Search Box

vineri, 28 octombrie 2016

Asumare

M-am întors să te caut. A trecut atât de mult timp și nu mai știu să-ți vorbesc cum o făceam înainte. Cândva credeam că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu mă așteptam să te văd așa, dezarmată, să te găsesc de parcă nu te-am pierdut niciodată. 

Pe unde ai mai fost? Pe cine ai mai sărutat? Văd că ai ochii hrăniți și buzele sărate. Te-ai suspendat în rațiune și nu mai vrei să cobori. E ironic, nu-i așa? Tu, care o înfruntai întotdeauna cu atâta pasiune, ai ajuns să o slujești. Nu-ți mai amintești de toate promisiunile de atunci. Le-ai îngropat cu atâta ură fără să realizezi că tu ți le-ai promis. Nu fi uimită, nu te învinovăți... Poate vei rămâne astăzi. Doar, te rog, coboară de acolo. Știu, nu e atât de ușor ca atunci când nu era nimic scris. Nu e simplu să pășești printre umbre. Îți amintești când nu-ți stătea nimic în cale? Îți amintești când îmbrățișai umbrele acestea fără să știi ce vei primi în schimb? Te simțeai fericită, entuziasmată și energia ta era covârșitoare. Cel mai mult îți plăcea să o împarți printre siluetele acestea întunecate. Ele mai căpătau puțină forță, puțină sclipire. Aflai uneori, prin vânt, prin ploi, că darul tău le-a bucurat. Și te simțeai mulțumită. 

Nu e nevoie să vorbim acum despre asta. Putem să mai așteptăm. Avem timp să ezităm. Văd că lupta asta este grea, dar tu iubești provocările. Am convingerea că vei reuși. Ai găsit străinul de care aveai nevoie. Te calcă pe nervi, uneori, când te întreabă ce simți și ți-e greu să îl privești. Așa se întâmplă când porți măști pe care ai uitat cum să le dai jos. 

Astăzi cum mai ești? Mai zâmbești? Mai ridici capul? Aud că pașii tăi sunt cam nevrotici. Mintea ta a rămas curioasă, deși nu mai găsește răspunsuri. Curajul fluctuează de la o zi la alta și ai realizat, spre nefericirea ta, că imprevizibilul e peste tot. Ai trăit cu el, ai fugit de el și acum te ia de mână. Râd, da... Râd pentru că e nostim să te văd așa, zăpăcită, încăpățânată, aparent curajoasă. Îți observ trupul cum înoată peste oceane și se întoarce când simte picături de ploaie pe scalp. Râzi și tu acum. Mă bucur că înțelegi. E bine să știu că discuția aceasta are sens și pentru tine. 

Ieri te plimbai singură pe o alee. Tresăreai la orice foșnet și grăbeai pașii tot mai mult. De sus cădeau frunze și vântul le împletea printre picioarele tale. Până și asta a devenit o decizie: o simplă privire deasupra creștetului tău îți solicită prea mult. Ai obosit. Te înțeleg.

E greu să admiți că undeva, acolo, ai făcut greșeli. Și nu erorile față de oameni te macină cel mai mult. Ai deschis jurnale care ar fi trebuit să fie recitite cu mult timp în urmă. Retrospecțiile astea dor, mai ales când vorbim despre principiile tale. Nu e ușor să schimbi ceea ce tu credeai că reprezintă condiția primordială pentru seninătate. E o sarcină dificilă să tai o filozofie de la rădăcină. Dar vreau să te aud spunând că...



Îmi asum să renunț la control.

    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu