Search Box

vineri, 9 decembrie 2016

Transparentă

Nici mie nu mi-a fost ușor. Vă mai strigam din când în când, dar nu-mi doream cu adevărat să vă întoarceți. Îmi doream să rămâneți acolo tot mai mult și să muriți într-o zi. Nici nu voiam să îmi imaginez cum mai arătați, dacă privirea vă mai este șifonată sau nu, dacă ura s-a stins sau încă mocnește. Mă simțeam trădată și umilită. Nu puteam să înțeleg cum de momentele de entuziasm, de încredere și de iubire se pot transforma atât de ușor în dezamăgire și tristețe. Nu am putut să vă mai suport labilitatea, așa că am ales să exist într-un trup mort, într-o lume paralelă unde nu e loc de voi.


De atunci, în ciuda antipatiei mele imense față de ea, am căutat adaptarea. Din nefericire pentru mine, asta însemna o scindare. Însemna un întreg ritual de autosabotare. Ziua eram în transă, noaptea mă luptam să nu mă văd. Îmi era teamă de liniștea aceea din cameră, era copleșitoare. Nu-mi permiteam să dorm. Mă îmbrăcam provocator de parcă urma să defilez pe un podium. Cu căștile în urechi și muzica tare, îmi ciufuleam părul; îmi plăcea să-l văd voluminos, mi se părea extrem de erotic. Mă parfumam pe tot corpul și îmi miroseam pielea. Mă simțeam atrasă de mine. Îmi plăcea să nu aud nimic în jurul meu. Eram doar eu, corpul și muzica. Aveam o oglindă mare în care mă priveam constant. Era atât de bine să mă văd încrezătoare, irezistibilă, unică... și falsă. Așa treceau nopțile, în zilele bune dormeam 5 ore pe noapte. Ăsta era ritualul meu de așa-zisă adaptare. Așa înțelegeam eu că „trebuie” să fiu puternică. Pentru mine, adaptarea era o formă de supraviețuire, iar supraviețuirea nu putea să fie decât ceva superficial. Aveam convingerea că sensibilitatea aceea exacerbată nu o să poată trăi prea mult. Era nevoie să scap cumva de ea. Era nevoie să o controlez. 


Au trecut anii și rezistența mea s-a zdruncinat dramatic. Mă întindeam în pat și priveam în gol. Îmi plăcea iluzia aceea: mintea părea că încremenește, că e goală. Nu dura mult și începeam să simt cum îmi pulsează tâmplele. Deveneam agitată și mă copleșea din nou sentimentul că înnebunesc. Habar nu aveam cum să mă lupt cu el. Palpitațiile erau vagi, apoi se intensificau. Aveam senzația că sunt în tot corpul. Era atât de straniu să inspir și să expir rar și totuși să simt inima cum bate de nebună. Aveam senzația că încerc să supraviețuiesc cu disperare. Mă ridicam și simțeam că nu mă pot baza pe propriul corp. Ochii nu mai vedeau clar. Degeaba îmi sprijineam mâinile de birou, era ca și cum oasele se topeau și nu mai aveam niciun control asupra lor. Când ridicam palmele, vedeam umezeala care rămânea în urmă. Mă întrebam ce e cu mine, cum am ajuns așa?

Un străin mi-a pus o oglindă în față în plină ziAș fi vrut să o sparg. Îmi vedeam deja chipul răspândit pe jos și simțeam o satisfacție uriașă. Fără sprâncenele înfricoșate, privirea mea părea senină. Cioburile rostogolite îmi construiau zâmbete și fantezia îmi umilea adevărul. În fața mea vedeam un om crud, un pericol, iar eu eram o victimă... o victimă care se săturase să accepte umilințe, nedreptăți. Toate eforturile mele de a crede într-un eu ideal s-au năruit într-o secundă. Parcă îl auzeam cum insista să îl ascult: „Tu nu ai niciun control, tu nu ești puternică, tu nu ai cum să supraviețuiești!” Îmi venea să-i mulțumesc și să îl insult în același timp. Mă raportam ambivalent: voiam putere, dar și ajutor. Astăzi am înțeles că puterea pe care mi-o doream și sprijinul de care aveam nevoie se exclud reciproc. Și nu mai vreau putere, ci doar sprijin. 

Cândva credeam că am de ales între două extreme. Ce voi fi? Abuzator sau victimă? Uram ambele roluri și oscilam de la unul la altul. Nu-mi plăcea să mă văd slabă, nu-mi plăcea să mă știu agresivă. Nu-mi plăcea să plâng, nu-mi plăcea să izbesc totul în jurul meu. Nu-mi plăceau variantele din care pot alege. Voiam mai mult de la mine. Mă simțeam amenințată de sângele care îmi curgea prin vene și îmi promiteam mereu că o să-l schimb cumva ca să închid un cerc vicios. Acum, după toată lupta asta idealistă, am obosit. Îmi spun că nu mai pot, nu mai am resurse, nu mai am direcții. În trecut nu m-aș fi gândit o clipă că voi ajunge să renunț la scopul meu. Îmi spuneam că nu m-aș ierta vreodată dacă fac asta. Eram hotărâtă să merg până în pânzele albe. 

Interesant și fascinant, dar asta nu e o renunțare. E o șansă. E o salvare, o regenerare. Libertatea și pasiunea sunt valorile mele pe care am ales să le folosesc greșit. N-am să mai fac asta sau dacă am s-o fac, am să mă iert. Nu vreau să mai caut vinovați, nu vreau să mai caut putere. Mă uit la victimă și la agresor, mă uit la două roluri pe care le-am blamat mereu. „Din vina lor...”. Nimic din ce se întâmplă când te uiți în oglindă și vezi un adult nu mai este din vina nimănui. Tu ești responsabil, iar asta nu trebuie să te sperie. În realitate, e un privilegiu. E o șansă să decizi pentru tine. E libertatea pe care ți-ai dorit-o. Rolurile astea nu mai par atât de sumbre acum pentru că încep să văd dincolo de ele. 

În spatele ochilor roșii și furiei e teamă, iar în spatele ei e o sensibilitate imensă.
La suprafață e dependență, în interior e forță și ambiție.

De ce aș vrea să scap de asemenea resurse?

vineri, 28 octombrie 2016

Asumare

M-am întors să te caut. A trecut atât de mult timp și nu mai știu să-ți vorbesc cum o făceam înainte. Cândva credeam că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu mă așteptam să te văd așa, dezarmată, să te găsesc de parcă nu te-am pierdut niciodată. 

Pe unde ai mai fost? Pe cine ai mai sărutat? Văd că ai ochii hrăniți și buzele sărate. Te-ai suspendat în rațiune și nu mai vrei să cobori. E ironic, nu-i așa? Tu, care o înfruntai întotdeauna cu atâta pasiune, ai ajuns să o slujești. Nu-ți mai amintești de toate promisiunile de atunci. Le-ai îngropat cu atâta ură fără să realizezi că tu ți le-ai promis. Nu fi uimită, nu te învinovăți... Poate vei rămâne astăzi. Doar, te rog, coboară de acolo. Știu, nu e atât de ușor ca atunci când nu era nimic scris. Nu e simplu să pășești printre umbre. Îți amintești când nu-ți stătea nimic în cale? Îți amintești când îmbrățișai umbrele acestea fără să știi ce vei primi în schimb? Te simțeai fericită, entuziasmată și energia ta era covârșitoare. Cel mai mult îți plăcea să o împarți printre siluetele acestea întunecate. Ele mai căpătau puțină forță, puțină sclipire. Aflai uneori, prin vânt, prin ploi, că darul tău le-a bucurat. Și te simțeai mulțumită. 

Nu e nevoie să vorbim acum despre asta. Putem să mai așteptăm. Avem timp să ezităm. Văd că lupta asta este grea, dar tu iubești provocările. Am convingerea că vei reuși. Ai găsit străinul de care aveai nevoie. Te calcă pe nervi, uneori, când te întreabă ce simți și ți-e greu să îl privești. Așa se întâmplă când porți măști pe care ai uitat cum să le dai jos. 

Astăzi cum mai ești? Mai zâmbești? Mai ridici capul? Aud că pașii tăi sunt cam nevrotici. Mintea ta a rămas curioasă, deși nu mai găsește răspunsuri. Curajul fluctuează de la o zi la alta și ai realizat, spre nefericirea ta, că imprevizibilul e peste tot. Ai trăit cu el, ai fugit de el și acum te ia de mână. Râd, da... Râd pentru că e nostim să te văd așa, zăpăcită, încăpățânată, aparent curajoasă. Îți observ trupul cum înoată peste oceane și se întoarce când simte picături de ploaie pe scalp. Râzi și tu acum. Mă bucur că înțelegi. E bine să știu că discuția aceasta are sens și pentru tine. 

Ieri te plimbai singură pe o alee. Tresăreai la orice foșnet și grăbeai pașii tot mai mult. De sus cădeau frunze și vântul le împletea printre picioarele tale. Până și asta a devenit o decizie: o simplă privire deasupra creștetului tău îți solicită prea mult. Ai obosit. Te înțeleg.

E greu să admiți că undeva, acolo, ai făcut greșeli. Și nu erorile față de oameni te macină cel mai mult. Ai deschis jurnale care ar fi trebuit să fie recitite cu mult timp în urmă. Retrospecțiile astea dor, mai ales când vorbim despre principiile tale. Nu e ușor să schimbi ceea ce tu credeai că reprezintă condiția primordială pentru seninătate. E o sarcină dificilă să tai o filozofie de la rădăcină. Dar vreau să te aud spunând că...



Îmi asum să renunț la control.

    

miercuri, 16 martie 2016

Vioară

Mai sunt greșelile acelea care nu pot ieși pe ușa din spate. Te macină, te răscolesc, te uită. După ele, nu mai este nimic din ce însemna universul tău. Și ajungi să te întrebi unde mai ești tu dacă materia care te-a format nu mai există. Privești în jur și nimic nu-ți reflectă trupul, nimic din ce simți nu pare să fie al tău. Te-ai despărțit de tine în zeci de bucățele și niciuna nu știe de cealaltă. Așa cum ești, dezbinat de conștiință, te plimbi printre oameni. Îți amintești cum arată un zâmbet și niște ochi veseli. Amețești. Începi să fugi și fețele oamenilor se deformează pe măsură ce îi lași în urmă. Iubeai să fii lângă ei, iubeai să-i asculți și să fii ascultată. Te sperie gândul că distanța e ceea ce vrei. Te simți singur, dar nu vrei să fii lângă ei.


E noapte și în nebunia ta, alergi în mare. Nu-ți trebuie cuvinte și nici înțelegere. Nu-ți trebuie rațiune, nu-ți trebuie gânduri. Îți trebuie să fii. Îți trebuie să simți, să vrei să simți și să nu-ți fie teamă. Îți lași corpul să plutească. Urechile se îneacă în apă, obrajii se umezesc și simți o mângâiere ușoară pe pleoape. Niciodată nu ți-ai auzit respirația atât de pronunțat ca acum. Sună ca în prima zi de viață. Da, apa te naște din nou. Te vezi gol și nu îți amintești să te fi dezbrăcat. Te ridici și rămâi fascinat: un joc de lumini se întinde pe tot cuprinsul mării.

E reflexia ta.