Search Box

miercuri, 18 ianuarie 2017

Notă




Nu știu cum bate vântul meu astăzi.

Într-o contemplare continuă, aș fi putut pleca împăcată gândind că el este vinovatul care stârnește noroaiele vieții mele. Însă ar fi trebuit să admit că tot el este cel care îmi îneacă pământul în lumină și, atunci, mi-aș fi compromis libertatea intrinsecă.

Pășesc un centimetru pe zi și este suficient să-mi construiesc propriile greșeli. 

vineri, 9 decembrie 2016

Transparentă

Nici mie nu mi-a fost ușor. Vă mai strigam din când în când, dar nu-mi doream cu adevărat să vă întoarceți. Îmi doream să rămâneți acolo tot mai mult și să muriți într-o zi. Nici nu voiam să îmi imaginez cum mai arătați, dacă privirea vă mai este șifonată sau nu, dacă ura s-a stins sau încă mocnește. Mă simțeam trădată și umilită. Nu puteam să înțeleg cum de momentele de entuziasm, de încredere și de iubire se pot transforma atât de ușor în dezamăgire și tristețe. Nu am putut să vă mai suport labilitatea, așa că am ales să exist într-un trup mort, într-o lume paralelă unde nu e loc de voi.


De atunci, în ciuda antipatiei mele imense față de ea, am căutat adaptarea. Din nefericire pentru mine, asta însemna o scindare. Însemna un întreg ritual de autosabotare. Ziua eram în transă, noaptea mă luptam să nu mă văd. Îmi era teamă de liniștea aceea din cameră, era copleșitoare. Nu-mi permiteam să dorm. Mă îmbrăcam provocator de parcă urma să defilez pe un podium. Cu căștile în urechi și muzica tare, îmi ciufuleam părul; îmi plăcea să-l văd voluminos, mi se părea extrem de erotic. Mă parfumam pe tot corpul și îmi miroseam pielea. Mă simțeam atrasă de mine. Îmi plăcea să nu aud nimic în jurul meu. Eram doar eu, corpul și muzica. Aveam o oglindă mare în care mă priveam constant. Era atât de bine să mă văd încrezătoare, irezistibilă, unică... și falsă. Așa treceau nopțile, în zilele bune dormeam 5 ore pe noapte. Ăsta era ritualul meu de așa-zisă adaptare. Așa înțelegeam eu că „trebuie” să fiu puternică. Pentru mine, adaptarea era o formă de supraviețuire, iar supraviețuirea nu putea să fie decât ceva superficial. Aveam convingerea că sensibilitatea aceea exacerbată nu o să poată trăi prea mult. Era nevoie să scap cumva de ea. Era nevoie să o controlez. 


Au trecut anii și rezistența mea s-a zdruncinat dramatic. Mă întindeam în pat și priveam în gol. Îmi plăcea iluzia aceea: mintea părea că încremenește, că e goală. Nu dura mult și începeam să simt cum îmi pulsează tâmplele. Deveneam agitată și mă copleșea din nou sentimentul că înnebunesc. Habar nu aveam cum să mă lupt cu el. Palpitațiile erau vagi, apoi se intensificau. Aveam senzația că sunt în tot corpul. Era atât de straniu să inspir și să expir rar și totuși să simt inima cum bate de nebună. Aveam senzația că încerc să supraviețuiesc cu disperare. Mă ridicam și simțeam că nu mă pot baza pe propriul corp. Ochii nu mai vedeau clar. Degeaba îmi sprijineam mâinile de birou, era ca și cum oasele se topeau și nu mai aveam niciun control asupra lor. Când ridicam palmele, vedeam umezeala care rămânea în urmă. Mă întrebam ce e cu mine, cum am ajuns așa?

Un străin mi-a pus o oglindă în față în plină ziAș fi vrut să o sparg. Îmi vedeam deja chipul răspândit pe jos și simțeam o satisfacție uriașă. Fără sprâncenele înfricoșate, privirea mea părea senină. Cioburile rostogolite îmi construiau zâmbete și fantezia îmi umilea adevărul. În fața mea vedeam un om crud, un pericol, iar eu eram o victimă... o victimă care se săturase să accepte umilințe, nedreptăți. Toate eforturile mele de a crede într-un eu ideal s-au năruit într-o secundă. Parcă îl auzeam cum insista să îl ascult: „Tu nu ai niciun control, tu nu ești puternică, tu nu ai cum să supraviețuiești!” Îmi venea să-i mulțumesc și să îl insult în același timp. Mă raportam ambivalent: voiam putere, dar și ajutor. Astăzi am înțeles că puterea pe care mi-o doream și sprijinul de care aveam nevoie se exclud reciproc. Și nu mai vreau putere, ci doar sprijin. 

Cândva credeam că am de ales între două extreme. Ce voi fi? Abuzator sau victimă? Uram ambele roluri și oscilam de la unul la altul. Nu-mi plăcea să mă văd slabă, nu-mi plăcea să mă știu agresivă. Nu-mi plăcea să plâng, nu-mi plăcea să izbesc totul în jurul meu. Nu-mi plăceau variantele din care pot alege. Voiam mai mult de la mine. Mă simțeam amenințată de sângele care îmi curgea prin vene și îmi promiteam mereu că o să-l schimb cumva ca să închid un cerc vicios. Acum, după toată lupta asta idealistă, am obosit. Îmi spun că nu mai pot, nu mai am resurse, nu mai am direcții. În trecut nu m-aș fi gândit o clipă că voi ajunge să renunț la scopul meu. Îmi spuneam că nu m-aș ierta vreodată dacă fac asta. Eram hotărâtă să merg până în pânzele albe. 

Interesant și fascinant, dar asta nu e o renunțare. E o șansă. E o salvare, o regenerare. Libertatea și pasiunea sunt valorile mele pe care am ales să le folosesc greșit. N-am să mai fac asta sau dacă am s-o fac, am să mă iert. Nu vreau să mai caut vinovați, nu vreau să mai caut putere. Mă uit la victimă și la agresor, mă uit la două roluri pe care le-am blamat mereu. „Din vina lor...”. Nimic din ce se întâmplă când te uiți în oglindă și vezi un adult nu mai este din vina nimănui. Tu ești responsabil, iar asta nu trebuie să te sperie. În realitate, e un privilegiu. E o șansă să decizi pentru tine. E libertatea pe care ți-ai dorit-o. Rolurile astea nu mai par atât de sumbre acum pentru că încep să văd dincolo de ele. 

În spatele ochilor roșii și furiei e teamă, iar în spatele ei e o sensibilitate imensă.
La suprafață e dependență, în interior e forță și ambiție.

De ce aș vrea să scap de asemenea resurse?

vineri, 28 octombrie 2016

Asumare

M-am întors să te caut. A trecut atât de mult timp și nu mai știu să-ți vorbesc cum o făceam înainte. Cândva credeam că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu mă așteptam să te văd așa, dezarmată, să te găsesc de parcă nu te-am pierdut niciodată. 

Pe unde ai mai fost? Pe cine ai mai sărutat? Văd că ai ochii hrăniți și buzele sărate. Te-ai suspendat în rațiune și nu mai vrei să cobori. E ironic, nu-i așa? Tu, care o înfruntai întotdeauna cu atâta pasiune, ai ajuns să o slujești. Nu-ți mai amintești de toate promisiunile de atunci. Le-ai îngropat cu atâta ură fără să realizezi că tu ți le-ai promis. Nu fi uimită, nu te învinovăți... Poate vei rămâne astăzi. Doar, te rog, coboară de acolo. Știu, nu e atât de ușor ca atunci când nu era nimic scris. Nu e simplu să pășești printre umbre. Îți amintești când nu-ți stătea nimic în cale? Îți amintești când îmbrățișai umbrele acestea fără să știi ce vei primi în schimb? Te simțeai fericită, entuziasmată și energia ta era covârșitoare. Cel mai mult îți plăcea să o împarți printre siluetele acestea întunecate. Ele mai căpătau puțină forță, puțină sclipire. Aflai uneori, prin vânt, prin ploi, că darul tău le-a bucurat. Și te simțeai mulțumită. 

