul cristalizat şi ochii senini? Ai înlemni când m-ai vedea scoţându-mi cu nervozitate hainele de pe mine, când m-ai auzi strigând incredibil de tare că pur şi simplu materialul acela mă arde? Nici nu încerca să-mi spui că nu te-ai gândi că sunt sălbatică, umblând aşa, goală, prin casă, urlând cât pot de tare, desenând pereţii la fel de apăsat cum îmi simt sufletul. Nu sunt sălbatică. Sunt nebună, da. Dar nebunia asta nu constă doar în copilăriile acelea simpatice şi nu e doar curajul acela aapreciat spre a face tot ce vreau, oricând vreau. Nu. Nebunia este mult mai complexă şi trebuie să-i rezişti şi s-o controlezi cât de mult poţi. Nebunia asta, vreau să ştii, că e ceva ce mă caracterizează şi, deşi uneori mă face mai exuberantă, mai încrezătoare, mai specială, ei bine, uneori mă ucide. Dar o vreau. Nu vreau să moară. Nu aş mai fi fericită, cu mine, fără ea. O vreau vie în mine, indiferent de consecinţele pe care trebuie să le îndur în momente ca acestea. 

Lumea asta nu crede în ea. Nu crede că pot să-i fac pe cei din jur să admire fiecare parte din mine doar prin prezenţa ei în mine, nu crede că nebunia asta îmi scrie pe foaie versuri şi metafore nemaicitite, nu crede că este nucleul fiinţei mele, nu crede că mă face să sufăr şi să râd, nu crede că prin ea strălucesc, dar prin ea mai şi decad. Nu e nimic. Totul are un echilibru, iar ăsta este al meu. Eu trebuie să cred în ea permanent. Pe tine te iubesc. Şi, dacă încercând să exprim într-o zi tot ce ţi-am descris mai sus, m-ai privi dezgustat, oripilat, neîncrezător şi plin de reticenţă, la cât de mult însemni pentru mine, cu siguranţă ar muri pe loc şi încrederea mea în ea. Poate te-aş avea mai aproape, împărtăşindu-ţi asta, dar eu aş muri... şi atunci?Ai mai trăi lângă absenţa mea? Înainte să mă confrunt cu pierderea ta, am nevoie să te iubesc de mii de ori. 

Mă înţelegi, acum, de ce tăcerea e mai bună?







5 comentarii:

  1. Tacerea e mai buna,dar in timp poate fi foarte daunatoare..nu e bine sa tii totul in tine

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut!

      Ai un blog interesant. Te astept pe la mine filmandotherstories.blogspot.com.

      :) Numai bine!

      Ștergere
  2. Probabil ca in momentele in care taci te asculti pe tine.

    RăspundețiȘtergere