Search Box

miercuri, 16 martie 2016

Vioară

Mai sunt greșelile acelea care nu pot ieși pe ușa din spate. Te macină, te răscolesc, te uită. După ele, nu mai este nimic din ce însemna universul tău. Și ajungi să te întrebi unde mai ești tu dacă materia care te-a format nu mai există. Privești în jur și nimic nu-ți reflectă trupul, nimic din ce simți nu pare să fie al tău. Te-ai despărțit de tine în zeci de bucățele și niciuna nu știe de cealaltă. Așa cum ești, dezbinat de conștiință, te plimbi printre oameni. Îți amintești cum arată un zâmbet și niște ochi veseli. Amețești. Începi să fugi și fețele oamenilor se deformează pe măsură ce îi lași în urmă. Iubeai să fii lângă ei, iubeai să-i asculți și să fii ascultată. Te sperie gândul că distanța e ceea ce vrei. Te simți singur, dar nu vrei să fii lângă ei.


E noapte și în nebunia ta, alergi în mare. Nu-ți trebuie cuvinte și nici înțelegere. Nu-ți trebuie rațiune, nu-ți trebuie gânduri. Îți trebuie să fii. Îți trebuie să simți, să vrei să simți și să nu-ți fie teamă. Îți lași corpul să plutească. Urechile se îneacă în apă, obrajii se umezesc și simți o mângâiere ușoară pe pleoape. Niciodată nu ți-ai auzit respirația atât de pronunțat ca acum. Sună ca în prima zi de viață. Da, apa te naște din nou. Te vezi gol și nu îți amintești să te fi dezbrăcat. Te ridici și rămâi fascinat: un joc de lumini se întinde pe tot cuprinsul mării.

E reflexia ta.