Nu e nevoie să vorbim acum despre asta. Putem să mai așteptăm. Avem timp să ezităm. Văd că lupta asta este grea, dar tu iubești provocările. Am convingerea că vei reuși. Ai găsit străinul de care aveai nevoie. Te calcă pe nervi, uneori, când te întreabă ce simți și ți-e greu să îl privești. Așa se întâmplă când porți măști pe care ai uitat cum să le dai jos. 

Astăzi cum mai ești? Mai zâmbești? Mai ridici capul? Aud că pașii tăi sunt cam nevrotici. Mintea ta a rămas curioasă, deși nu mai găsește răspunsuri. Curajul fluctuează de la o zi la alta și ai realizat, spre nefericirea ta, că imprevizibilul e peste tot. Ai trăit cu el, ai fugit de el și acum te ia de mână. Râd, da... Râd pentru că e nostim să te văd așa, zăpăcită, încăpățânată, aparent curajoasă. Îți observ trupul cum înoată peste oceane și se întoarce când simte picături de ploaie pe scalp. Râzi și tu acum. Mă bucur că înțelegi. E bine să știu că discuția aceasta are sens și pentru tine. 

Ieri te plimbai singură pe o alee. Tresăreai la orice foșnet și grăbeai pașii tot mai mult. De sus cădeau frunze și vântul le împletea printre picioarele tale. Până și asta a devenit o decizie: o simplă privire deasupra creștetului tău îți solicită prea mult. Ai obosit. Te înțeleg.

E greu să admiți că undeva, acolo, ai făcut greșeli. Și nu erorile față de oameni te macină cel mai mult. Ai deschis jurnale care ar fi trebuit să fie recitite cu mult timp în urmă. Retrospecțiile astea dor, mai ales când vorbim despre principiile tale. Nu e ușor să schimbi ceea ce tu credeai că reprezintă condiția primordială pentru seninătate. E o sarcină dificilă să tai o filozofie de la rădăcină. Dar vreau să te aud spunând că...



Îmi asum să renunț la control.

    

miercuri, 16 martie 2016

Vioară

Mai sunt greșelile acelea care nu pot ieși pe ușa din spate. Te macină, te răscolesc, te uită. După ele, nu mai este nimic din ce însemna universul tău. Și ajungi să te întrebi unde mai ești tu dacă materia care te-a format nu mai există. Privești în jur și nimic nu-ți reflectă trupul, nimic din ce simți nu pare să fie al tău. Te-ai despărțit de tine în zeci de bucățele și niciuna nu știe de cealaltă. Așa cum ești, dezbinat de conștiință, te plimbi printre oameni. Îți amintești cum arată un zâmbet și niște ochi veseli. Amețești. Începi să fugi și fețele oamenilor se deformează pe măsură ce îi lași în urmă. Iubeai să fii lângă ei, iubeai să-i asculți și să fii ascultată. Te sperie gândul că distanța e ceea ce vrei. Te simți singur, dar nu vrei să fii lângă ei.


E noapte și în nebunia ta, alergi în mare. Nu-ți trebuie cuvinte și nici înțelegere. Nu-ți trebuie rațiune, nu-ți trebuie gânduri. Îți trebuie să fii. Îți trebuie să simți, să vrei să simți și să nu-ți fie teamă. Îți lași corpul să plutească. Urechile se îneacă în apă, obrajii se umezesc și simți o mângâiere ușoară pe pleoape. Niciodată nu ți-ai auzit respirația atât de pronunțat ca acum. Sună ca în prima zi de viață. Da, apa te naște din nou. Te vezi gol și nu îți amintești să te fi dezbrăcat. Te ridici și rămâi fascinat: un joc de lumini se întinde pe tot cuprinsul mării.

