Search Box

joi, 3 octombrie 2013

Prin ochi de statuie


Nu trebuie să fii ca mine ca să poți trăi. Ceea ce am ales eu, azi, e doar un mic detaliu ce-mi poate aduce perfecțiunea interioară. M-am oprit... Indiferent că văd sau nu, indiferent că aud vorbe pe care aș vrea să le contrazic sau principii pe care mi le-aș însuși, de astăzi nu mai am dreptul, nici puterea să o fac. În mine cântă un pian veșnic pe care nu l-am ascultat niciodată. E înduioșător, e candid. Poți afla atât de multe când nu mai cauți; la fel cum te poți pierde de tine atunci când ai căutat prea mult.

Orele, zilele și anii mei se calculează în frunze, ploi și fulgi. De fiecare dată e diferit. Fiecare strop de ploaie e diferit. Fiecare fulg de zăpadă sclipește altfel și fiecare trecător vede altceva în ei. Aș vrea să-i ating, dar mă ating ei pe mine. Se topesc de creștetul meu lucios și-mi urmează linia corpului până la călcâie. Numai așa simt că trăiesc. Ochii împietriți se învârt în gol fără să vadă, iar mâinile s-au obișnuit să zboare. Capul spre cer, iar zâmbetul ca un răsărit trădează viața din mine. Copiii aleargă, părinții îi strigă, poeții visează și ceilalți se ascund. Puteam, demult, să le vorbesc, să-i chem, să-i sfătuiesc. Dar azi învăț ce e un înțelept și primul pas este să tac. Mai sper uneori, mai tind să scap, dar îmi amintesc că nu vreau asta. Vântul bate peste mine acum și ar bate chiar dacă nu aș fi devenit o condiție aparentă de neființă. Nu aș fi schimbat asta. Schimb, însă, cum îl întâmpin și cum îl iubesc.

Și paradisul meu e o dimineață rece, al tău e un rai gol.







joi, 18 aprilie 2013

Amprente

     L-am privit. De patru ore a început să se pregătească, de două ore a terminat şi de atunci se uită în gol. E pierdut. Nu ştiu cum să vorbesc cu el. Nu ştiu ce să-l întreb. Nu ştiu dacă vrea să vorbească. Ieri părea cu adevărat împlinit, azi pare cu adevărat distrus. Şi nu-mi pot da seama ce gândeşte sau dacă gândeşte. Poate meditează şi nu ar trebui să-l întrerup, dar totuşi...
     - Te rog, sp...
     - Nu te mint. Nu vedeam rostul pentru care am vorbi noi doi despre asta. Mă înţelegi? Hm, eram cel mai fericit bărbat ieri. A fost real zâmbetul meu. Ana, îţi mulţumesc că eşti lângă mine acum, când simt că explodez, că toată furia şi tristeţea răbufneşte în mine chiar în secunda asta, în ciuda aparenţei calmului şi controlului meu. Am încercat să-mi blochez mintea. Oamenii gândesc fără să vrea, gândesc tot timpul. Am descoperit că nu putem simţi fără să ne gândim înainte la ceea ce ne copleşeşte. Am descoperit că, oprindu-mi gândurile, acoperindu-le, aruncând toţi stimulii amintirilor, poţi să uiţi că au existat sau chiar că şi-au creat o existenţă paralelă cu a ta. Fac ce trebuie, ştii!? Sunt mândru de mine. Regret, spre satisfacţia tuturor apropiaţilor mei, că mi-a luat atât de mult timp să fiu sigur că acesta este cel mai corect şi bun lucru pe care pot să-l fac. De aceea pot vorbi cu tine. Tu eşti... doar o fată. Ne salutăm uneori şi ne întrebăm ce mai facem, dar nu ne judecăm. Şi asta se simte ca o uşurare. Sunt văzut, probabil, în mintea lor ca un fraier, ca un prost, ca unul greu de cap. Nu sunt. N-am fost niciodată. Sunt doar prost învăţat. Sunt obişnuit să obţin tot. Sunt obişnuit să lupt şi am un principiu înăuntrul meu care-mi strigă mereu că nu există "Nu se poate". Eu aleg mereu să câştig. Aleg mereu victoria, pe care o confund uneori cu iubirea şi nu cunosc bine iubirea, pentru că o confund adesea cu victoria. Nu-mi dau seama cum mă distrug singur decât atunci când mă izbeşte foarte clar eşecul. Nu ştiu să pierd. E dureros să nu ştii să pierzi. Şi vreau să învăţ de azi înainte, Ana. Nu mai încep la fel. Nu mă mai arunc cu capul înainte să-mi găsesc un umăr care să mă ghideze spre nou. Nu mai las slăbiciunea pe care o resimt acum să-mi ia deciziile ce-mi vor afecta viitorul. Aştept să mă întâlnesc cu raţiunea. O aştept până voi fi sigur că am găsit-o şi abia apoi voi pleca de aici. Aşa că nu te încrede în mine, nu-ţi fă un viitor în visurile tale cu mine, nu mă iubi, sau dacă deja o faci, încearcă să nu-mi arăţi. Voi profita de el fără să-mi dau seama. Voi vorbi cu tine despre rănile mele nu pentru că te iubesc sau pentru că-mi pasă de tine, ci pentru că eşti lângă mine. Sunt doar sincer, Ana. Sunt rece, pentru că răceala e tot ceea ce simt în mine. Nu simt nicio scânteie, nu simt nimic. Sunt gol. O pot uita pe ea, dar asta nu înseamnă că te voi iubi pe tine. Fac toate nebuniile posibile ca să-mi închid mintea, dar parcă mai mult se despică. Mai bine ai pleca. Aş vrea să pleci acum şi aş vrea să nu-ţi mai greşeşti. Mă întreb ce vei gândi mâine despre mine... 
     - Voi fi mereu a ta, dar tu nu vei şti niciodată. 

