Search Box

marți, 13 aprilie 2010

Resemnare

          Să accepţi o situaţie dificilă în care te afli nu e uşor. Toţi încercăm să evităm momentele în care ne împotmolim de greşelile făcute, fără a îndrăzni să ne asumăm răspunderea pentru ele. Descoperim gravitatea situaţiei mult prea târziu, atunci când ne pierdem curajul să înfruntăm propriile gânduri, propriile trăiri. 


         
















           Desigur, există şi persoane care par să nu aibă conştiinţă, să nu le pese de ceea ce fac, nici măcar să nu-şi simtă vina, deşi există. Sunt acele persoane care par a fi foarte puternice, insensibile şi sigure pe sine, când, de fapt, este posibil să-i macine ceva de care nimeni să nu afle niciodată, de care să nu fie poate nici măcar ei conştienţi. Aceste persoane se dovedesc a fi cele mai fragile, cele mai speriate de a se confesa cuiva. Acestea au nevoie de cea mai multă atenţie şi înţelegere, însă rareori pot arăta nevoile lor.
          Aşadar, când ne izbim de greşelile noastre, sau chiar ale altcuiva, care ne fac să suferim, trebuie să înţelegem că nu putem să ne luptăm  la nesfârşit, din cauză că nu sunt implicate doar dorinţele noastre, din cauză că ne facem rău singuri, luptând pentru a dovedi că greşelile noastre nu sunt greşeli, când de fapt e evident răul pe care faptele noastre îl lasă în urmă. Atunci, oricât de mult am fi vrut să nu fi greşit, trebuie să ne acceptăm vina şi consecinţele sale. Iar cel mai bun mod de a ne simţi învingători, împăcaţi cu noi înşine, este să ne şoptim că am greşit, că suntem conştienţi de acest lucru. 
         Un sentiment minunat poţi simţi în tine, când descoperi semnificaţia unei resemnări.

luni, 12 aprilie 2010

Ceva-ul


          Există multe cântări pe care instrumentele nu le pot imita, cum există şi simţuri pe care nu orice ţi le poate trezi. Există momente când, aşezat în pat, cu ochii fixaţi în sus, de parcă privirea ţi-ar putea trece de peretele alb, începi să desenezi în minte vise pe care nici nu eşti sigur dacă ai vrea să le trăieşti cu adevărat. Te întrebi mereu ce este acel ceva care te poate face să simţi ceva cu totul şi cu totul deosebit, care te poate face să schimbi toate greşelile tale în lecţii de viaţă, toate defectele tale în calităţi, toate visele tale în realitate. Te gândeşti că lumina unei dimineţi, răsfirată printre jaluzelele ferestrei poate fi acel ceva. Te gândeşti că te simţi atins cu iubire, când degete de soare te ating pe faţă, că eşti trezit într-un vis şi că nu poţi vedea decât nişte trepte care te vor duce în adâncul simţurilor tale cele mai sincere, cele mai pure. Dar există, din păcate, clipa durerii cele mai profunde, cele mai grele de suportat, a fiecărui dintre noi: clipa când, arzând de curiozitate şi de speranţă, priveşti dincolo de acele jaluzele albe, care erau atât de fictive, atât de aluzive, încât te-au făcut să-ţi construieşti cu fantezia ta, împărăţii de iubire. Atunci, rănit mai adânc ca niciodată, vei plânge. Vei plânge mai mult cu inima decât cu ochii, poate chiar doar cu inima. Şi se vor auzi atâtea hohote şi atâtea chinuri amare în tine, încât vei crede că moartea te poate salva.
          Atunci vei descoperi nedreptatea, dificultatea şi tăria cu care trebuie să joci în viaţă, pentru a-ţi găsi acel ceva numai al tău, care te va face să te simţi numai al său. Atunci vei şti că nu este ceva, ci cineva.