E reflexia ta.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Aproape

O chem.
Ea nu vine.
O implor.
Se îndepărtează, se tot îndepărtează. 
Mă tot întreb unde greșesc. De ce nu mai vine? De ce mă ignoră?
I-am uitat numele. Încerc să-mi amintesc în zadar cum o strigam. Sunetele sunt prea puternice, lumina mult prea stridentă, iar picioarele parcă nu vor să o prindă. Ochii clocotesc în aburi și mâinile se cutremură în frig.
Furie. 
Trădare. 
Abandon. 
O blestem. Aș vrea să nu fi venit niciodată la mine. Tâmplele-mi pulsează. 
O urăsc. 
Îi văd urmele mici în zăpadă. Mă uit după ea.
Nu. Simt că nu pot. Încerc și nu pot. Mă simt crispată de parcă nu aș fi în corpul meu. Aș vrea să fug, dar nu înțeleg cine mă oprește. Mă simt liniștită, aproape dementă. 
Confuzie. 
Ignoranță.
Sunt moartă. Da, mă complac. Sunt goală fără ea. Atâtea ipoteze idioate. Atâtea semnificații eronate. Cotidian împuțit! Mi-e silă de starea în care m-ai adus! M-ai răsucit printre zile și scrisori moarte... Ți-ai bătut joc de mine și eu te-am crezut. 
Maturizare.
Cine dracu' știe ce e aia și când ai nevoie de ea!? Te mănâncă în timp ce tu te pierzi de tine. Te vânează, te devorează și tu nici nu-ți dai seama. De câte ori v-am zis că nu vreau, nu-mi doresc. M-ați ascultat cu ochi de ceară și mi-ați spus că zâmbesc când eu plângeam. Și eu v-am lăsat să-mi spuneți cum arată fericirea mea. O fericire perfectă. 
Dar tu... trădarea ta am simțit-o cel mai aspru. Tu trebuia să fii acolo. Cu tine trebuia să vorbesc. Tu nu ai fost. Te căutam în fiecare noapte. Nicăieri nu te găseam. Câteodată te simțeam aproape. 
Entuziasm.
Da... știam că ești cu mine și voiam ca acel moment să fie perfect. Îți făceam ciocolată, îți aprindeam lumânări și aruncam mister în aer. Băteai la ușă. Eu alergam și tu plecai. Cum? Spune-mi tu cum să suport asta de fiecare dată? Spune-mi tu cum să mai rezist? Te mai aștept? O să mai vii? 
Disperare.
Nu.
Resemnare.
Nici.
Liniște.
Da. E foarte liniște acum. Frigul nu-l mai simt. Nările tremură de parcă ar vrea să plângă. Dar nu e nevoie. Știu că o să vii cândva înapoi. Am sperat că azi va fi acea zi. Am urmat rutina care m-a sabotat din nou. Te auzeam în gând. Și te-am pierdut iar... 
Am să fiu aici să-mi aștept abstractul. N-am să mai fug după tine. Am să te las să te apropii și am să te las să fugi dacă vrei. 

Strigă-mă și tu când te gândești la mine...


joi, 3 octombrie 2013

Prin ochi de statuie


Nu trebuie să fii ca mine ca să poți trăi. Ceea ce am ales eu, azi, e doar un mic detaliu ce-mi poate aduce perfecțiunea interioară. M-am oprit... Indiferent că văd sau nu, indiferent că aud vorbe pe care aș vrea să le contrazic sau principii pe care mi le-aș însuși, de astăzi nu mai am dreptul, nici puterea să o fac. În mine cântă un pian veșnic pe care nu l-am ascultat niciodată. E înduioșător, e candid. Poți afla atât de multe când nu mai cauți; la fel cum te poți pierde de tine atunci când ai căutat prea mult.

Orele, zilele și anii mei se calculează în frunze, ploi și fulgi. De fiecare dată e diferit. Fiecare strop de ploaie e diferit. Fiecare fulg de zăpadă sclipește altfel și fiecare trecător vede altceva în ei. Aș vrea să-i ating, dar mă ating ei pe mine. Se topesc de creștetul meu lucios și-mi urmează linia corpului până la călcâie. Numai așa simt că trăiesc. Ochii împietriți se învârt în gol fără să vadă, iar mâinile s-au obișnuit să zboare. Capul spre cer, iar zâmbetul ca un răsărit trădează viața din mine. Copiii aleargă, părinții îi strigă, poeții visează și ceilalți se ascund. Puteam, demult, să le vorbesc, să-i chem, să-i sfătuiesc. Dar azi învăț ce e un înțelept și primul pas este să tac. Mai sper uneori, mai tind să scap, dar îmi amintesc că nu vreau asta. Vântul bate peste mine acum și ar bate chiar dacă nu aș fi devenit o condiție aparentă de neființă. Nu aș fi schimbat asta. Schimb, însă, cum îl întâmpin și cum îl iubesc.