sâmbătă, 23 martie 2013

Cugetare

Oamenii se schimbă adesea pentru că viaţa lor se schimbă. Oamenii uită că ei se luptă cu viaţa, nu viaţa cu ei. Dacă şi-ar aminti acest mic detaliu, poate ar înţelege că ei au nevoie să se schimbe, pentru ca viaţa lor să ia o întorsătură favorabilă.

"E timpul pentru gânduri mai înţelepte. E timpul pentru puţină responsabilitate şi pentru puţină introspecţie", mi-a spus. Mi-a povestit un trecut de zece ori mai întunecat decât toate celelalte de care auzisem înainte şi un prezent mai strălucit decât a celorlalţi la un loc. "Strălucit" vă poate duce în eroare, m-a dus şi pe mine, dar i-am înţeles esenţa şi am să explic şi eu mai târziu despre ce este vorba...

"Când eşti încă acasă, protejat de toate neştiutele, gândurile tale sunt inocente, cu o încărcătură etică deosebită. E trist cum, pe măsură ce creşti, pe măsură ce vezi mai mult din lumea aceasta, acest simţ al moralităţii intră într-o dimensiune a ficţiunii, fără să-i mai fie vreodată recunoscute valorile în societate. Cauzele? Lumea se conformează, lăsându-se schimbat de împrejurări. Ea crede că mergând pe acelaşi drum cu ceilalţi, câştigă enorm, când de fapt toată autenticitatea îi este absorbită, conservată într-un colţ de minte pe care nici măcar ea nu-l mai poate accesa. 
Mulţi oameni îşi aleg în viaţă un contramodel, fie că sunt conştienţi de asta sau nu. Există o persoană în viaţa multora cu care ei nu vor să semene. Îl observă, îl judecă, îl critică şi îl desconsideră, ajungând într-un final să fie exact această persoană. De ce? Pentru că se concentrează atât de mult pe respectiva persoană, încât uită de sine. De ce nu iartă pur şi simplu un om, fără să aibă aşteptări că s-ar putea schimba, astfel încât să se îngrijească de propria viaţă? Şi apoi, mai sunt oamenii care, sesizându-şi greşelile, găsesc mereu vinovatul, îl acuză de influenţă negativă şi atât. Nu se schimbă nimic. Se aşteaptă oare ca aceşti vinovaţi să aibă grijă de ei? Nu se va întâmpla. Fiecare are propria individualitate şi fiecare e responsabil de cum se manifestă ea. Sunt oameni care reuşesc să nu se mai raporteze la alte persoane şi care reuşesc să-şi schimbe caracterul pe propria responsabilitate. Alţii trăiesc o întreagă viaţă, liniştiţi că au un responsabil pentru cursul pe care l-a luat viaţa lor, crezând că această aparenţă îi scuză în orice împrejurare şi realizează prea târziu cât s-au înşelat pe ei.
Am un prezent strălucit din punct de vedere material şi social, da. Ştiu că asta vroiau majoritatea cititorilor să afle. Însă nu cred că ştiu şi premisa de la care a pornit totul ca să se ajungă aici. Am devenit întâi om, am strălucit întâi prin valorile mele, iar apoi totul a început să vină de la sine. Există însă o problemă... Am doar 30 de ani şi nu ştiu în ce ţări să mai merg cu familia mea în vacanţă... Ştiţi voi una?"