Și paradisul meu e o dimineață rece, al tău e un rai gol.







joi, 18 aprilie 2013

Amprente

     L-am privit. De patru ore a început să se pregătească, de două ore a terminat şi de atunci se uită în gol. E pierdut. Nu ştiu cum să vorbesc cu el. Nu ştiu ce să-l întreb. Nu ştiu dacă vrea să vorbească. Ieri părea cu adevărat împlinit, azi pare cu adevărat distrus. Şi nu-mi pot da seama ce gândeşte sau dacă gândeşte. Poate meditează şi nu ar trebui să-l întrerup, dar totuşi...
     - Te rog, sp...
     - Nu te mint. Nu vedeam rostul pentru care am vorbi noi doi despre asta. Mă înţelegi? Hm, eram cel mai fericit bărbat ieri. A fost real zâmbetul meu. Ana, îţi mulţumesc că eşti lângă mine acum, când simt că explodez, că toată furia şi tristeţea răbufneşte în mine chiar în secunda asta, în ciuda aparenţei calmului şi controlului meu. Am încercat să-mi blochez mintea. Oamenii gândesc fără să vrea, gândesc tot timpul. Am descoperit că nu putem simţi fără să ne gândim înainte la ceea ce ne copleşeşte. Am descoperit că, oprindu-mi gândurile, acoperindu-le, aruncând toţi stimulii amintirilor, poţi să uiţi că au existat sau chiar că şi-au creat o existenţă paralelă cu a ta. Fac ce trebuie, ştii!? Sunt mândru de mine. Regret, spre satisfacţia tuturor apropiaţilor mei, că mi-a luat atât de mult timp să fiu sigur că acesta este cel mai corect şi bun lucru pe care pot să-l fac. De aceea pot vorbi cu tine. Tu eşti... doar o fată. Ne salutăm uneori şi ne întrebăm ce mai facem, dar nu ne judecăm. Şi asta se simte ca o uşurare. Sunt văzut, probabil, în mintea lor ca un fraier, ca un prost, ca unul greu de cap. Nu sunt. N-am fost niciodată. Sunt doar prost învăţat. Sunt obişnuit să obţin tot. Sunt obişnuit să lupt şi am un principiu înăuntrul meu care-mi strigă mereu că nu există "Nu se poate". Eu aleg mereu să câştig. Aleg mereu victoria, pe care o confund uneori cu iubirea şi nu cunosc bine iubirea, pentru că o confund adesea cu victoria. Nu-mi dau seama cum mă distrug singur decât atunci când mă izbeşte foarte clar eşecul. Nu ştiu să pierd. E dureros să nu ştii să pierzi. Şi vreau să învăţ de azi înainte, Ana. Nu mai încep la fel. Nu mă mai arunc cu capul înainte să-mi găsesc un umăr care să mă ghideze spre nou. Nu mai las slăbiciunea pe care o resimt acum să-mi ia deciziile ce-mi vor afecta viitorul. Aştept să mă întâlnesc cu raţiunea. O aştept până voi fi sigur că am găsit-o şi abia apoi voi pleca de aici. Aşa că nu te încrede în mine, nu-ţi fă un viitor în visurile tale cu mine, nu mă iubi, sau dacă deja o faci, încearcă să nu-mi arăţi. Voi profita de el fără să-mi dau seama. Voi vorbi cu tine despre rănile mele nu pentru că te iubesc sau pentru că-mi pasă de tine, ci pentru că eşti lângă mine. Sunt doar sincer, Ana. Sunt rece, pentru că răceala e tot ceea ce simt în mine. Nu simt nicio scânteie, nu simt nimic. Sunt gol. O pot uita pe ea, dar asta nu înseamnă că te voi iubi pe tine. Fac toate nebuniile posibile ca să-mi închid mintea, dar parcă mai mult se despică. Mai bine ai pleca. Aş vrea să pleci acum şi aş vrea să nu-ţi mai greşeşti. Mă întreb ce vei gândi mâine despre mine... 
     - Voi fi mereu a ta, dar tu nu vei şti niciodată.